Mizeria omului nu rezidă doar în slăbiciunea rațiunii, în neastîmpărul inteligenței, în zbuciumul inimii; ea mai poate fi văzută și într-un anumit conținut ridicol al activităților omenești. Revoluțiile îndeosebi dezvăluie această insuficiență a naturii noastre; dacă scormoniți pînă la detaliu veți remarca atîta inepție și ticăloșie, atîția oameni renumiți care erau nulități, atîtea lucruri proclamate operă de geniu și care au fost fructul hazardului, că veți fi deopotrivă uluiți de măreția urmărilor și nimicnicia cauzelor.

Atunci cînd te afli la distanță de lucruri, cînd nu ai trăit în mijlocul facțiunilor și partizanilor, nu ești marcat decît de aspectul grav și dureros al evenimentelor; nu la fel este atunci cînd ai fost tu însuți participant sau spectator compromis, în scenele sîngeroase. Tacitus pe care natura l-a făcut poet, poate că ar fi schițat satira lui Petroniu de-ar fi stat în senatul lui Nero; ilustră tirania acestui principe deoarece a trăit după el. Butler, înzestrat cu un geniu al observației, poate că ar fi scris biografia lui Charles I [Carol I al Angliei] de s-ar fi născut sub regina Anna, se mulțumi să rimeze Hudibras pentru că a cunoscut personajele revoluției lui Cromwell; i-a văzut, perorînd despre virtute, sfințenie, independență, întinzînd mîinile pentru orice fel de cătușe, și, după ce l-au ucis pe tată, au îngenunchiat sub jugul disprețuitor al fiului.

Există nedreptăți politice care nu mai pot fi săvîrșite fără osîndire, din cauza civilizației ridicate a popoarelor. Să nu existe convigerea că aceste popoare declamă fără urmări în fața guvernelor sale: “O asemenea crimă, o asemenea nenorocire e din vina voastră”. Însăși bazele puterii sunt surpate prin asemenea reproșuri; respectul națiunilor lipsiind astfel puterii, o periclitează pe aceasta.

Într-o națiune care mai păstrează inocența primitivă, viciul adus de străini face mai iute progrese ca într-o societate deja coruptă, așa cum un om sănătos moare din cauza aerului viciat în care trăiește un om deja obișnuit cu el.

La libertate se poate ajunge pe două căi, prin moravuri și prin rațiune. Dar cînd moravurile și rațiunea lipsesc deopotrivă, cînd nu poți fi republican nici în felul Spartei, nici în maniera Statelor Unite, mai poți încă dobîndi libertatea, dar nu o poți menține.

Posteritatea își aduce aminte de oamenii care au schimbat imperiile și prea puțin de cei care le-au restaurat afară de cazul cînd această refacere nu a fost durabilă. Admirăm ceea ce se inventează, și, cu mari eforturi, se apreciază ceea ce conservă: o glorie măreață ține în umbră tot ceea ce vine mai apoi.

Străduiți-vă să restabiliți virtutea la un popor care a pierdut-o, nu veți izbuti. Există un principiu al nimicirii în toate. Care a fost temeiul lui Dumnezeu să-l scornească? E secretul lui.

Suntem uluiți de succesul mediocrității: ne înșelăm. Mediocritatea nu e puternică prin ceea ce este ea însăși este, ci prin mediocritățile pe care le reprezintă; și, în acest chip, puterea ei este formidabilă. Cu cît omul este mai mic în putere, cu atît îi sunt mai pe plac nimicniciile de orice fel. Fiecare comparîndu-se cu ea își spune : „ Și de ce să n-ajung și eu la rîndul meu acolo?” Ea nu stîrnește nicio invidie, curtizanii o preferă pentru că o pot disprețui; regii o privesc ca o manifestare a puterii lor absolute. Nu doar că mediocritatea are toate aceste avantaje pentru a-și păstra locul, ci are, pe lîngă aceasta, un merit și mai deosebit: ea exclude de la putere abilitatea. Reprezentanții proștilor și imbecililor din minister îngrijește două din pasiunile inimii omenești: ambiția și nesațul.

Mediocritatea este destul de des secondată de circumstanțe care îi atribuie scopurilor sale o alură de profunzime. Acești oameni neputincioși care par, pentru mulțime, că dirijează soarta, sunt pur și simplu conduși de ea, deoarece, ținînd-o de mînă, pare că ei o conduc.

