Metamorfozele erosului ("Frunzele în Galaad"
și "Scrisori către Nicholas Catanoy")


Iubirea nu reprezenta pentru tânărul Ion Caraion o temă literară, fiind repudiată la modul programatic în "Cântecele sale negre", el luând exemplu de la Geo Dumitrescu și din "Libertatea de-a trage cu pușca", unde se manifestă clar o parodiere a discursului erotic modernist, a poeziei intimiste. În etapa de maturitate, mai ales după ce a devenit tată – soția sa născând la patruzeci de ani – Ion Caraion și-a încălcat principiul din tinerețe, care prevedea să depoetizeze la maximum clișeele eroticii, exact ca și avangardiștii. Dacă din toată creația artistică a lui Geo Dumitrescu nu putem alege decât puține poeme de dragoste, în schimb putem alcătui o antologie erotică din cea a lui Ion Caraion, care ar avea ca nucleu volumul Frunzele în Galaad . În centrul acestei cărți stă cuplul soților Caraion, domiciliați în Colentina: “Privea cu străveziu-i obraz/ fântâna, îndepărtat –/ frunzele-n Galaad/ cum cad… cum cad…/ glaciale, cum cad… […] Ea pleca atunci când începea vântul. Sunt/ savori de glezne și-absențe/ spre care o-ncurcătură dulce mă va chema târziu. […] Nu voi ascunde niciodată lucruri care țin de dragostea noastră” (“Pereche”); “În partea de nord a târgului/ printre barăci/ e-o permanentă umezeală. […] De când am venit în strada asta, plouă/ parcă n-ar ploua decât pentru mine […] începi să fii abstractă ca un meridian;/ la gară au sosit azi patru tancuri de petrol,/ în aer miroase puternic a dragoste […] să părăsim odăile, pentru a deveni oameni. […] Mă-mbrac în liniște,/ dimineața mi se pare simplă,/ bună,/ frumoasă,/ în patul meu cu rufe curate/ adăpostesc iarbă proaspătă în palme./ Uite aici mulajul trupului tău” (“Lucrurile de dimineață”) . Biografismul dă o mare autenticitate poemelor.
Dragostea părintească și prietenia, “philia” în terminologia din tratatul despre eros al lui Dumitru Belu, sunt constantele majore ale cărții "Marta – fata cu povești în palmă" precum și din "Scrisorile către Nicholas Catanoy". Cartea pentru copil și nevastă "Marta – fata cu povești în palmă" (1974) reconstituie fidel universul casnic al autorului, acel apartament strâmt și înțesat de cărți din Colentina, pe care nu-l putea uita Marta Ioana Caraion nici după ce se mutaseră în spatele Teatrului Național, nici în Elveția, insistând pe lângă părinți, încă de la paisprezece ani, să se repatrieze cât mai curând. Valentina, soția lui Ion Caraion se lăuda că-i dăruise poetului șansa să fie tată la patruzeci și patru de ani. Modul cordial de adresare către Nicolae Cătănoiu (Nicholas Catanoy) și Marie-Claude, soția acestuia se aseamănă unui dialog continuu, neintermediat prin poștă: “Sigur că Marie-Claude are dreptate și că fauna aceasta în care domină pocitaniile, grosul acestei lumi de monștri, de nesimțiți și de fiare la pândă, nu merită să suferi pentru ea ori să-i aduci servicii. Însă greșim din generozitate.
Ești, ca și mine, însă nu suntem prea mulți, de unde ridicolul nostru și pagubele ce le îndurăm continuu, ești un copil. Bucăți de candoare pe care ceilalți le spurcă, le iau în derâdere, fac totul spre a le răni și împuțina. [...]
Sărut-o pe Marie-Claude.
Îmbrățișări,
Ion” .
Versuri și strofe întregi ale eroticii lui Ion Caraion recuperează, ca pe un mărgăritar veritabil căzut între porci, acest sentiment al iubirii, în ciuda însingurării omului contemporan. Finalul poemului “Tot mai singură” transpune dragostea conjugală într-un fantastic de tip magic, din Hanu Ancuței (povestirea “Balaurul”) sau Creanga de aur (transubstanțierea iubirii lui Kesarion Breb în datorie și inițiere harică): “Tot mai galeșă poteca/ dinspre care, falnic, pașii/ ți-auzeam.../ Și-un flaut sec a răgușit în noi cu-arcașii.// Scade nu știu ce fel zelul,/ umblă nu știu ce balaur./ Poate-mi moare-aici inelul/ ultimelor crengi de aur.”
Poemul “Învăluitorul ecou”, despre râsetul dublat de-un cântec ale unei femei prin parc și revelația finalității jocului inocent (“copiii alergau prin cer”), este scris într-o zi însorită de toamnă. Din acest motiv anotimpul nu mai este simțit ca unul al degradării și dereglărilor psihice, ca la Bacovia, ci este comparat în final cu un labirint de plăceri gustative, ciorchinele sau via în plină rodire: “O femeie a trecut prin parc și cânta.// Toamna aceea a fost ca un strugure.” – poemul fiind reluat și la începutul volumului bilingv "Greșeala de a fi – The Error of Being" din 1984.
