agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-09-01 | | Nancy Popa Reality bites Cam așa îl văd eu pe Robert: un om nemaipomenit și un poet desăvîrșit care simte bine, dacă nu prea bine realitatea așa cum este ea, fără culori utopice. Cum ziceam mai demult , Robert, este unul dintre oamenii care observa cel mai bine lumea din jur, așa cum nu o vedem sau nu vrem să o vedem toți. Poezia lui? Poezia scrisă de el ne face , zic eu,să deschidem mult mai bine ochii, să vedem și să fim mult mai conștienți de si la ceea ce ne înconjoară. Ce ar mai fi de spus?Decît că îți doresc tot binele din lume, multă sănătate pentru a le duce pe toate, putere de muncă, să fi fericit și să nu te schimbi niciodată Robert. Mă bucur că te cunosc. La mulți ani!Happy Birtday!Feliz Cumpleaños! Să ne trăiești! Cu drag și admirație! Dumitru Cioacă – Genuneanu Narcisa Turony Și uite cum mă înfrigurez știind că urarea asta sentimentală de joi dimineața ți se va scurge printre degete nimic nefiresc însă, de azi este toamnă, iar tu să nu crezi că am o fobie pentru fluidizări dar aș vrea să fie atât de joi și atât de sentimentală încât să-ți păteze măcar cu o umbră palmele, dar cine ești și ce voiam să îți spun? mai întâi tu ai putea fi acuzat pentru regretul vinovat al morții cofetăriilor în nașterea cluburilor de noapte pentru gustul stătut de oranjadă și timidele strângeri de mână sau de inimă pentru neaprecierea femeii ce vindecă orbirea cu gleznele ei fine ce se agită din dorința de supremație scutind astfel privirile de inexpresivitatea scaunului rontund de inox și piele din barul în care tot verdele ochilor ei se scurge concentrat într-un pahar cu Cola * ceea ce voiam eu de fapt să îți spun nu e o poveste sentimentală de joi dimineața (afirmație necesară probabil pentru cei care nu știu că azi te citesc doar pe tine, cu o subiectivitate și incoerență a transmiterii asumată) ci e gândul că uneori soclul acoperă iarba, îi strivește mirosul și ne ascunde rădăcinile, scriu și scrisul nu mi-e nici iarbă, nici soclu, nu mă crește, dar mă înalță, nu mă acoperă, dar mă apasă, până mă-ndepărtează de lume ireversibil, cum spune un prieten, nu mă sperii însă, te-am crezut cum că un simplu geamăt m-ar putea apropia totuși de mine și de cei câțiva voyeuriști captivi în iarba mea. iar eu nu știu cum să-ți încălzesc ziua asta până o vei arunca hotărât de pe tine păstrând totuși resturile de noapte vulnerabilă în care am încercat să mi te închipui cotrobăind nobil prin tomberoane de tristeți cu mâinile înmănușate în vis și sufletul gol alinând atât de simplu ultimul spasm al lui Seneca și iscându-l nepăsător altora doar prin perpetuarea unei convingeri și dacă simți ceva străbătător prin pietre ca și când inima ți-ar fi adăpost pentru trup vei ști că nu-i decât un atelier în care ne strigăm de șapte ori singurătatea, experimentând imaginar sărutul, așa cum ne-ai învățat, alergând pe diametre de secunde, în fond, totul e hazard, o algebră incarnată, cum spunea Fowles, așa că ai putea deschide un interval cu simțul sângelui și l-ai putea închide la mine. * cu siguranță că dacă aș comprima urarea aș obține un LA MULÞI ANI ! mic de tot cât să fie aproape simțit de inimă. cu siguranță însă nu mi-aș strânge liniștea-n palme, tu neștiind că poți fi ascultat și privit atunci când stai cu ochii închiși, când îți frămânți mâinile până piere toată iarna din ele când zâmbești a apus până spre suflet când nimicul înflorește nimic așa am aflat că există o toamnă a poemului și a poetului doar că tu îți strigi mereu dorința de polemică când înverzesc răspunsuri și refuzi confirmarea în stare, deși nu se poate să nu știi că în felul ăsta nu vei fi nicicând absorbit în piele, ci se va muri pe hârtie. * nefericit de real e tot ce n-a mai rămas de spus mă aplec peste tastatură ca pentru o rugăciune sub lumina monitorului care sădește teama de liniște încropită din fuga de umbre și tot ce poate vei citi aici nu e decât un surâs sentimental de joi dimineața pe când gândurile-mi refuză pașii pe stradă iar fotoliul mă îngroapă sătul de atâta citit anonim, de atâta tristețe, umbre, cuțite scufundate în inimă, simțuri, trupuri, liniște și realitate, prefabricate nevrotice sau lucide doar mâna dreaptă îmi e grațiată în dimineața asta de joi în care unghiile mi se rup în taste înverșunându-se să scrijelească o evidență : Si vis amari, ama. sau: Cras amet qui numquam amavit quique amavit cras amet. sau poate doar : ,,LA MULÞI ANI !