Oamenii de geniu sunt de obicei copii propriului veac, sunt parcă rezumatul acestuia; ei îi reprezintă gîndirea, opiniile și dibăcia, însă uneori se întîmplă să se nască prea devreme sau prea tîrziu. Dacă se nasc prea devreme, înaintea secolului potrivit lor, trec neluați în seamă; gloria lor nu începe decît după ei, atunci cînd secolul, de care ar trebui să aparțină, e în floare; dacă se nasc prea tîrziu, după secolul potrivit lor, nu le rămîne nimic de făcut și nu mai pot ajunge la o celebritate trainică. Sunt priviți curios pentru o clipă așa cum sunt urmăriți bătrînii care se plimbă în piețile publice, îmbrăcați după alte vremuri. Acești oameni de geniu care ajung prea tîrziu rămîn la fel de necunoscuți ca acei oamenii de geniu care apar mai devreme; dar nu au ca aceștia din urmă un viitor, o posteritate, urmași care să le asigure gloria: nu pot fi admirați decît de trecut, de predecesorii lor, de către morți, un public mut.

După vremuri de mărire și nefericire, un popor preferă odihna; și dacă e administrat de instituții suportabile, el se lasă cu ușurință condus de cei mai mărunți ministrii din lume; aceasta îi destinde și îi amuză; el îi asemuie pe acești pigmei cu giganți pe care i-a cunoscut și se-nveselește. Există cazuri în care leii sunt legați de caruri mînate de copii, dar care tot timpul au sfîrșit prin a-și devora mînuitorii.

Pentru veritabilii sfinți și oameni superiori, religia e un duhovnic sever care îi învață se se smerească și care le dă pilda adevăratei virtuți; pentru oamenii pasionali și vulgari, lecțiile sale nu îi ajută decît să-și hrănească orgoliul omenesc și să le dea aparența virtuții. „Mă deplasez peste capetele prietenilor și dușmanilor mei; cine poate totuși să-mi spună că-mi lipsește smerenia? Nu m-am pus eu în genunchi?”

Ascultați-l pe acest om căruia i se spune domn: el vă va spune că nu-i decît un țăran, că vrea să rămînă așa, că nu-i făcut să ocupe scaunul pe care-l ocupă, că revoluția nu se va isprăvi decît atunci cînd un om ca el nu va mai fi unul din cei mai importanți din stat.

Domnul a purtat totuși boneta roșie a iacobinilor pentru a nu mai fie țăran așa cum poartă o haină brodată și un titlu pentru a ieși din rîndul clăcașilor. Încredeți-vă în modestia domnului și credeți în țăranul de pe Dunăre.
Cerșetorii trăiesc de pe urma propriilor maladii: există oameni care fac un profit din orice, chiar și din dispreț.

Fără pic de politică sentimentală, spun miniștrii. Dumnezeule! să fie liniștiți, nu-i încearcă niciun pericol aici: nu știu mulți oameni care să-și fi păstrat vechea lor pasiune. Nu vreți să fiți iubiți: ei! Cum mai aveți dreptate! Dar cum preferați faptele în politică, politicii de drept, acceptați și toate consecințele! Faptele ne vor da dreptul să examinăm dacă voi ceilalți ministri sunteți buni de ceva și dacă nu cumva există vreo acțiune care prețuiește mai mult decît a voastră.

Dacă ați primit vreo palmă, dați patru înapoi, nu contează obrazul.

E bine să te înclini pînă la pămînt cînd ai comis o greșeală, dar nu e bine să și rămîi pe loc.
Priviți-l pe acest om: e de-o dușmănie extremă „Cum! Théodule se plînge că l-am ofensat! Ce obrăznicie!” Însă om puternic, iar Théodule își are și el puterea lui, de nu mai crede în dreptul cuiva de a-l insulta, ce mai puteți reproșa? Timpul în care un curtizan te făcea să tremuri a trecut; nu mai există favoruri sau defavoruri posibile, cu excepția valeților de cameră: totul se reduce la valoarea personală. Cel care poate spune: ” Dumneavoastră ați avut nevoie de mine, și nu eu” este astăzi adevăratul superior. Poate că era mai bine atunci, dar altminteri stau lucrurile astăzi. Ceea ce omul a pierdut în putere, au cîștigat cei mulți.

