Ieșisem în curtea casei părintești să privesc dealul fără vârstă, fără dată. Din jertfa ce nu s-a primit cobora fumul. Nu mai era nimic din ce-aș fi vrut să fie: bogătașii locali au împânzit versanții cu vile, pădurea și-a pierdut identitatea, iar cărarea copilăriei mele a rămas pradă bitumului. Ah, ce întâmplare și viața asta de deal!
Trăiam în nesigur, înghesuit, savurându-mi absența. Excesul de uimire duhnea a sărăcie. Cui să fi nemulțumit și pe cine să mă fi răzbunat? Cerul meu lăuntric era rece la infinit și pictam un apoi de gheață. Așteptam degeaba să revină duhul înverzirii, ceasul care nu apune, clipa în care să simt focul foamei, dorinței și imaginației. Acolo somnul îmi fusese refuzat întotdeauna, permițându-mi orice incursiune... Între mine și deal s-a dezvoltat ceva din pulsul dragostei anticilor, un fel de uitare a restului lumii, o comunicare în spațiul dintre două entități devenite una singură. În dealul satului mi se purtau sprâncenele străinului, neîndestulata singurătate, forța regăsirii, cărarea spre absolut. Oare există o cauză, după cum există un rost și în cazul dealurilor?
Mi-am căutat ieșirea “purgatorică” prin scris, iubind liniile de contur ale reliefului. Dar acum nu mai pot pune pe hârtie pacea pădurii, lumina prin care fluieră un răsucit al îngerului de primăvară... Nu pot nici să-mi descui cu un descântec ținuturile zborului mistic. Și ce poate fi mai inefabil decât poezia misticului? Din vechiul peisaj aurolat creat de prezența dealului singurele vietăți care mai palpită sunt corbii. “Corbilor, faceți ceva! Vă place această stare de 'nevermore'? Neînțelesul meu numai voi știți să-l savurați, ciugulindu-mi din priviri mâhnirea!”
Dealul de astăzi este un adăpost strâmt și provizoriu care mă conduce la abandon, la delăsare. Marginea sa se asociază aici cu noțiunea de graniță și are o desfășurare orizontală. Aici să fie limita rațiunii? M-aș ascunde - stins arzând, mutând totul în lumea mai puțin exactă a sufletului. Prin această evadare vreau să mă înving, să caut leacuri pentru rănile minții. Și cum aș putea altfel să ies din explicările comode ale inactualității mele decât să-mi aleg un alt deal, o salubră regăsire. Doar sunt primitorul de gânduri, vietatea care se constrânge la o simplă concentrare!
M-am fixat adeseori în coasta unei liniști. A fost o răsucire de înger la începuturi, iar la sfârșit, o stare de 'nevermore'. Atâta este și de-acum înainte, cu toate că mai puțin elegant o să-mi pară.