Printr-un stil epistolar, poetul se adresează într-un alt poem, “Mătase măruntă” către o “fată cu basmele-n păr”, reconstituind clipe ale unei idile din tinerețe: “Totul e cum a mai fost:/ lucruri cărora nu le pot da nume./ Fată cu basmele-n păr,/ să nu ne mai aducem aminte.// [...] Cândva mi-arătai o veveriță cât un cartof/ și ne destrămam în voia nălucii./ Oamenii știu ce mie nu-mi spun./ Ce-o mai fi făcând apa în care-ți scuturai brumele?// Prin ierburi și moine,/ cenușile și-amestecă sfinții./ Seara venea ca un câine din munți,/ să ne lingă mâinile calde./ Tot îmi mai ești dragă și tot/ mai aud șarpele lunii prin ziduri./ O! De-am fi rămas numai în închipuire/ ca luptele din panoplii...” . Jocul de-a iubirea continuă însă la timpul prezent în alte versuri erotice, din “Ora pulpelor de lemn”. Acest titlu, oximoronic, denotă o instabilitate a stării frenetice. Tentația de a pastișa ritualul erotic dintre pajul Cătălin și fiica de împărat din "Luceafărul" sau ora de iubire din “Floare albastră” apare în primele două catrene având măsura tot de opt silabe, cu deosebirea că începând de la a treia strofă se trece spre satirizarea unui madrigal sau bal, în salon imperial, din epoca iluministă: “De restriști și catifele/ într-un vag mister scăldată,/ de la pragul ușii mele/ te înalț ca și-altădată.// Ca și altădată, părul/ visător zburlit pe tâmple/ cumințește adevărul/ care n-o să mai se-ntâmple.// De pe fața ca o cocă/ de noroi cu saramură,/ terciul pulberii de rocă/ mi se-amestecă în gură.// Iedera subțire-a bluzii,/ șoldul brun de chihlimbare –/ dintr-o dată, ca harbuzii,/ dând în pârg și sărbătoare! [...] ... Timp adolescent și dulce,/ cât n-aș da – măcar o gură,/ coiful altui sân să-și culce/ azi, pe umerii-mi de zgură!” . În articolul “Poezia lui Ion Caraion” din 1974, Artur Silvestri contrapune teluricului și instinctualului frust, de proveniență buadelairiană și argheziană, “hainele de ceremonie” ale erosului, într-o poetică ce parcurge drumul de la cuvintele abjecte (și violența imaginilor artistice) până la ondulațiile “diafanului” și a “litaniei surde”: “Erotica este felină, înșelătoare, încleștătoare ori dimpotrivă diafană: scoborând din cea mai pură linie baudelairiană. Suavitatea mișcării senzaționale, însușirea de a fi simultan focos și liric – toate acestea sunt și în "Florile răului". Șoldurile sunt « întinse ca o capsă », pulpele – înflăcărate, aprinse, sângele pare de porfir. O revărsare de materii grele, brute încinse și înfierbântate ne întâmpină la tot pasul. Însă răzmerița simțurilor nu-i totdeauna brutală, animalică fiindcă instinctul se poate îmbrăca în haine de ceremonie, se face agentul unui rit fastuos: « Atâta frunzărie de aur și meduze/ Întârziată-n carnea bacantelor la hanuri.../ Ne-au răgușit bețiile pe buze/ și sângele în căni de porțelanuri » (“Nacelă”). Iubirea în poezia lui Ion Caraion (unul din marii erotici ai poeziei actuale, lângă Nichita Stănescu) stă între « tornadă » și « sonatină ». O evoluție a sentimentului se poate totuși detecta aci, în sensul că poetul e la început interesat de brutalități, are înclinație către viața periferiei (în stilul avangardei). Pe urmă, violența erotică scade, prefăcându-se într-o litanie surdă în care « cad frunzele în Galaad »” .
Ca în Bacovia începe următorul poem, “Obsesie”, dar de la strofa a treia discursul se epicizează, ca într-o povestire de Gib Mihăescu, din volumul "La Grandiflora" (colecția B.P.T. a editurii “Minerva”) sau ca în epistolele scrise de George Demetru Ladima în "Patul lui Procust": “Delira femeia din oglindă/ și-a zvârlit un om cu frunze-n lună./ Vorbele acestea unde pleacă/ e atâta mâl și mătrăgună.// Sub aceleași ceruri fără glorii/ hoinărim de-o viață.../ Disperare./ Stai cu mine, doamnă, suntem singuri/ și se-aude-orașu-n depărtare.// A cui mână, mâna din fereastră?/ strigă cine anii, care trântă?/ Ce-am iubit iubește-acum un altul,/ eu rămân nebunul care cântă.// Jocuri stranii, umbrele-nșelării/ țopăie – nebunele – pe case./ Te-am iubit cu dragostea mea-ntreagă/ și cu nopțile frumoase” . Metamorfozarea dragostei în moarte lentă, în supliciu (“Nu murea un om, altfel se moare;/ dar mi-a fost urât în noaptea-accea.”; “Părăsit de toți pe totdeauna,/ te-am strigat din cețuri și din șoapte./ Stai cu mine, doamnă, suntem singuri/ și-nfloresc pădurile în noapte.”) devine punct culminant în catrenele al șaselea și al șaptelea, fiindcă actantul poetic, prin vocea de împrumut pe care i-o dă eul liric, mărturisise în strofa anterioară, centrală: “S-or fi-ntors luminile-n orașe/ ori i-era de tine dor luminii,/ că s-au scuturat înalt pe streșini/ (ca-ntr-un vis cu brume) mădălinii” . Ne întrebăm, după citirea cutremurătoarei scrisori (“Vorbele acestea unde pleacă/ e atât eter și-atâta soare.../ Lasă grâul liber să te-mbete/ și bâtlanii inima să-ți care!”) dacă dincolo de fictiv nu putem repera indiciile claustrării politice și ale așteptării eliberării lui Ion Caraion, chiar din final: “Heleștaie negre mă încarcă/ de trecut. Sub ceruri fără glorii,/ numai tu, durere, umbră-a florii,/ ne rămâi statornică și pură.” . Valentina Sestopali încă nu divorțase de primul ei soț, Simion Sestopali (cu care era căsătorită din 1946), fiind deținută politic, condamnată la ani grei de închisoare, pentru că îi dactilografiase lui Ion Caraion poeme anticomuniste. Această epistolă lirică echivalează de fapt cu o cerere în căsătorie, din anul eliberării ei (1963), când se desparte legal de soț, inginerul Simion Sestopali (poetul avangardist de la “Alge”, care semna cu pseudonimele Sesto Pals, D. Amprent) , așteptându-l pe iubitul-logodnic, care-i declară și în poemul “Mult dedesubt” că și-amintește perfect de-o ultimă întâlnire din toamna anului 1957: “Rochia i se lipise de trup și de ploaie./ M-așteptai ca o gazelă, cu părul/ rostogolit pe frunte, lins.// Puful de piersică, vântule mov, dintr-o dată/ al clipei se făcuse difuz. Și-ai întins/ solitudinea toată/ peste ținutul învins” . Ion Caraion se mândrea, prin această erotică sui-generis, de detenție, de performarea ei concomitentă pe două registre până atunci total opuse: al discursului îndrăgostit (à la Roland Barthes) și al celui protestatar, al urii și răzbunării de moarte. Registrul îndrăgostirii de text și de femeia care-i va deveni soție se confundă cu registrul protestatar, cu înăbușirea urletului de fiară, cu efortul căpătării ataraxiei stoice de care dăduse dovadă, murind, Mircea Vulcănescu. Ratarea sinuciderii se datorează în special iubirii pentru femeia întemnițată mai mult din vina sa, deși calvarul trăit pe urmă, care l-a făcut să ia calea exilului îl va face să-și blesteme zilele în "Jurnal II", dialogând fictiv cu Paul Celan, sau cu tanaticul mesaj al poeziei acestuia: “Paul Celan: – Tu n-ai ratat...”, adăugând apoi, ca un alt Emil Cioran, în două mici solilocvii: “Nici de-ar fi să descifrăm toate misterele existenței, mă tem că nu vom deveni mai oameni, ci mai brute și mai primitivi. În orice caz mai singuri. Să nu mai ai de mers, fără să fi ajuns unde visaseși, fiindcă unde visaseși nu există altcum decât în vis, iar visul s-a terminat. E îngrozitor.”; “Noi avem nostalgia civilizației. Ei au nostalgia barbariei. Þărmul unde n-ai ajuns. Matca de unde ai plecat. Din simbioza și combinația acestor două tendințe va ieși un balamuc planetar.” . Ion Caraion se îndărătnicea să creadă până în anii 1971-1974 în puterea intelectualilor români de a contracara presiunile ideologice ale Partidului și ale viitorului dintâi “președinte” al României. Însă din 1975, asistând la rinocerizarea patriotardă și dispariția treptată a oricărui ideal democratic, a realizat cât greșise consumându-și inutil speranțele sale.