Viața, fericirea, nenorocul țin de o adiere. Muriți: două ore mai tîrziu ați ieșit din mintea tuturor. Trăiți, nu vă au în minte mai mult. Ce contează bucuriile, chinurile, existența voastră, nu doar pentru vecinul pe care nu l-ați văzut niciodată, ci chiar pentru acestă clică cărei îi spuneți prieteni. De ce să-ți faci din viață o ocupație? Nu merită nici cea mai mică atenție.

Uneori ne uităm momentan durerile; apoi ni le agățăm din nou ca o povară pe care am lăsat-o un răstimp pentru a ne reface.

Sfîrșești prin a transforma în realitate temerile afecțiunii: o mamă vede pe chipul fiului său însemnele unei maladii ce nu există. Celelalte amăgiri ale vieții produc moral și fizic aceleași iluzii ca pentru chin și plăcere.
Ne împăcăm cu dușmanul care ne este inferior prin calitățile sufletului sau ale minții; dar nu iertăm niciodată celui care ne depășește prin suflet și geniu.

Prietenul tocmai a plecat; vă credeți înarmat împotriva absenței: mergeți să vizitați casa prietenului dumneavoastră, are să vă învețe tot ce ați pierdut și tot ce vă lipsește.

Cel care comite crima în primejdia la care se expune și în tumultul pasiunilor nu are timp să asculte remuscările; dar cel care nu e decît complicele și confesorul crimei, fără să fi avut un rol activ în ea, acela aude vocea răzbunătoare a conștiinței. Numără, în izolarea sa, minutele ce se scurg. „În clipa asta se întîmplă ceva; acum se lovește!” Da, nefericitule, se lovește! Mîna lui Dumnezeu e cea care se apasă asupra ta.

Viermele mormîntului roade conștiința omului rău înainte de ai devora inima.

Cauza cea mai dreaptă ar putea, prin circumstanțe fatale, să pară cea mai injustă? Se poate pomeni un caz unde nu poate fi dovedită nevinovăția și unde victima care moare și judecătorul care se pronunță sunt inocenți în aceiași măsură? Ce ar mai rămîne atunci din justiția umană!

Dacă avem dreptul să ucidem un tiran, acest tiran îți poate fi și tată: deci paricidul este admisibil în anumite cazuri? Cine ar putea susține o asemenea idee?

O încîntare stă la capătul suferințelor așa cum la capătul plăcerilor stă durerea: natura omului este mizeră.

Cel care suferă pentru Dumnezeu are avantajul că este întotdeauna pregătit pentru ceasul ultim, avantaj care nu se acordă tuturor năpăstuiților.

Marile dureri par să scurteze orele la fel ca marile bucurii: tot ceea ce preocupă puternic inima o împiedică să țină socoteala clipelor.

Trebuie să ai inima ridicată undeva mai sus pentru a vărsa anumite lacrimi: sursa marilor fluvii se găseste pe culmile munților ce se-nvecinează cu cerul.

Sufletul omului e transparent ca apa fîntînii, atît timp cît supărările din adînc nu au fost răscolite.
Simplitatea vine din inimă, naivitatea din inteligență. Un om simplu e aproape întotdeauna un om bun; un om naiv poate fi mîrsav; și totuși naivitatea este mereu firească în timp ce simplitatea poate fi opera unui artificiu.

Există oameni care nu sunt deloc convingători pentru că inima îi face să vorbească prea tare și nu îi împiedică să mai audă ce spun.

De la căință trebuie să ceri înapoi haina inocenței: ea a găsit-o și ea o redă celor care au pierdut-o.

Să atingi virtutea fără să fii în stare să o iubești înseamnă să presezi cele două mîini frumoase ale unei tinere fete între mîinile zbîrcite ale bătrîneții.

De îndată ce o ideea adevărată ne-a intrat în minte, ea aruncă o lumină care ne face să vedem o mulțime de alte lucruri pe care mai înainte nici nu le zăream.

Sentimentele de un anumit fel se întețesc proporțional cu suferințele obiectului afecțiunii: este focul care se propagă mai iute în curentul furtunii.

