agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 7219 .



să ne crucim?
eseu [ ]
teatru Colecţia: Teatru, film, spectacol, puncte-puncte

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [nicam ]

2009-07-11  |     | 



Nu o să pot răspunde la plural. Sunt încă la cald, sub gradele thalice ale Spovedaniei la Tanacu. Pot răspunde la singular și mă gândesc cum să-mi așez impresiile astfel încât să evit orice exces de personalizare, cum și de răceală, zisă obiectivitate. Să-mi rămână persoana. Și ea să spună.

Despre o persoană până la urmă crucificată s-a încercat și alaltăieri să se joace la Odeon. Andrei Șerban a regizat piesa ce poartă numele romanului jurnalistic al Tatianei Niculescu Bran, Spovedanie la Tanacu și a cărui dramatizare a realizat-o ea însăși. Creștinește, asta era tot ce se putea face. Estetic însă, pentru persona adusă în scenă pentru a da viață în act persoanei Irinei Cornici și celorlalte implicate în poveste, se mai putea face.

Mai puțin.

Se putea reduce din teatralizare. Din ostentație, din exagerarea trăirilor reprezentate. Firescul era oricum exclus de la bun început, de chiar coordonatele realității cazului Tanacu. Despre care s-a tot bătut toaca (în timpul piesei chiar la propriu), iar asta mă absolvă de păcatul gândului de a le aduce-n discuție.

N-a fost prima oară când m-am supus prea multor decibeli din partea unor actori. Însă de data asta sonorizarea, pe alocuri ajutată de microfoane uneori împiedicate a ciuntit imediatul jocului. Motivul? De ordin tehnologic. Orice pas înainte în tehnologie, un pas înapoi în ființă. Nu mai știu cine mi-a spus-o, dar știu că alaltăieri a fost vorba și de un pas înapoi în acustica generoasă a sălii de la Odeon.

N-a fost prima dată când jocul a presupus cu prioritate răcnet, urlet. Dincolo de specificul poveștii, și poate chiar din cauza lui, posibil și ca urletul să fi fost o metodă în slujba precizării unui credo estetic. O spovedanie. Spovedania păcatului nevoii de augmentativ pentru a transmite unor alienați postmoderni și schizoizi că suntem alienați fără verticală. Dar că avem cruce.
Or, unor alienați nu le poți reprezenta subtil sau cu moderație, căci n-ar recunoaște despre ce fel de viață e vorba. Fără verticală, pentru că deseori fără Dumnezeu. Plus minus vreun. Cruce avem uneori doar pentru că avem cuie să batem în lemne.
Cu greu mi-am luat ochii de la crucea mare până la sfârșit. Atunci când crucea mică, de la gâtul preotului, a fost lăsată pe masă.

Se putea, ca metodă, lăsa și ușa deschisă, pentru a simți golul mai bine. În loc de asta, s-a trântit de cam atâtea ori de câte s-a tras clopotul. Poate din cauza prezenței continue a textului în text, alături de povestirea despre povestea unui om.

Se putea altfel de postmodernism. Mai puțin accent pe subiectivizarea formei și tăcere mai multă. Deși a fost admirabilă tăcerea Tatianei Niculescu Bran. Retrasă mai mereu în fundul scenei, cu veniri rare la microfonul mesei, centru al spațialității scenice. Masa ca spațiu confesional, folosită pentru interogatoriul mai degrabă polițienesc decât polițist al personajelor și pentru declarațiile lor cu aer de spovedanii impuse.

S-a putut însă mult.

La nivel formal, s-a putut o viziune spectaculoasă și experimentalistă, ce-a presupus un pomelnic întreg de procedee de extratext, scenografice (datorate Oanei Lazăr) și de punere-n act actoricească. Procedee deloc rupte de conținutul ideatic al piesei, așadar deloc formaliste. Despre mesajul teologic, ontologic, axiologic și uman nu trebuie oricum căutat mai departe de propria cruce și de sintezele din cronicile notorii și elogioase ce s-au scris despre piesă.

În care s-a ales, în contrapondere cu urletul, prezența pe scenă, de cealaltă parte a spovedaniei, ca o șoaptă, a autorului textului în calitate de observator și narator, de unde și crearea unui spațiu de reculegere pentru spectator. De altfel solicitat de scenografia în spatele căreia munca de orchestrare a fost observabilă doar ca ecou de refren.

S-a mai putut apropierea de o realitate fără pretenția apropierii de adevăr. Departe de ortodoxismul vreunui realism care să vrea să prezinte Adevărul, la care se poate râvni ca spectator când subiectul este unul de genul celui al întâmplării de la Tanacu, s-a putut transpunerea, printre altele ortodoxă, a unui verosimil. Al întrebării și al întredeschiderii de ferestre după care să fie căutate răspunsuri.
Plus ușa mare cât crucea, reprezentată de ecranul pe care mai apăreau persoanele din care s-au făcut măștile puse de actori pe scenă, grație filmărilor documentare ale lui Mirel Bran. Dedublarea spunerii, reprezentarea prin îngânarea de către actori a replicilor oamenilor reali implicați în cazul Tanacu și prezentați uneori pe ecran a creat alt spațiu de reculegere.

Și tot ca să ne tragem sufletul, s-a mai putut și reprezentarea dedublării Irinei prin prezența a două actrițe care s-o joace, Ramona Dumitrean și Andrea Tokai. Măștii de masculinitate cu greu construită a primeia (din cauza feminității chipului său) i s-a opus, complementarizând-o, masculinitatea firească a măștii celei de-a doua, căreia i-a venit în ajutor aproape duritatea chipului lui Tokai. Pe cât de dur, pe atât de firesc, plastic, fragil, complex și emoționant în expresii. Asistând la manifestările lui, am rămas nu de puține ori crucită.

S-a putut o Florentina Tilea mare și vie cât proprii-i ochi răsăriți de sub căciulă pentru a-și spune un adevăr al iubirii de aproape ce nu poate salva. Plus un Csilla Albert cu pleoape așa roșii, cu gestică și timbru deseori așa bizare și neliniștite, că aproape empatizezi cu personajul pe care-l îmbracă în straie duhovnicești. Și apoi Mara Opris cutremurătoare de sub sprâncene.

Și mai apoi chiar auto-ironia, în ce privește felul în care s-a creat efectul de kitsch al atmosferei birtului tipic românesc. Mirosul de mici și bere, de tuș din ziarele ce au bătut și ele toaca despre Tanacu, a stăruit și după momentul de final, al trecerii pe îndelete a actorilor față către față cu publicul, pentru primirea aplauzelor altfel decât de la depărtarea clasică. Numai așa s-a putut închide un cerc astfel încât să poată fi redeschis. Oricând cel ce-a asistat la nașterea lui se mai emoționează și recade pe gânduri, puțin sau mult, estetic sau omenește, devreme sau târziu după ce a ieșit din Odeon.

Dacă nu am ieșit crucită, dacă nu am rămas mască, am rămas măcar o zi întreagă fără dorința de a scoate cuiele din crucea piesei, așa cum au fost bătute, știind că scoțându-le păcătuiesc furându-i din taină. Aveam gândul de a o face, însă, de aici și spovedania asta poate prea scurtă și cu siguranță simplificată.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!