În "Scrisori către Nicholas Catanoy" se observă în mod evident trecerea bruscă de la un optimism nativ (între 1970-1973, când începea corespondența sa cu acest prieten poet aflat în Canada, apoi în Germania) la un scepticism agravat de crize hepatice. Deși multă vreme nici nu îl întâlnește față către față pe acest poet postavangardist, îl simțise în scrisori ca pe un suflet foarte apropiat, geamăn în destin: “Aud că încerci prin jertfe și efort personal niște frumuseți de gânduri vrednice să fie admirate.
Cum așa ceva aproape că nu se mai întâlnește azi și cum societatea mai mult izolează decât înconjură de recunoștință pe încumetătorii de soiul acesta, numai gândul că (semănându-ne) probabil nu ne vom simți unul față de celălalt infirmi, numai gândul ăsta mă hotărăște să mă adresez atât de direct dumitale, aproape ca unui prieten de demult.
În afară de faptul că vreau să-ți trimit unele din cărțile mele, pe care se întâmplă să le am, îți scriu spre a te ruga să-mi spui singur ce ai făcut și ce mai încerci încă să realizezi pentru literatura noastră. Aș vrea să-ți fiu de ajutor atâta cât se poate, cu entuziasmul meu și cu altele. Mă interesează realizarea unei antologii de poezie canadiană în românește [...]” .
Un proiect de realizare a unei antologii de poezie românească în Canada, abia schițat în linii mari în această scrisoare , expediată pe data de 12 aprilie 1970, este folosit și dus la bun sfârșit de însuși destinatarul scrisorii, Nicholas Catanoy, prin publicarea de către el în 1977 a cărții "Modern Romanian Poetry" (Mosaic Press/ Valley Editions, Oakville, Ottawa, Canada, cu un cuvânt înainte de Irving Layton și prefața autorului). Mulți dintre traducători erau din România, pe lângă cei din Canada și Statele Unite, ceea ce dovedește operativitatea ajutorului dat de către Ion Caraion la strângerea și trimiterea prin poștă a materialului. Din aceeași scrisoare a lui Ion Caraion reiese că poetul, eseistul și prozatorul Irving Layton (alias Israel Lazarovitch, născut la 12 martie 1912 în Târgu Neamț), o mare personalitate literară a Canadei, îl îndemnase mai întâi pe el să alcătuiască acea antologie de poezie contemporană. Nicholas Catanoy, văzând că Ion Caraion nu putea să ducă la bun sfârșit acel proiect, din cauza înăspririi presiunilor și a “pierderii” unei bune părți din corespondența lor, a decis să publice singur antologia cu cincizeci și doi de poeți români, de la Tudor Arghezi până la neomoderniști, având notele bio-bibliografice oferite în mare parte chiar de Ion Caraion.
Nicholas Catanoy va fi anunțat în scrisoarea de pe 12 februarie 1978 de faptul că munca lui Caraion de traducere din engleză pentru antologia Poeți canadieni contemporani fusese deja finalizată, după peripeții precum pierderea notelor bio-bibliografice în tren și refacerea lor în Germania – unde se mutase cu soția prietenul său: “Scumpul meu,
Canadienii « mei » au apărut, cum necum, odată cu sosirea rândurilor tale de la sfârșitul lui ianuarie.[...]
Întorcându-mă, hai să trecem iar la vechiul nostru stil epistolar, obișnuit (mai din trebuință, mai în glumă) cu punctajul:
1. Aș vrea, îți spusesem, să casc și eu nițel ochii prin Canada, odată și odată [...].
2. Pot suporta personal costul apariției în traducere românească a unui canadian care se leagă la rându-i să mă publice în versiune engleză ori franceză. Dar aș vrea că trebușoara aceasta, în eventualitatea că izbutești a mi-o perfecta, să meargă « schnell und schmur ». Pe urmă îmi trece nebunia și pe tot entuziasmul meu se găinățează timpul – o pasăre bolnavă. Există deocamdată o editură, Litera, care se încumetă să tipărească pe buzunarul autorilor atari volumașe, încât ar trebui folosită șansa. Găsești căscăundul care să dănțuie cu mine, dar să fie într-adevăr parolist? Găsește-l. [...] Aș vrea să nu las viața să moțăie ca o cretină. Ori, cum și prin sufletul tău aleargă fulgere și furtuni, hai să ne strigăm din când în când pe fereastră – chiar și de la depărtare. Vei reflecta și-mi vei răspunde, când ai să crezi că nu cheltui cerneala doar de florile mărului.
3. Trimite-mi și mie recent apărutul jurnal al lui Thomas Mann, volumul I, căci parcă deocamdată numai întâiul volum s-a publicat.” .
Exprimarea poetică a lui Ion Caraion, portretul în oglindă pe care el și-l face arătând cum e prietenul Nicholas ajung la o expresivitate involuntar dramatizată, până la vestea că are cancer la ficat în penultima scrisoare expediate din Lausanne. Istoricul ultimelor zece scrisori seamănă cu așteptarea agoniei și a morții. Pe data de 11 martie 1984 îi consolează pe soții Catanoy de vitregiile unui interminabil și costisitor proces, neexplicând de ce nu mai scrie, însă dându-i de bănuit că ar fi grav bolnav: “Ce triste vești îmi dai, în continuare despre tine... Și cum naiba se întâmplă că tocmai nouă, al căror suflet ar vrea să fie săritor și aproape de fiece prieten, însă n-are păcătosul cu ce, tocmai nouă ni-s prietenii la ananghie. [...] îmi imaginez cum te poate usca un proces, cu cheltuielile pe care le implică. De parcă nu ți-ar fi ajuns celelalte necazuri, destule și ele... Ridic din umăr, oftez, aș dori să aflu o cale de a vă mângâia la amândoi durerea, dar mă constat la fel de puțin capabil ca și voi.
Mai puțin supus deocamdată vitregiilor poate, nici eu totuși nu mă laud cu vreo cunună de bucurii.
Așa cum știi, "Correspondances" a dispărut, iar "Don Quichotte" n-o să mai continue, cred, fiindcă n-are cine să mă ajute. Sosesc oftări de peste tot, refuzuri și oftări. 2 Plus 2 va continua, dar practic aparține celui ce dă bani pe ea. [...] eu nu mă număr printre colaboratori... Fără comentarii. [...]
Cu exemplarele din "Don Quichotte" fă ce vrei, dăruie-le cui crezi. Îți aparțin. Ceea ce, prin ricoșeu de la Ștefan Baciu, îmi spui despre vechiul exil e și adevărat și sinistru. Bine că nu semeni cu ei. În orele tale intime de cugetare gândește-te la acest lucru și bucură-te, fiindcă el înseamnă un mare capital moral. Crede-mă, crede-mă, crede-mă.” .
Pe data de 20 martie 1984 i se adresează din nou: “Și plătești cu viața ta o virtute, un entuziasm: excesul de suflet.”
În preziua Paștelui aceluiași an se întreabă dacă va mai apuca să-i spună și în anul următor, tot primul, tradiționala urare: “Dragul meu, Mâine-poimâine e Paștele, așa încât vă zic și-ți zic « Hristos a înviat! » Va mai învia vreodată?” și apoi îi laudă noul volum publicat în acel an, 1984, "Ni debout, ni assis" (poeme de Nicholas Catanoy apărute la Barré-Dayez Editeurs, Paris), de parcă ceea ce scria el nu ar mai fi avut importanță: “am sorbit pe nerăsuflate "Ni debout, ni assis". Foarte frumoase poeme, Nicolae! Ce mult regret că n-am să mai pot continua nici "Don Quichotte", nici "Correspondances", unde aș fi încercat a scrie… În sfâșietoarea lor naștere, ultimele versuri ale tale (de cele publicate vorbesc) trec, pe lângă numeroase producții sau confecții poetice de azi, cu fruntea sus, într-o singulară voință și putere de a spune lucruri esențiale. Te felicit și te îmbrățișez.” . Deși nu poate publica la revista "2 Plus 2" pentru că patronul James Gill îl pusese director și nu se cuvenea să apară cu texte propii, Caraion vrea să obțină și colaborarea multora dintre marii scriitori germani : Heinrich Böll, Günter Grass, Hans Magnus Enzensberger, Michael Krüger, Peter Hamm și alții.
Îl încurajează apoi pe N. Catanoy, în scrisoarea de pe 28 aprilie 1984 să extindă cele două pagini ale unui eseu despre întâlnirea lor, care ar fi putut deveni chiar o carte, sau un prim capitol din cartea "Hommage à Ion Caraion" cum îi va recomanda într-o altă scrisoare (88, de pe data de 20 august 1984). Acest omagiu aniversar, pentru împlinirea a șaizeci de ani, avea să cuprindă poezii, eseuri, povestiri a șaizeci și șase de personalități. Îi mărturisește prietenului că scrisorile primite la Lausanne i se par un pharmakon sau un reconfortant elixir intelectual: “Ori de câte ori primesc semne din parte-ți mă aflu în cultură și-n confortul ei. Asta simt. Dacă și scrisorile mele către tine ți-ar face măcar într-o mică măsură atâta bine cât îmi fac mie ale tale, ce odihnitor ar fi...” Îi dă de înțeles că lupta cu îngerul-timp avea să fie pierdută de el: “Răspund chiar azi, când le-am primit, rândurilor trimise în 25 aprilie. Mâine mi s-ar părea că e prea târziu. [...] În privința eseului Ion Caraion, cum te-aș opri? Dacă ți-a venit, ți-a venit și gata. Þi-aș propune totuși altceva – e drept că mai dificil, totuși mai important. Firește, în cazul că ai vrea să-mi împărtășești îmbierea. Sau ispita. Ce cunoaștere n-a început prin tentație? Așadar: de ce să nu scrii în limba franceză un eseu de 120-140 de pagini despre mine, care să poată apărea – ai fi primul – în volum de sine stătător ? Cel ce finanțează "2 Plus 2" ar fi dispus cred (problemă deja discutată cu el) să suporte cheltuielile de imprimare ale unei asemenea cărți” . Însă își dă seama, în scrisoarea următoare, de pe 5 mai, că înțelegea faptul că anumite obligații ale lui Catanoy îl făcea să nu se pripească cu eventualul eseu. Aici aflăm că Ion Caraion și soția sa corespondau frecvent și cu Margareta Dorian sau cu Geta Gorun. Scrisorile din 8 mai și 22 iunie sunt scrise destul de în grabă, dar sentimentul morții îl face pe Ion Caraion să spună ceea ce n-ar fi vrut să scrie niciodată : “N-am nici răbdare nici putere să-ți explic în detaliu mâhnirile mele, după cum de asemeni nu doresc a le spori pe ale tale. Ești sătul și așa.
Cei ce au bani au ultimul cuvânt : e ceea ce se petrece și la (sau cu) "2 Plus 2". Din câte le-am vrut și le vreau, din câte încerc sau am încercat, în fine din maldărul meu de speranțe mai nimic n-a rămas. Prispa mea nu-i a mea.
Aș vrea să scot un ultim număr din "Don Quichotte", mai ales din impulsul de a da satisfacție (parțială) unora din foarte numeroșii oameni care mi-au trimis colaborarea. Pe urmă: perdele coborâte, ferestre și uși închise...
Nu câte-au fost îmi vin în minte,/ Ci câte-ar fi putut să fie… o zicea Goga. Iar în Arghezi Să vrei pân-la mie, să poți pân-la sută contura un [gând] șubred. Eu aș fi putut pân-la mie și mai sus, dar cu ce? Cu ce și cu cine ?” .
În ultima decadă a verii anului 1984 Ion Caraion se bucură că a publicat și penultimul număr din revista “Don Quichotte”, dar îi comunică din începutul scrisorii alte “amărăciuni” legate de lipsa colaboratorilor pentru “2 Plus 2”, excepție făcând scriitoarea Anna Maria Ortese. Își mărturisește la un moment dat metamorfoza iubirii pentru scris și publicare în așteptare zadarnică: “Mă-ntrebi de proiecte. Nu ele lipsesc, precum știi, ci banii. Și, concomitent, oamenii de cuvânt. Mai ales” .
Ion Caraion a urât dezbinarea între cei de același neam, pe care o urmărea și în cercurile de români din Occident. Atacurile subversive venite din partea unor dușmani de la Paris sau chiar a unor persoane mandatate de securitatea română să stea cu ochii pe cei de la München ca poetul român să nu mai colaboreze nicăieri (Constantin Bălăceanu-Stolnici, după cum reiese din cartea "Artur – cazul Ion Caraion" a lui Mihai Pelin) îl fac pe exilatul din Lausanne să... nu mai dispere. Scrisorile din toamna anului 1984, două la număr, îi anunță agonia din anul următor; însă și dobândirea unei înțelegeri superioare a rostului existenței: “Numai în poezie e bine să te superi tu pe tine. În viață, nu. Ar fi prea mult. În viață, sunt alții și altele – oameni și lucruri – care se bosumflă și se mânie pe noi, până depășesc măsura. La ce ne aliem lor? Ajunge zilei (și nopții) durerea ei, durerea lor. [...] E adevărat că ne măsurăm nu cu dulcele roadelor obținute, ci cu pelinul jindului de a nu fi izbutit până unde vroisem, dar aceasta e altceva. Nedesăvârșirea doare și câteodată impulsionează; totuși legea noastră-i ea, nu alta.
Regret că nici în toamna aceasta n-o să ne fie posibil să ne vedem. Eu însumi (cu ai mei) duc o viață sub modestă și când mă gândesc mai bine – o viață poate complet jucată. Ce va mai fi în ea? Rău nu-mi pare numai de ceea ce se termină idiot, absurd, nemeritat, ci mă năpădește mâhnirea la gândul a câte am dorit și m-ar fi dus harurile să fac, însă nu voi mai face în cea mai mare parte numai și numai din pricina sărăciei. – Tratez de câteva săptămâni și un ulcer recent descoperit. Iar cu americanul meu lucrurile se află într-o stare inadmisibilă. Dacă aș spera că te fac bine cu tristețe de la mine, ți-aș da fiindcă-mi prisosește.
O sărutăm pe Marie-Claude.
Te îmbrățișez” .
Scrisoarea din noiembrie, care este și penultima din corespondența celor cinsprezece ani reunită în volumul "Scrisori către Nicholas Catanoy", nu este lipsită de ironie, în ciuda suferințelor celor “o suită de crize de ulcer”, pe seama atrocității istoriei mondiale: “Dacă nu ți-am spus, o fac de data aceasta. Mi-au descoperit un ulcer, îl tratez, dar la unele distanțe în timp este el cel care ia inițiativa, mă cam desfigurează și apoi o vreme privesc la mine de parcă n-aș mai fi eu. Parcă știm când suntem noi!?
Omagiul de care îți pomeneam, cu vreo 60-70 de colaborări, va apare la răspântia anului acesta cu cel viitor. A cerut oboseală, sacrificii, explicații. Cu "2 Plus 2", lucrurile s-au blocat. Nepotrivire de… caracter.
[…] În schimb noul număr din "Don Quichotte", poate că ultimul, cuprinzând și profilul lui Dinu Buzatti, iese până în Crăciun. Aceeași ironică lipsă de bani, mai toți uită să-și plătească abonamentul, duce și la dispariția acestei jucărioare.
Când știu câte probleme ai tu însuți, câte apăsări, câte complicații și bușeli, mă sfiesc a-ți mai vorbi de ale mele.
Iar în jur, balamuc mondial. Se zbiară, se complotează, se ucide și se compune abatorul de peste o oră sau de peste o zi al acestei lumi care poate că nu și-a avut rostul să fie. Papagali, muște, maimuțe și scorpii” .
Ultima scrisoare trimisă prietenului sau “domnului Cătănoiu” – cum i se adresase numai la începutul corespondării lor, în 1970 – este de fapt un cântec de Inorog cantemiresc. Nici măcar nu poate fi încadrată genului epic, pentru că seamănă cu un monolog dramatic incendiar, cu un mesaj de dincolo de viață: “Dragul meu,
Nu toate zilele care vin prin ținutul vieții noastre au grijă să nu ne rănească. Dimpotrivă, poate că socotindu-ne mai puternici decât suntem, destule dintr-însele se reped în noi ca haitele de lupi, sfâșie, ucid, împrăștie hidoșenie. Așa au fost pentru mine ultimele săptămâni. Mă tem că le vor urma altele asemenea. Nici măcar nu putem povesti cuiva ce ni se întâmplă, cât suferim, în ce profunde chilii sufletești suspină resturile cugetului nostru prea de multe ori pus la încercare.
Nu voi continua pe acest ton, fiindcă n-aș ajuta niciunuia dintre noi doi” .
Supliciul pe care l-a suportat Ion Caraion a fost îndurat până la capăt. În lunile ultime de viață s-a ocupat foarte mult și cu totul dezintersat de cartea pe care avea s-o publice Dorin Todoran, a cărui dizidență față de regimul comunist din România o apreciase de parcă i-ar fi amintit anii tinereții și campania “crizistă” din presa anilor 1946-1947. Făcând abstracție de o dizidență lui Paul Goma, sau de cea a lui Gheorghe Calciu-Dumitreasa și chiar a sa personală de la începutul deceniului al nouălea, ultima jumătate a secolului al XX-lea a fost mai mult o luptă surdă a intelectualilor români, un boicot mai mult sau mai puțin continuu la adresa ingerinței politicului în sfera culturală. Armura de oțel pe care și-o aplicase din detenție Ion Caraion este o armură a cuvintelor-burghiu, a cuvintelor-lance, despre care nu se discută pe cât s-ar merita nici după douăzeci și trei de ani ce-au trecut de la moartea sa. În corespondența sa literară aflăm un portret de gladiator à la Închisorile mele de Ioan Slavici, pe care i-l schițase lui Ion Caraion un prieten – paradoxal, “necunoscut” – din tinerețe : “Eu țin la tine și la voi. Cuvintele-s proaste, banale, dar au un preț: adevărul din ele. Odată, până să-mi încep închisorile, un cunoscut al meu a aruncat (era iarnă, era noapte, era comunism...) o vorbă. A zis: « Pe tine, chiar dacă te arestează, n-or să te poată omorî. Știi de ce ? Fiindcă deși pari firav, ești mai tare decât noi toți. » Ei bine, Nicolae, mai mult decât orice în închisoare mi-au ajutat în clipe tragice cuvintele acelea. Poate (să mă ierte Dumnezeu) mai mult decât Dumnezeu însuși. Poate era Dumnezeu în ele, poate el însuși le rostise prin gura cunoscutului meu necunoscut. Necunoscutul ferestrelor... Nu degeaba i-am zis unuia din volumele mele așa. Adu-ți uneori aminte că eu țin foarte mult la tine, la voi. Uneori merită să trăiești numai pentru o șoaptă...
Ceva... concret: în caz că ai sau are cineva dintre cunoscuții tăi Cantos și alte poeme traduse din Pound sau cele 3 vol. din Antologia poeziei franceze (la care am lucrat 7 ani) și mi le poate măcar împrumuta, dacă nu dărui, îmi face și-mi faci un mare serviciu” .
Sentimentul de prietenie (philia în greaca veche) l-a îndemnat pe solitarul exilat de la Lausanne să-și înștiințeze epistolar apropiații, atât din diaspora cât și din România, că lumea Vestului n-ar fi mai democratică, el fiind întâmpinat cu un tratament de-a dreptul ostil. Celălalt sentiment sacrificial – un erós conjugal tinzând spre agapé – îl determina să continue la nesfârșit scrierea poemelor sale, fără cod subtextual. Într-un ciclu apărut postum, intitulat "Exil interior", cadrul natural nu mai contează pentru poet : “Ce-i cu apele acestea că nu-s apele mele?/ Ce-i cu munții aceștia de nu-ș munții mei?// Chei peste chei/ Vieți paralele/ Lacrimi în formă de tirbușon” (“Ce-i cu apele acestea?...”) . Acest titlu de volum, "Exil interior", este apropiat în semnificații față de titlul volumului "Frunzele în Galaad". Întâlnim în el și discursul epicizat al poeziei de dragoste, în stilul optzecist, deși Caraion nu putea să se pună la curent cu inovațiile literare ale grupului de la "Desant ’83": “ai pielea lunecoasă și grea și granulată/ și limpede și castă și liberă ca vântul/ pe care fără hățuri l-a plăsmuit natura/ pe trupul tău, mă plimb ca pe-o șopârlă/ trimisă dimineața cu-n ac să-mi deseneze/ în sânge, labirintul/ și sângele țâșnește/ învăluindu-mi solzi de zmalțuri, ca o sare/ ce repede se-ncheagă.” (“Ai pielea lunecoasă...”) . Alteori, poetul își vede iubita escladând exotic o seară vegetală a tinereții lor: “Ea rupse o frunză mongolă de salcâm se urcă/ pe coaja propriilor sale cicatrici/ de-Afrodită și Hecubă/ și rămase acolo după nici/ o ușă după/ nicio întâmplare și niciun fum./ Seara drumu-i oarecare Drumu-i – cum/ ni-l facem După cum se despoaie/ destinul aruncându-ne la câini// Umbrele-ncep să se exite prin odaie și să dea din mâini” . Cine consultă istoria poporului ales din "Vechiul Testament" cunoaște realitatea geografică a provinciei Galaad, aflată la răsărit de Þara Sfântă, peste Iordan și Marea Moartă. Regele David a luptat de multe ori acolo, însă l-a trimis și pe Urie la o moarte scontată, numai ca să-i fure nevasta, pe frumoasa Batșeba.
Există câteva poeme ale "Frunzelor în Galaad" din 1973, care, deși fuseseră publicate anterior, își dobândesc adevăratul mesaj subtextual prin raportarea rezonanței din titluri la “frunze” și “Galaad”. Aceste poeme-“frunze” reconstituie un cadru maritim, montan, riveran foarte asemănător atât Dobrogei cât și Israelului. Între 1950-1955 Ion Caraion, la Canalul Dunăre-Marea Neagră avusese ciudata revelație că Iordanul și Marea Moartă își mutaseră coordonatele spațiale. Impresia deținuților politici de la “Peninsula” și din zecile de tabere de muncă forțată sau ocnă ale Canalului era că statul îi considera drept niște apatrizi, majoritatea lor nefiind nici măcar condamnați de către vreun for judecătoresc. Galaad este locul unde a murit Moise fără a mai vedea Canaanul. Sau ținutul de unde Isus Navi, urmașul lui Moise avea să cucerească prima cetate, Ierihonul, ca un nou Orpheus, dărâmând zidurile prin cântec din surle și trâmbițe.
“Tărâm gol” și “Plenitudine”, învecinate în volum, provoacă prin antiteza titlurilor o mare ambiguitatea. Efectul scontat ar fi cel al unei stări de suspendare în aer, de levitare a punctului de observație sau chiar de sprijin pentru persoana întâi a verbelor și pronumelor: “S-a risipit din viață-o bună parte./ I se tot luară ducile departe.// Cu ochii mici ca două lipitori/ văzum zâmbind coralii călători.// Limane de demult sub seri pieiră./ Visată-n răstignirile-mi pe liră,// imagine din noaptea mea de zgură,/ ai mai răspuns doar tu, ceilalți tăcură...// Peste-un tărâm de-atoli ori promoroacă,/ eternitatea oasele-și dezbracă.” (“Tărâm gol”); “Câinii boarilor au lătrat la cocori./ Seara-și adăpa cirezile./ Poate că n-au să mai ruginească niciodată zăpezile/ acelor cârduri de nori.// De jur împrejur: munți de cărbune./ Soarele se furișa ca o vulpe/ să-i lingă sângele de pe pulpe –/ și totul avea ceva de rugăciune.// Și totul avea ceva de tinerețe masivă,/ de bucurie care n-o să se mai întoarcă./ Ceața cu obraji de sugativă/ din oraș intra-n păduri și parcă,// parcă tâmpla ta îmbrobonată/ împăienjenea sub un zuluf./ Să-nceapă un cântec undeva în văzduh/ care să nu se mai termine niciodată!” .
Unui condamnat la douăzeci de ani de închisoare, cum a fost Ion Caraion, lumea de la țară, stepa scitică i se părea ireală, o fereastră blocată însă prin sârmă ghimpată și sentinele, de puști, gratii, bastoane, bolovani imenși de piatră escavați și cărați cu roabe până pe platforma înaltă cât un “munte”. Neîndeplinirea normei impuse de brigadierii “reeducați” la Pitești din Peninsula era pedepsită noaptea, prin linșări din bătăie și reglări de conturi de care nimeni nu scăpa – după cum aflăm din cartea lui Teohar Mihadaș, "Pe muntele Ebal" (1990), al cărei titlu prezintă și ea o mare similitudine cu titlul "Frunzele în Galaad". Sonetul “Inscripție pe un porumbel” face referire clară la un episod din Noul Testament, cel al căutării Mirelui înviat sub chip de porumbel de către o “Marie din Magdala”, adică de sufletele celor din carcere, ai celor torturați până la ucidere: “Erai să-mi fii stihia din creneluri,/ ori fumul șui, ori turnul cu inele,/ prin care-aduc parabole și vele/ serafi nocturni prelinși în capiteluri.// Te jefuisem lumii, vrând – mâhnitul – ca să te-mpac, prin ea, cu nesfârșitul;/ dar a venit o fată ca sfiala,// te-a luat în brațe și gustându-ți sânii,/ te slobozi (Marie din Magdala)/ văzduhurilor, apei și țărânii...” . După filosofia platonică și neoplatonică sufletul uman provine dintr-unul angelic care, în ille tempore, s-a împătimit și a fost încarcerat de trupul trecător pe care și l-a luat. De aceea metafora “stihia” ne face să ne gândim la greutatea de treizeci și opt de kilograme la care ajunsese în acea detenție Ion Caraion. Identificarea dintre suflet și “porumbel” ne face să ne gândim la sufletul universului din Eneadele lui Plotin, dar și la acel necuprins “Dasein” al lui Martin Heiddeger. Materialitatea trupului se pierde ca “fumul”, iar halucinațiile condamnatului percep “cu inele” un turn care unește spațiul concentrațional cu acel fronton din Sărmanul Dionis sub care călugărul Dan și Maria dezleagă oniric enigmele vieții.
Un alt poem, “Legenda fără mână” conține un vers izolat care ar putea explica titlul întregului volum "Frunzele în Galaad". Acest vers emblematic, “Și ce ți-aș scri de-o frunză care cade ?” este urmat de un catren adresat unei instanțe aparent impersonale, oricum nonumană : “La subsuoara micilor inferne, tu ești aici legenda fără mână,/ când iese nevăzutul din fântână/ cu foșnetul mirărilor eterne!” . Trimiterea intertextuală, ca în orice capitol din "Mimesis" de Auerbach, este și pentru Ion Caraion la episodul tulburării apelor unei fântâni din Ierusalim, unde Hristos vindecă pe un orb din naștere. Dialogul imaginar este purtat cu o transcendență căreia i se neagă acțiunea intermediară prin om pe pământ, după cum se afirmă și în "Noul Testament" că orbului îi lipsea “omul”. Caraion se adresează și în alte poeme din "Frunzele în Galaad" direct la persoana a doua singular acelei transcendențe sau puteri absolute divine, amputată din păcate de răutatea umană. Acest moloh sau Golem al Galaadului se mișcă însă mult mai liber, în volute, nefiind deloc ca statuia Comandorului din Don Juan al lui Tirso de Molina: “Tu ești aici, cu-ostroavele de plete/ și-ntre poteci cu totul ireale,/ o galaxie tânără – în cale/ spre cerbi urcați buimac dinspre planete// de mult pierdute, vai!... Pe jumătate, la ce ți-aș lua răsfrânta coapsei foame?/ Să boncăne în munții mei de coame,/ vreau toată-aroma zilei din cetate./ M-a căutat pe urmă o iubită/ sub mranița din primăvara ceea.../ Se dezbrăca în lacrimi Galateea/ și picura eter ca dintr-o sită” . Artur Silvestri, în același studiu critic despre erotismul poeziei antalogate prin volumul Frunzele în Galaad, atrage atenția asupra irealului și evanescentei perspective cosmice: “Poezia lui Ion Caraion deschide perspective înfundate în ceață, în impalpabilitate, vorbind despre obiecte și numeni, mișcări și idei, printr-o adâncire surprinzătoare în infinit. Poetul are un acut simț cosmic, de extracție populară și e în esență un liric arghezian. Lumea lui, fugitivă, e departe de armonie și lirica aceasta e catagrafia unui tărâm stăpânit de învălmășeală” . Înflorirea salcâmilor din poemul “Tremur” și chipul pe geam al iubitei îl fac pe eul liric să dorească înghețarea într-o vecie hibernală a acestor clipe, a instantaneului când și natura exultă olfactiv și vizual de puritatea albului: “Blând începuseră să-nflorească salcâmii. Ningea./ Puful scânteietor și moale se-auzea foșnind./ S-a oprit întâi ea/ și, târziu, în colind –/ mâinile din geam și lună” . Acest scurt poem dovedește criogenia cuvintelor la Caraion, crioterapia asocierii de amintiri, depășirea durerii fizice și a inconfortului interior prin perceperea unui real suprareal, a unei stări “deasupra deasuprelor”, în care cerul deslocuit de primii oameni se coboară spre materie precum un “puf” odihnitor sau o moliciune abia auzită. Camera Sambô din Memoriile lui Eliade și a lui Ștefan din Nopțile de Sânziene, cu irizări ale verdelui de gușter văzut în fragedă copilărie, este pentru Ion Caraion de un alb sfâșietor de reversibil. Zăpada intrată prin gratii în celulă, marea depărtate a florilor nemirosite, înghețarea trupului când și-a tăiat venele așteptând executarea sa în fiecare dimineață, albul dureros al scoaterii bruște din întuneric – toate se transsubstanțiază în poemul “Tremur” și eliberează un efect crioterapeutic, numai la apropierea iubitei. Și poemul anterior, solarul “Suicid”, reprezintă, prin efect invers, crioterapeutic, un harakiri, un seppuku vizual al jocului și risipirii de energii autumnale din întreaga natură, umană și exterioară. În primele două treimi ale textului, “Suicidul” este o ipostaziere a singurătății durerii, pentru ca abia în ultimele zece versuri poemul să intertextueze cu eminesciana “Atât de fragedă” și bacovianul “Plumb”, antiteza iubirii fiind despărțirea lungă de ființa cea mai apropiată: “Þopăie prin noi o gălăgie…/ L-am văzut în aer ca o lance –/ lacom duh de stepă pe-un gorgan, ce/ de sub colburi mortul își învie.// Se lăsase inima-ntr-o parte/ și da-n pârguri poama brumărie/ prin tăcerea ca o rufărie/ atârnată-n ulmii de departe.// Sceptice sub zidul sinagogii,/ mi-așezasem corturile-n noapte, cam pe vremea sânilor de lapte/ când se joacă-n cătine sfrânciogii.// Și-așteptam o seară mare sau/ naiba știe ce holtei cu durda./ Pe-un cer jos, de tuci, mulgându-și ciurda,/ căile de lapte coborau// într-un dans nomad de ciudățenii/ – heleșteie prin imensitate./ La fetia apelor culcate,/ mișunau ca mrenele și clenii/ – alandala, cârduri, ploi de-uraniu –/ salamadrele stelare în covrig./ Te-am strigat (uitasem ce mai strig)/ năclăit de cheagul orei stranii.// Poate vream să-ți spun că te-am iubit,/ poate stam s-aud cum grâna coace./ Deluros, cu pini și bobârnace,/ adia văzduhu-nchipuit.// Dar sub crupa lui de coji de vise/ rece-ncărunțind pe-acele culmi,/ pieptenele lunii-ncremenise/ pe fularul mortului din ulmi” . Numărul perfecțiunii absolutului, al celor opt catrene, dar mai ales versurile “-un cer jos, de tuci, mulgându-și ciurda”, “heleșteie prin imensitate./ La fetia apelor culcate”, “ – alandala, cârduri, ploi de-uraniu – ” și “poate stam s-aud cum grâna coace”, sugerează că “lacomul duh de stepă”, Thanatos, ar fi vizualizarea stemei Republicii Socialiste – blazon patronat de un soare negru, al celor omorâți la Canal, deportările din Siberia și-n interminabile detenții politice. Comparația “ca o lance” ne trimite cu gândul la seceră și ciocan, “gălăgia” ce “mortul își învie” la osanale. La fel de pamfletar este fiecare prim vers din strofele II-VI. Pastelul solar al stemei R.S.R. apune (“rece-ncărunțind pe-acele culmi”) abia în ultima strofă, lăsând în loc spectrul lunii sau lama coasei unei morți cotidiene; razele lunii, metaforizate prin imaginea kitsch a “pieptenelor” selenare ne trimit cu gândul la ipostaza vrăjirii fetei babei din Făt-Frumos-din-Lacrimă. Efectul criogenic al pamfletarul “Suicid”, pe care îl degajă îndeosebi ultimele două versuri ce fac referire la “fularul” dictatorului Ceaușescu, anticipă sui-generis crepusculul și însângerarea prin care acesta voia să năclăiască întreaga națiune.