Virtutea este uneori uitată în trecerea ei pe aici, dar ea revine mai devreme sau mai tîrziu; este scoasă din morminte asemenea statuiilor antice recuperate din miezul pămîntului și care capătă admirația oamenilor.

Adesea oamenii de bine plîng la aceiași oră în care perverșii se bucură: aceiași clipă vede implinită și fapta cinstită și fapta infamă. Viciul și virtutea sunt frate și soră: sunt născute din oameni; Abel si Cain erau fii aceluiași tată.

Există oameni pentru care virtutea nu este aceiași cu cea cunoscută celorlalți oameni; ei nu numesc astfel toate lucrurile obișnuite, dar inferioare, ale existenței, această cinste vulgară care își îndeplinește exact datoriile; virtutea pentru ei este un avînt al sufletului care ne duce către bine pe socoteala fericirii și vieții noastre sau o forță care ne îmblînzește pînă și pasiunile cele mai dezlănțuite. Acești oameni stau deasupra celorlalți; dar sunt ei de vreun folos societății? Asemenea munților din natură, asemenea monumentelor uriașe din artă, ei ies din proporțiile comune: sunt privite și inspiră frică.

Caracterele exaltate la oamenii vulgari sunt insuportabile: unite de un suflet măreț sau un geniu frumos; ele pun în mișcare totul. Aceste caractere nu vor să seducă, dar seduc; nu-și cunosc propria forță și sunt uimiți de atîția fericiți sau de atîtea victime pe care le au creat.

Nefericirea acționează asupra noastră după caracter: Unul s-ar putea salva explicîndu-se, dar nu vrea; un altul crede că vorbind repară totul și se pierde.

Ar fi ciudat ca omul să pretindă o constanță inalterabilă de vreme ce toată natură se schimbă în jurul lui; pomul își pierde frunzele, pasărea penele, cerbul coarnele. Doar omul ar spune: „Sufletul meu e neclintit, așa e astăzi, așa va fi și mîine”; „omul a cărui sentimente sunt mai schimbătoare ca norii! Omul care ba vrea, ba nu vrea! Omul care se scîrbeste pînă și de plăcerile sale, așa cum face și copilul cu propriile jucării!

Adesea persoanele care se iubesc se jură la începutul fericirii lor să părăsească viața împreună; dar se întîmplă că ele nu merg cu aceiași viteză, și, cînd una este gata să atingă ținta, celalaltă ori nu este gata, ori deja nu mai este.

Răutatea e cea mai facilă dintre toate însușirile. Nimic nu e mai ușor decît să remarci ceva ridicol sau un viciu de care să-ți bați joc: pentru a înțelege geniul și virtutea îți trebuie calități superioare.

Dacă aveți necazuri, contemplați copilul care doarme, pe care nicio grijă nu-l tulbură, pe care niciun vis nu-l înfricoșează: veți împrumuta o parte din inocența sa, vă veți liniști întru totul.

Doi prieteni care suferă rămîn uneori ore întregi fără să-și vorbească. Ce conversație ar prețui cît acest schimb de gînduri pe limba mută a durerii?

Ceilalți ne par totdeauna mai fericiți ca noi, și totuși ceea ce este ciudat este că omul care și-ar schimba de bunăvoie poziția, nu ar consimți aproape niciodată să-și schimbe identitatea. Poate că ar trebui să fie mai tînăr, însă nu prea mult, să meargă mai bine, de e șchiop: dar ar păstra întregul ansamblu al personalității sale în care găsește mii de plăceri și un nu-știu-ce-fel de farmec. În ceea ce-i privește spiritul, nu ar înlocui nici cea mai mică parcelă: ne obișnuim cu noi înșine și ținem la vechea noastră tovărășie.

În ziua nefericirii revedeți locul pe care l-ați ocupat pe timp de bucurie: de acolo se degajă ceva trist, alcătuit din amintirea desfătărilor trecute și sentimentul răului prezent. Nu acolo ați fost atît de fericit la un moment dat? iar acum! Și totuși locurile sunt aceleași: și totuși ce e schimbat? Omul.

Cei care au avut vreodată ceva important de transmis unui prieten, știu ei chinul pe care îl resimți atunci cînd, sosind, cu inima tulburată, prietenul nu este de găsit: nimeni nu vă poate spune unde se află și dacă nu cumva moartea este cea care l-a răpit?