½ Lucian Preda Atingerea ei era ca o luna mai noua mai puternica impresia ca o viata ti-o ia e gresita in sensul pierdut doar pacea sufleteasca si viata in vesnicul pur ma incearca de teama sa nu par un om mizer doi ochi si o gura in arsita asta sunt de lumina acida si tac trecand mai departe doi ochi... o gura, un zambet mi-e dor Adelina Ionescu A venit toamna! E trist, adâncă tristețe în amurguri… Fără căldura dragostei, inimile noastre ar îngenunchea singuratice strălucirii asfințitului. O căutare timidă în pagini vibrând de viață îmi dăruiește nostalgia începuturilor în ”Noaptea de toamnă cu dragoste”. Adierea vântului presărând foșnet peste tăcere, umbra frunzelor uscate lunecând din toamna aurie, îmi poartă pașii în dansul luminii. Tânguirile psalmodice ale unui vis, într-o atmosferă halucinantă în versul lui Robert Mândroiu. Toamna îmi revelează imagini cuibărite adânc într-un suflet copil căruia i-au fost furate câmpiile, cerul, zilele și nopțile smălțuite cu flori de vise. Doar dorul de acel timp al vârstei, dorul de albastru fremătând în potop de lumină, a rămas pentru totdeauna. Fluturi ușori zbenguindu-se pe pleoapele mele, amintirile au lăsat în urma lor puritatea lacrimilor de toamnă ale întâielor iubiri. Ceva drag și cunoscut mă învăluie…noaptea împinsese umbra ierbii înapoi în iarbă, forma atingerilor mi se îmbiba în piele, dincolo de întuneric ochii ne-nfloreau stele… Este atât de frumos când ne regăsim între cuvinte… Mulțumesc pentru darul tău de suflet! La mulți ani Robert Mândroiu! Fie ca talentul și dăruirea de a scrie să se înlănțuie într-o îmbrățișare fecundă ale cărei roade să le aduni în suflet doar pentru a le dărui cu aceeași generozitate cu cu care toamna ne aduce belșugul! Codrina Verdeș iar mă împiedic de absența ta dorul meu îți bate-n pleoapele închise apusul îmi apropie umbra de trup pe umerii liniștii s-au despletit șuvițele de lună și din tăișul serii crește miros de flori uite, spunea iarba căderilor de stele fericirea vine sub formă de peliculă subțire tăișul pescărușilor din ochii decupați din mări îmi sfâșie liniștea de la glezne și dorm pe-obrazul mării pistrui de lumină strivește-ți ochii de poemul meu mi-am îmbrăcat cuvântul în muzică divină (să știi că și copacii cad în mine și se fac un sentiment) închide ochii strâns până ți se încălzește inima sub pleoapă ridică totul la puterea mâinii tale sângele să-mi șifoneze Maria astăzi chipul trebuie să ți se îmbrace în lumină în lumina toamnei culori dincolo de noi ne-mbracă în trecători cuvintele aleargă înveșmântate în maron verde mov ne lasă umbra atunci când vara gâfâie glasurile îngrămădite la ferestre roșesc când ți se pomenește numele oglinda cerului vrea să-ți vadă chipul plin de lumină sufletul tău umblă în cârje? peste întinderi pâlpâie toamna cu pași înceți în scorbori veverițele își ascund proviziile e haos acoperișurile și-au tivit cu frunze tăcerea doar vântul nebun cu gesturi inconfundabile dă târcoale pădurii te regăsesc printre oameni cu o singură unghie ziua aceasta ca un balon de săpun mi se ridică înaintea ochilor șerpuind în gânduri multe sclipiri sau umbrele păsărilor hai, fă, să-ți pun degetul pe rană sub fusta roz, nu știu ce se întâmplă cu tristețea mea, mă întreb ce e cu poeții ăștia? obsedați de… de poezie seducători de cultură amenințând năuci prin și în numele nemuririi cărților doar un pastel mai poate reface imaginea cu zâmbetele înfășurate pe gâturile femeilor pe care le-ai iubit în treacăt, moartea ochiului poate întineri sufletul să poți visa pisici răpitoare pierdut în oceanul de epave femeia da femeia e doar o idée te scurgi printre oamenii gri ca un fir de benzină pe-asfalt feliind orice sclipire ce te-atinge în culori, cu trupul adult apăsându-ți trupul vechi, de copil, când îți aleargă prin piele femeile pe care le-ai iubit, desculțe, oamenii își smulg veșmintele le aruncă sub spuza pământului deasupra un covor de frunze îți așteaptă trupul desculț de atâtea femei care au dormit în tine ești pregătit să-ți inviți poezia încă nescrisă prin cluburi, să-i oferi ceva de băut, să-i răsfrângi în ochi gesturile stânjenite femeia își arată soarele doar în priviri se agață de fiecare clipă despicând visul în două trei și cine mai poate ști... te arunci în mijlocul valurilor inima îți tremură ca o fereastră deschisă în bătaia vântului pașii iubitelor rătăcesc încet peste nisipul anilor tăi fac slalom printre gesturile tale, nerăbdarea ne pocnește, în piepturi, din degete, ne dezacordăm respirațiile c-un semiton de neliniște inima îmi devine un balon de săpun și se sparge de tine, stau la pândă, gata să-nhaț poezia ce ni se despletește pe umeri ca o umbră de salcie |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate