agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-08-03 | | Mitul geniului eroic, al artistului care e suflet din sufletul poporului și e menit să fie canonizat în panteonul nației s-a cam ofilit. Canonul literar este de la o vreme în perpetuă schimbare și școala se va ocupa tot mai mult de învățarea corectă a limbii și a competențelor ei aplicate decît de formarea conștiinței național-literare. Ce se întîmplă în această situație ingrată cu conștiința creatorului? Mai poate umfla el pieptul crezînd încă în vocația sa iluministă? Se mai poate crede exponentul cuiva și mai poate spera să ajungă la publicul care să se înfrupte din opera lui pentru a se culturaliza? Puțin probabil. Dacă la noi criza conștiinței creatorului nu pare să fie încă destul de acută, prin alte părți semnele ei sînt vechi și redutabile. O ilustrare deosebită a temei este surprinsă într-o povestire a lui Kafka: Un artist al foamei. Artistul foamei era, se pare, o prezență obișnuită în caravana circurilor de la începutul secolului trecut. Prestația sa consta în a răbda de foame vreme îndelungată. În timpul șederii circului într-o localitate, undeva în preajma menajeriei era amenajată și o cușcă specială în care era expus artistul foamei. Cușca era închisă și cineva veghea permanent ca cel în cauză să nu primească mîncare. Undeva era afișat numărul zilelor de abstinență trecute, alături de recordul pe care dorea să-l atingă cu această ocazie. Pe măsură ce artistul înainta în efortul lui de a răbda, epuizat, vorbea tot mai puțin cu vizitatorii, ședea tot mai abătut pe paiele din cușcă și-și petrecea timpul dormitînd. Artistul nostru era spre apogeul carierei, dar își dădea seama că vremea acestui gen de spectacol cam trecuse. Vizitatorii se opreau tot mai puțin să-l privească, să-l admire, să comenteze. Preferau animalele, mai vii, mai agile, mai ciudate. În special o panteră, o achiziție nouă extrem de sprintenă și capricioasă. Tot mai trist din cauza căderii în desuetudine a numărului său, artistul simțea că de data asta va trece cu ușurință de ultimul său record. Se simțea în formă și nu avea decît să aștepte calm trecerea zilelor. În ciuda acestor presimțiri, directorul, văzînd că are tot mai puțini vizitatori, i-a mutat cușca undeva la margine, unde cu greu mai aveau acces cei care veneau doar în grabă în pauza specatcolului. Cu vremea, îngrijitorii au cam uitat de el, îi schimbau paiele tot mai rar și neglijau să adauge încă o zi la numărul celor prestate, dar artisul se simțea în continuare dornic să-și depășească performanța. Toate vicisitudinile îl îndîrjeau și tristețea se preschimbase în aură a unei glorii neînțelese. A venit în fine și timpul cînd și-a depășit vechiul record, era mîndru și istovit, dar de mai multe zile nu mai trecuse prin preajmă nici un vizitator, iar îngrijitorii uitaseră complet de el. În ziua cînd circul trebuia să plece, au intrat și-n cușca lui și, surprinși, cînd vroiau să o curețe, l-au găsit îngropat sub paie. Cineva și-a adus aminte despre ce e vorba, a făcut un calcul și s-a mirat că omul mai e în viață. Părea gata să-și dea suflarea și parcă voia să articuleze ceva. L-au lăudat că a reușit să nu mănînce atîta vreme. Artistul nu mai avea putere să le spună ce dorea. Trecuse de orice orgoliu al performanței și simțea datoria onestă de a le spune doar atît: ’Știți, eu am răbdat de foame nu ca să impresionez pe cineva. De fapt, mi-a făcut mereu greață să mănînc ceea ce mănîncă oamenii.’ N-a mai reușit. Într-un interviu dat de Cioran, prejudecăți din vechiul mit ies la suprafață într-o întrebare a ziaristului. Acesta îl întreabă, de fapt îl apostrofează retoric, cum de publică păreri atît de defetiste, de cinice, de deprimante. Nu-i îndeamnă oare pe oameni la sinucidere? Cioran, mai bine hrănit, reușește să răspundă, precipitat și ghiduș: - Nu, nu, știți, eu am scris doar ca să nu ajung clientul pușcăriei sau al ospiciului. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate