În ierarhia virtuților deschiderea ar putea sta cu îndreptățire în capul listei. Pentru un motiv extrem de simplu și evident, acela că ea este aceea care le face posibile pe celelalte, este temeiul, principiul din care ele cresc. Este, altfel vorbind, fundalul pe care ele apar, cadrul în care se manifestă, atitudinea care le încurajează să fie.

Deschiderea este – originar – locul prin care și în care se poate produce ceva. Ea “face loc” celor ce survin pentru ca astfel ele “să poată avea loc”, să se poată ivi, să se poată înființa, să se poată “așeza” și manifesta. Ființa oricărui lucru își află locul deci pe temeiul unei deschideri, al unui luminiș în care se ivește ieșind din obscuritatea și indistincția desișului pentru a se arăta, pentru a-și vădi firea.

Cu deosebire însă ființa vie este profund marcată de principiul deschiderii care la ea se preschimbă într-unul structural, interiorizat și încorporat. Ceea ce ar părea doar un joc de inspirație și fior metafizic, este întrupat și înviat în principiul funcțional a tot ce trăiește. Căci ființa vie trăiește doar prin schimburile sale cu ambianța, este deschisă pentru a primi și a da, pentru a se nutri și împrospăta, pentru a se perpetua. Deschiderile sale anatomice sînt configurate prin construcție ca intrări și ieșiri, ca porți și ferestre ale ființei pentru a înlesni trecerea, circulația, accesul substanței vitale și al informației. Ființa vie este și se păstrează vie doar deschisă către lumea sa.

(Tendința deschiderii, a cuvîntului colportat în sensul său uzual și uzat, cu referire la universul uman, este să se rezume mai degrabă la anumite trăsături psihice ale individului cum ar fi sociabilitatea, expansivitatea, comunicativitatea, volubilitatea. Lor li se mai adăugă de obicei un set de caracteristici cu tentă morală: sinceritatea, franchețea, lipsa de fățărnicie, cinstea. În plus, după organul la care se face aluzie metaforică: cap, minte, inimă, suflet, ochi, aripi, etc. ea poate avea conotații de deșteptăciune, receptivitate, curaj, vigilență, maiestate, etc.)

Ca atitudine existențială – fundamentată pe această mai veche și mai esențială stare de lucruri –, deschiderea este asumarea încrezătoare a acestei condiții indispensabile și ființei, și vieții. Ea este dată nu doar ca o fatalitate, ci este conștientizată și trăită responsabil ca soartă umană. Într-un fel, este prelungirea, preluarea unei moșteniri și a unui gen de noblețe a firii, care îl onorează pe om și îl obligă să o ridice – potrivit firii sale – la un rang mai înalt, neatins înainte. Este o datină a ființei și așa se cuvine să fie. Să consimți la ea nu înseamnă decît să o recunoști încercînd să fii recunoscător faptului că trăiești sub dreapta și sîngeroasa lege a firii.

Adaosul omului este acela că, înțelegînd-o cu adevărat, el poate profita de ea creator – ca de propria sa libertate. Omul poate face din deschidere dimensiunea esențială a existenței sale: cultivînd-o, o valorizează și o preschimbă în virtute. În universul uman, deschiderea se amplifică dobîndind ecouri de anvergură, de desfoiere și înflorire, de înseninare și de perpetuă inaugurare.

Deschiderea devine astfel temeiul existenței umane autentice și plenare, al unei vieți mai nobile și mai bogate. În registrul vieții umane – se știe – a fi încuiat, a fi constipat, a fi mohorît și posac, a trăi cu ușile zăvorîte și obloanele trase, a te întemnița în vizuină, în buncăr, în bordei sînt modalități de a uita exigențele vieții și de a-i bloca acesteia elanurile și aspirațiile firești.

Condiție asumată pentru a deveni exigență, năzuință, deviză, deschiderea existențială și spirituală este prin urmare constitutivă omului. Ea nu este însă doar simplă strucutură, ci și elan strucutural și structurant – un fel de metaforă apoteotică a deschiderii. Chiar dacă e vorba de un optimism cu accente tragice, cu bucurii ce știu că vor ispăși în baladă, încrederea în menirea sa “înfloritoare” rămîne tonusul existențial al unei vieți. Și ea nu se consideră îndreptățită decît dacă se străduiește să-și desfășoare pe deplin ființa învoaltă. Deschiderea nu este astfel doar un dat, ci și o alegere, o miză, un risc asumat generos și ofensiv.

“Înflorirea” nu poate avea însă loc decît prin disponibilitate și receptivitate, printr-o destupare a arterelor prin care urcă sevele vieții, printr-o bună aviditate față de tot ce putem însuși și încorpora deschizîndu-ne porțile către lume. Să înveți să primești, să preiei, să prelucrezi substanța străină pentru a-ți îmbogăți ființa este o alta față activă a deschiderii. Ea ține de faza asimilației într-un metabolism existențial închipuit ad-hoc.

Că cele mai nutritive seve provin de la semeni și de la ceea ce ei au reușit pilduitor nu este evident nici un secret. În felul acesta ne împărtășim deja din ceea ce lumea oamenilor ne oferă, dar și dăruim pentru că aici metabolismul își adaugă înțeles de transfuzie, de recirculare a sîngelui comunitar în sisteme mai vaste și mai generoase. Inima noastră se conectează astfel voluntar – ca o stație de pompare în plus – într-un efort vital concertat.

Deschiderea e un ciudat cumul de felurite virtuți topite în magma bunei-dispoziții. Așezare favorabilă, prielnică, dar și voioasă, și mai ales bine instrumentată în calea destinului, deschiderea are mereu nevoie de noi deschideri și ele se creează, se adaugă celor deja existente. De multe ori cu riscul chirurgical de a tăia în carne vie pentru a face o grefă, un implant sau chiar pentru a fasona o rană proaspătă pe măsura unui simț și a unui gust cu totul nou, prelucrat de o nebanuită durere.

Într-un registru în care deschiderea se aplică aventurii și traseului vieții, ea este un mod de a simți și o capacitate de a fi mereu în pragul unui nou început, de a cultiva debutul, de a avea cultul inițierii, de a te păstra proaspăt în atmosfera inaugurală. A avea deci ințiativa, îndrăzneala, curajul de a nu opri lanțul încercărilor și al isprăvilor înainte de vreme.

Uneori “deschiderea” se travestește într-un efect de culoare: ea estompează stridențele, îmblînzește țipătul cromatic al vieții și aprinde gustul pentru tot ce pălește subtil, cu noblețea patinei și se ascunde pe jumătate într-o ceață protectoare. Este poate doar contrapunctul tragic al optimismului împăcat ca nostalgie.


În cele din urmă, anvergura metafizică a deschiderii, salvată tendinței unei folosiri prea specializate a cuvîntului, vorbește despre o stare, o dispoziție, un mod de a fi deschizător de perspective, mustind de promisiuni. Nu toată lumea are însă auzul lingvistic suficient de dornic să simtă aura, nimbul unor cuvinte care nu se epuizează în sensurile lor comune. Pentru o astfel de ureche, deschiderea ca dispoziție este disponibilitate, stare în care ființa omului se manifestă liber, plenar, generos ca un fel de matcă din care izvorăsc deschiderile, aplecările, înclinările, pornirile sale. Deschiderea este această stare de erupție potențială a individului către lume și către viitorul său plin de făgăduințe.