Pentru a repara frumușețea corpului este nevoie de ascunzișuri: deloc necesare pentru a o păstra pe cea a sufletului.

Fiecare om are un locaș anume în lume unde poate spune că s-a bucurat de cea mai mare concentrare de fericire: socoteala se face repede.

O pasiune stăpînitoare le stinge în suflet pe celelalte, așa cum soarele face să dispară astrele prin strălucirea razelor.

Acești oameni călătoresc împreună și-și vorbesc pe drum puțin sau chiar deloc. Deși din aceiași țară, nu se înțeleg deloc și nu se potrivesc deloc ca fire: unii sunt născuți albi, alții negrii.

Conversația spiritelor superioare este ininteligibilă spiritelor mediocre deoarece o bună bucată din subiect este subînțeleasă și presupusă.

O inteligență superioară face că te obișnuiești de-ndată obiceiurilor străine și dai impresia de-a le fi practicat o viață întreagă, cu mici ezitări, ceea ce nu este lipsit de grație, ori de noblețe.

Celebritatea poate amăgi pînă în punctul în care să stîrneașcă o pasiune pentru ceea ce natura a făcut dezagreabil? Nu cred asta: gloria este pentru un bărbat în vîrstă ceea ce sunt diamantele pentru o femeie bătrînă: ele ornează, dar nu pot înfrumuseța.

Plăcerile din tinerețe, reproduse de memoria noastră, seamănă cu ruinele văzute la lumina torței.

La o anumită vîrstă cîteva luni adăugate vieții e de ajuns pentru a împlini posibilitățile îngropate pînă atunci într-o inimă întredeschisă: te culci copil și te trezești matur.

Dacă cîteva ceasuri fac o mare diferență în inima omului, trebuie să ne mai mirăm? Nu-i decît un minut de la viață la moarte.

Suferințele sunt în rînduiala destinelor: cei care încearcă să le uite, ocupîndu-se de viitor, nu se gîndesc că nu vor mai apuca acest viitor. Fiecare murind, transmite povara vieții altuia; la fiecare înmormîntare, există un om care primește povara din mîna celui care acum se odihnește: noul mesager cară, la rîndul său, această povară pînă la mormîntul care va veni.

Toți oamenii se lingușesc: noi toți avem pe buze vorba aceasta banală: e ceva vreme de atunci: E ceva vreme! Și viața, ea cîtă vreme ține?

Pomul cade frunză cu frunză: dacă oamenii ar contempla în fiecare dimineață ceea ce au pierdut în ajun, și-ar da bine seama de propria sărăcie.

Omul, în adîncul inimii, nu are nicio ură față de moarte; există chiar o plăcere în a muri: Lampa care se stinge, nu suferă.

Moartea, după sălbatici, este o femeie foarte frumoasă căreia nu-i lipsește decît inima.

Rămășițele unui mort oricine ar fi fost el în viață, sunt sacre. Þărîna tiranilor instruiește la fel de mult ca aceia a regilor buni.

Există două puncte de vedere de unde moarte se vede foarte diferit. Dintr-unul din aceste puncte de vedere, voi o vedeți la capătul vieții, ca o fantomă la extremitatea unei lungi alei: ea vă pare mică de la depărtare, dar cu cît vă apropiați, ea crește; arătarea colosală sfîrsește prin a-și întinde mîinile reci asupra dumneavoastră pentru a vă gîtui.
Din celălalt punct de vedere, moartea pare imensă în perspectiva vieții; dar pe măsură ce vă deplasați spre ea, aceasta se împuținează, iar cînd sunteți pe cale să o atingeți, se risipește. Smintitul și înțeleptul, lașul și dîrzul, spiritul batjocoritor și cel religios, omul plăcerii și omul virtuții, văd astfel fiecare diferit moartea de la depărtare.

Vocea omului nu poate fi iarăși evocată ca cea a ecoului; acesta poate dormi zece secole în străfundurile unui deșert și să răspundă mai apoi drumețului care-l întreabă; mormîntul nu răspunde nicicînd.

Tu cel care ți-ai dat viața și moartea pentru oameni, tu cel care-i iubești pe cei ce plîng, împlinește ruga nefericitului ce suferă urmîndu-ți pilda! Þine povara care-l strivește! Fii pentru el cyrenianul care te-a ajutat să-ți porți crucea pînă la Golgota!