Poemul “Tristia”, replică la Tristele ovidiene, transpune într-un mod epistolar, însă cu substrat memorialistic, drama continuă și reclacitranța (din metafora-repetiție “otrăvuri/ otrăvuri”) păstrate subversiv de toți poeții generației lui Ion Caraion, denumiți chiar “albatroși” încă din prima strofă: “Prietene, scrisorile noastre/ se vor naște a doua oară în alți oameni,/ în alte anotimpuri: otrăvuri/ otrăvuri în alte solstiții –/ la zenit și-n nadir/ ca fuga apelor după uscat,/ ca permanenta vocație de dragoste/ (la zenit și-n nadir)/ a frumuseții morții-n destrămare,/ a pietrelor albind sub ochiul oceanului/ la fel nereflectând niciodată/ – sub albatroșii care dezmint pe Odisseu/ – sub corăbiile înecând litoral degradat/– sub izvoarele pierite-n desfrâul pădurii” . Lipsa de reflecție a oaselor martirilor indică îngroparea adâncă a istoriei unui genocid programat de la Moscova. Sarcastica amintire a mitului pescărușilor gălăgioși, care tulburaseră drumul maritim al lui Odisseu și al însoțitorilor lui, va continua să conoteze faptul că, zeci de ani, cel de la cârma navei, împăratul căii scurte a “șireteniei” de la Troia, e gol și că va rămâne fără tovarăși înspre utopica sa Itacă, prin inversarea hiperbolică a planurilor din a treia strofă – “Navigatorii duși la oracol/ gleznele duse la umăr/ aerul curgea cu rodul rănit/ din nisip înspre fluviu/ din zenit la nadir/ și-și aruncau văzduhurile fruntea/ despletită pe fluviu: « am murit... am murit...». Urmează un pamflet adresat direct, prin dezirabila exersare a emaculării feței, conducătorului neiubit, anunțat că “pretutindeni” printre români n-ar mai fi ascultat, decât de obiectele lui de cult personal: “numai cărțile/ ți-au răms credincioase”, chipul său fiind unul al “înduioșării picate,/ la margini de sunet picate”; tonul portetizării tanatice a dictatorului este și al invectivei prezente, aceasta fiind plasată cu precizie de bisturiu tot în strofa a patra: “tu – pentru totdeauna – n-ai să mai bați/ din nicio singurătate la geamuri,/ să te gândești la frunzișurile roșii/ âțate, ca șerpii, prin tine să ardă;/ să te gândești la iepurii putreziți în artere...”. Ion Caraion își bate joc de chermezele fruntașilor comuniști, caricaturizându-l cuplul gurmand Ceaușescu exact ca pe Trimalchio și pe soția vârstnică a sa din Satyricon al lui Petronius. Hăitașii “frunzișurilor roșii/ ațâțate” sunt de fapt torționarii gulagului comunist, precum și toți activiștii de Partid. “Iepurii” nu pot fi digerați de îmbuibare, iar îmbolnăvirea – congestionarea și buhăirea – sunt primele semne ale înfometării de mai târziu a întregului popor. “Înduioșarea” monștrilor nu se produce la auza lirei lui Orpheu, ci a muzicii lăutărești din întreaga “Cântare a României” pusă la cale prin protocronismul mondial și chiar anterioritatea oricăror ‘înfăptuiri mărețe’ ale meșterului cârmaci. Finalul poemului “Tristia” este un îndemn la regăsirea interioară a eului autentic, la evadarea din decorul penitent și opresiv a oricărui “prieten” cititor: “Închide-te inimă-n tine/ fără turn, fără semne, – și tu, brad, crești în ochiul/ amețit de inferne!// Tărâm nelumesc, – pe cer arde/ cu mare întuneric arde iubitul din turn./ Călătorii nu înțeleg, călătorii nu știu,/ diminețile au trântit ușile,/ luna se sparge de dig.// – Întoarce-te, iubitule, întoarce-te,/ la bal e târziu./ Pretutindeni – neliniștit,/ ieși, sânge-n oblânc.// (...)/ (...)// Dar inima, ghem de oracole/ răsucită –/ s-a-nchis mai adânc” .
Lehamitea trăirii în spațiul concentrațional din afară, greața sartriană, îl face pe fostul deținut politic Ion Caraion să se atingă de realitățile tabu ale României “libere”, împrăștiind, parcă din nepăsare, toate amuletele doctrinei comuniste, toți molohii creați atât de artificial; în schimb, el vrea să păstreze, ca un documentarist, strădania condiției umane încă neumilită ideologic, acea agapă sau comuniune, ferită de ochii lumii, prin care tradițiile bune se perpetuau în pofida dictaturii. Aceste neprețuite instantanee ale libertății subterane pot fi recuperate dacă citim poemele “Echinox” (cu senzuale reliefuri montane și nerușinările suave ale câmpiei, oferite de fiecare “bucată de viață” neprelucrată citadin), “Puritate” (în care auditivul naște vizualul într-o imprimerie mentală: “Firave glasuri de copii risipite pe mare./ Și părul dragostei ca o aventură fâlfâind în imaginație...”), “O rătăcire de aur” (recăderea în extazul mistic al adolescenței). În douăzeci și unu de strofe, “Carmen saeculare” defilează, în sensul impersonal sau generalizat al expresiilor “o să-ntâlnesc” și “voi întâlni”, o suită de serenade goliardice, fiecare catren psihanalizând fizionomia imaginară a câte unui tip masculin al iubirii – sau pe femeia “morbidă și bizară”, “absentă dar lascivă”, “femeia planturoasă”, “[a] zăpezilor alpine/ ce-și cațără spre stele o calmă puritate”, “anarhistă”, “flegmatică și tristă”, “O să-ntâlnesc migdala privirii de tătarcă”, “femeia din porturi și taverne”, “femeia din camera obscură/ veghind lângă femeia din camera macabră”, “Tu! țâșnet de zvârlugă [...] mușchi de salamandră [...] femeia ironică și tandră”, “iubita, cocota ori amanta”, “paiața –/ stricata ideală”, “adolescente în pletele zevzece”, “femeia solară de la tropic” . Spre final, este anunțată și întâlnirea cu “străina”, adică cu propria moarte, dar contextul umple de-un miracol al iubirii Singurei femei (“cloroticu amurg de baldachine”) în care fidelitatea conjugală (“întâlnirea” veritabilă) o face să întârzie cât mai mult: “mă v-antâlni străina, la care dintr-o dată/ privi-voi fără țintă, gândindu-mă la tine,/ iar ea va-ntoarce capul și frunzele-or să cadă.// Că vine-o seară gravă și-o oră ca tabacul/ când frigul intră-n oase și-n noi – și peste toate,/ ca peste somnu-atâtor plante scufundate,/ melancolia toamnei își scutură copacul” .
Erotica acestor poeme ale volumul Frunzele în Galaad o amintește, însă o și depășește cu mult pe cea juvenilă a lui Ben Corlaciu (Arhipeleag) și Alexandru Lungu (Ora 25), Ion Caraion fiind comparabil cu Eminescu, Bacovia, Arghezi și... îndrăgostitul Urmuz din Fucsiada, îndeosebi prin versurile din finalul “Lucrurilor de dimineață”: “Poate e bine să nu ne mai iubim, poate e bine să plecăm din oraș,/ pentru a cunoaște bucuria elementară a picioarelor desculțe [...] Uite aici mulajul trupului tău/ uite unghiile primilor oameni –/ vin ca niște degete să-mi mângâie gâtul,/ vin să mă sugrume./ Aș vrea să urăsc pe toți îndrăgostiții din lume/ să urăsc pântecul tău care n-a mai dat rod,/ carnea intactă a coapselor tale/ de femeie pitică, cenușie,/ aș vrea să urăsc brațele întinse în aer,/ brațele sterpe, disperate –/ dar nu pot./ Ne-am falsificat viața ca pe-o introducere în filosofie/ și nu rămâne decât un singur lucru interesant:/ să părăsim odăile, pentru a deveni oameni...” . Pentru I. Caraion nu există suprapunerea exactă sau confuzia confuzia conștientă între iubită și poezie, ca la Nichita Stănescu.