Conditia istorica a artei picturale romanesti, vechi, ofera cateva interesante teme de reflectie.
Una dintre ele, mi se pare a fi capacitatea de a transforma gratuitatea gestului artistic in sens cultural.De a acorda, in circumstantele unei istorii mult prea ades opresante, functionalitate sociala unei arte aparent contemplative.De a o incarca cu o fervoare discreta, care face ca valorile laice sa supraimpresioneze registrul calm si imuabil al traditiei, sporind in forta instinctul de autoaparare sociala si nationala.Pana la punctul in care, uneori se constituie in fier de lance sanctionand furtul, minciuna, repudiind tradarea, batjocorind avaritia si astfel confundand in mod voit, la nivelul comun de perceptie, o istorie a simbolurilor cu o istorie a istoriei.Ceea ce face ca actul estetic sa devina un act de cultura, cu un larg si profund spatiu de iradiere.
Fiecare popor are dreptul, de netagaduit, la propriul lui model cultural.Ar fi cu totul fastidioasa o judecata de valoare in care termenul de referinta l-ar constitui oricand si pentru oricine, spre pilda, orasul cetate, ca centru de cultura organizat, al Italiei renascentiste.
In aceasta perspectiva lucida de evaluare pictura veche romaneasca prezinta una din cele mai semnificative particularitati ale destinului artistic, dar nu mai putin istoric, al poporului roman.Formal cantonata in sfera temelor religioase viziunea artistica tinde permanent la afirmarea unui univers cosmic si uman de mare complexitate .Mai ales interesanta de remarcat este aceasta capacitate de sinteza si transgresare, in cadrul unor canoane totusi rigide, care conduce la obtinerea unor valori de comunicare largi, antrenand un fond de idei si aspiratii general umane, cu semnificatii din cele mai diverse.
Neputand valorifica zidul palatului, al resedintei domeniale sau al burgului consolidat (vai !) intru eternitate, anonimul pictor al Marii Valahii foloseste peretele locasului de cult.Rafinand cu rabdare o arta a portretului.Arta concentrata, poate chiar aspra, fara accente declamatorii, propunand nu fastuozitatea gestului, a miscarii, ci vocatia meditatiei, a reflexiei interiorizate.
Pictura in descendenta careia carturari de finete ar gasi, poate, temeiuri indestulatoare pentru portretistica moderna.
La fel, desi poate si mai sesizat pentru finalitatea sugestiilor propuse, a "cheilor" de intelegere, pictura de tip epopeic, care respectand aceeasi rigoare a canoanelor intr-o aparent netulburata fixitate ataca, uneori cu o violenta abil disimulata, probleme acute ale timpului.Astfel, memorabilele scene ale asediului Constantinopolului, impunand fara menajamente meditatii asupra conditiei politice si militare a tarilor romanesti, obligate mereu sa se apere; razboaie "intra muros", niciodata in cautare de noi si utopice hotare.Sau preciziile miniaturale a Judecatii de Apoi, evocand o aspiratie nicicand saturata catre un univers moral si sanctionator.
Viata spirituala neputandu-se distribui in registre monumentale luxuriante, s-a restrans in spatii de gandire artistica riguros proportionate, a facut din cultura un act de prezervare a fiintei nationale.Spiritualitatea romaneasca desi nu a trait in intimitatea marilor evenimente culturale ale Europei de atunci a consonat totusi cu ele, adaptandu-le un continut specific, potrivit conditiilor sale de existenta istorica.Pentru pictura, am spus, nu au existat mecenati si palate seniorale dar au existat manastiri si icoane, iar cei care le-au zugravit au fost mai totdeauna copii de tarani, scoliti in chilii umede, deprisi cu o disciplina a artei nlor coboratoare din Bizant si profund esentializata asupra universului uman.
Meditand la destinul uni popor nu o poti face decat meditand si la destinul culturii sale.