agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-07-11 | |
Sugeram în fragmentul anterior că simțul moral interior, acea caracteristică mentală care ne permite să clasificăm instinctiv acțiunile în „bune” și „rele”, nu este reductibil la un sistem moral, oricât de coerent și elaborat ar fi acesta. Simplul fapt de a trata problema normativ, adică de a încerca să descrii Binele printr-un set de reguli, duce la eșec, mai devreme sau mai târziu. Aceasta în primul rând din prisma discrepanței resimțite de conștiință, între percepția interioară, nemijlocită a Binelui, și definiția normativă propusă de codul moral. Binele pare întotdeauna a fi mai mult decât ceea ce rezultă din legile morale. De asemenea, este important de reținut că mare parte dintre normele morale sunt restrictive, descriind în primul rând ce este rău, cu accent pe „să nu…” Aceasta cel puțin din perspectivă occidentală. În gândirea orientală lucrurile sunt așezate puțin altfel, așa cum a subliniat dl. Gorun Manolescu într-un eseu-replică.
Revenind, percepția interioară a Binelui pare a fi preponderent pozitivă, proactivă, pe când normele morale sunt adesea restrictive sau defensive. Altfel spus, simțim binele care îl facem și evităm răul care ne este interzis. În treacăt fie spus, eșecul sistemului moral de origine iudaică, din această dublă perspectivă – a proactivului care să genereze Binele și a încălcării repetate a normelor – a dus în creștinism la două construcții suplimentare, cu rol compensator. „Mila creștină” și „iertarea păcatelor”. Mila se vrea a fi elementul motor care să genereze acțiuni subsumabile Binelui, iertarea este modalitatea de recuperare în cadrul comunității a membrilor care încalcă codul moral acceptat. Faptul că „iertarea păcatelor” a devenit aproape o instituție în sine, cu reguli proprii, ne arată în ce măsură sistemul normativ-restrictiv eșuează în încercarea de a înlocui simțul moral interior. Ipoteza pe care voi încerca să o explorez (fără a avea pretenția unei demonstrații) este aceea că simțul moral interior s-a dezvoltat pe parcursul evoluției, pornind inițial de la o componentă importantă a instinctului de supraviețuire. Pentru aceasta voi folosi o analogie accesibilă, anume cu iubirea. Dragostea și Binele prezintă numeroase similarități, atât în privința intensității percepției interioare, cât și în privința inefabilului care recuză constant descriptivul ordonat logic. Fără a forța excesiv, iubirea poate fi privită ca o formă evoluată a instinctului de reproducere. Desigur, nu este reductibilă la acesta. Odată cu dezvoltarea psihicului uman, asistăm la nașterea unei lumi „paralele” cu cea a interacțiunilor fizice (nu o numesc „reală” pe a doua pentru că gândurile și interacțiunile minților umane sunt de asemenea cât se poate de reale). O lume a interacțiunilor psihice. Acțiunile fizice generează reprezentări interioare care duc la alte acțiuni fizice. Pe măsură ce lumea interioară se îmbogățește, acțiunile fizice devin doar un vehicul pentru transmiterea între semeni a reprezentărilor interioare. Acest lucru devine dramatic evident odată cu apariția limbajului. Transmiterea stărilor interioare devine scop în sine. Și nu e vorba doar de informație (în sens restrictiv), adică doar de stări interioare care sunt reprezentări ale lumii fizice; reprezentările emoționale, artistice, de auto-interogare – devin moneda forte în acest schimb prin limbaj. Este de domeniul evidenței că diverse concepte pot evolua într-o anume cultură, rămânând recognoscibile, datorită coerenței date de limbaj. Evoluția sistemelor de reprezentare interioară – de la religios la artistic – s-a desfășurat până de curând foarte lent, în ritm de generații sau chiar zeci, sute de generații. Desigur că această evoluție ar fi fost imposibilă fără o memorie colectivă. Această memorie a explodat exponențial odată cu apariția limbajului. De la comportamente