Identitate


Identitatea mea era suspendata undeva in-between, intre doua lumi. Eram un om care suspina dupa un loc al sau, dupa o stare a sa.
Realitatea era un vis delabrat pentru mine, prezentul avea gust de carbune si consistenta lui dupa ce a fost ars; pantofii mei roz din talcioc aveau soarele tarii mele in ei.
Cu o noapte visasem ca mi-am taiat parul si ca am luat 7 la un examen, ceea ce nu era adevarat si mai stiam ca daca voiam sa traiesc trebuia sa ma urmez pe mine insami; erau cuvinte ieftine ca sapunul de casa, dar rezistente ca mirosul lor de lesie.
Am scris cateva lucrari la o materie dar tot nu mi-a intrat teoria in cap, asa cum ploaia va aluneca totdeauna pe musama, intr-un dans cuceritor, fara rezultat.
Am mai invatat ca nu trebuia sa inteleg, ci sa vad; asta mi-a dat un sentiment de seninatate, ca si cum as fi vazut soarele in fiecare zi de cand eram acolo; inlocuitor de soare; Sarea zilelor mele era imaginea distorsionata a tot ce ma interesa.
Ma bantuia o armata de ganduri ce zbierau dupa imaginatia ce le-a fost luata; toate astea ma intaratau sa-mi folosesc unghiile, sa le rup, sa le musc si sa le infig in pamant; de neputinta, de dor, de duca; de Joan Baez.
Nu mai puteam, da, stiu ca nu era necesar sa zic asta, dar cand traiesti intr-o pestera si stii ca esti un om preistoric e mai ceva ca si cand ai fi treaz la propria ta operatie, te mai aude cineva daca urli, dar acolo, in acea imensitate gri, unde nici macar sunetul infiorator al corbilor la panda dupa vreo bucatica de carne ranceda nu se mai auzea, totul era nemiscat, ca un mare mormant singur, pe o insula.
Voiam sa fiu si eu acolo, copil miop si urat si inteligent si curajos, sa ma tavalesc in iarba, sa inhalez praful Bucurestiului si injuraturile cersetorilor, chiar si pumnul femeii ce-si facea veacul pe langa Agentia CFR, care m-a acostat cand vorbeam cu mama la telefon si dintr-o data mama a auzit: Iti dau una de nu te vezi; cersetoarea a plecat evident, si iata ca o pastrez in gand ca pe o icoana, fericita ca putea sa stea in biserica ei, strada.
Poate ca trebuia sa incetez sa ma plang, timpul oricum era surd si nu avea sa-si plece niciodata urechea la farmecele mele.
Hercule, dupa ce a terminat cele 12 munci, se aseaza pe o piatra si vrea sa se odihneasca; dar se trezeste deodata pe un taram intunecat, cu stanci ascutite si un turn gotic in departare; de fapt, Harry Potter nu e fictiune; de fapt, are loc un razboi intre ganduri in fiecare secunda, jungla e definitiva si irevocabila.
Devenisem o femeie emaciata, de parca as fi jucat non-stop intr-un film alb-negru.
(fragment din romanul Madame van der..in curs de aparitie)