adaptive inteligente (a se vedea cazul primatelor) la povestitorii de legende și mituri, stă diferența care a dat posibilitatea de a fi lumii interioare a omului. Oamenii nu mai transmiteau urmașilor doar gene și, eventual, abilitatea de a ciopli un băț, ci și gânduri, credințe, sentimente, temeri și speranțe. Foarte curând lumea interioară a devenit o „realitate secundă” prolifică, adesea depășind ca importanță realitatea fizică exterioară. Reprezentările interioare au devenit „fapte”. Care la rândul lor trebuiau interpretate și explicate. Deci apărea nevoia unei reprezentări interioare despre reprezentările interioare. Fiind vorba de descrierea unor „fapte”, chiar dacă din „realitatea secundă”, mintea umană a aplicat pentru descrierea lor (nu întotdeauna, dar foarte des) tipul de reprezentare primordial, cel care îi asigurase de fapt inițial succesul ca specie: reprezentarea descriptiv-logică. Ceea ce va duce, peste foarte mult timp, la impasul în care suntem azi: eșecul unui descriptiv adaptat lumii fizice, când este aplicat lumii interioare. Vom revenii spre sfârșitul eseului la această idee, încercând să particularizăm la sistemele etice. Revenind la iubire: pot exista descrieri complexe, faptice, asupra fenomenelor fizice asociate sentimentului de iubire. De la nivelul de hormoni la intensitatea electromagnetică a descărcărilor electro-chimice din anumite zone ale creierului. De la comportamente de „curtare” la reacții specifice la anumiți stimuli vizuali (de exemplu s-a speculat că reacția bărbatului la sânii femeii este o evoluție adaptivă, dată de poziția bipedă; în poziția patrupedă a primatelor, stimulul sexual vizual este posteriorul femelei; sânii femeii ar fi un substitut al acestui stimul, perfect vizibil din poziția de biped). Oricât de documentate sau verificabile ar fi aceste circumscrieri faptice, nimeni nu acceptă reducerea iubirii la suma lor. A spune că „iubesc o femeie pentru sânii ei superbi” îmi aruncă instantaneu dragostea în derizoriu. Una dintre distincțiile foarte clare în engleză este aceea între „lust” și „love”, între „patimă/pasiune/dorință” și „dragoste”. Iubirea nu este suma formelor de manifestare a instinctului de reproducere. Sau, cel puțin, percepția noastră interioară ne spune clar și răspicat că lucrurile nu stau așa. Atunci: ce este iubirea? Încercarea de a răspunde analitic eșuează de fiecare dată într-o contradicție feroce cu percepția interioară, nemijlocită – a sentimentului ca atare. Și totuși, răspunsurile nu lipsesc. Doar că ele sunt toate dintr-o cu totul altă categorie a reprezentărilor noastre interioare decât cele descriptiv-logice, folosite la „cartografierea” lumii fizice. Fie numai exemplul literaturii, al poeziilor de dragoste. Fiecare poem este o definiție a dragostei. Paradoxul este că, deși răspunsul este strict individual, o percepție a iubirii legată intrinsec de autor, acest răspuns este larg comprehensibil și acceptat de ceilalți membri ai grupului care receptează această reprezentare interioară. Dacă acceptăm că valoarea artistică a unu poem este dată și de gradul în care „generează trăiri” în receptor – o formulă acceptată este „transmite sentimentul” – atunci valoarea artistică a unei scrieri despre iubire este și măsura adevărului ei. O poezie de dragoste este adevărată nu în măsura în care descrie „corect” un sentiment, ci în măsura în care reușește să replice același sentiment în receptor. O primă lecție ar fi că există reprezentări interioare care recuză obstinent o descriere analitică, deși realitatea lor este incontestabilă și nu întâmpinăm nici o dificultate în comunicarea lor către semeni. Rămânând încă la iubire, revin la ideea evoluției conceptelor folosind limbajul, atât ca vehicul de interacțiune, cât și ca suport de păstrare peste generații a modificărilor. Diferențele dintre cutumele legate de iubire de la o cultură la alta sunt notabile. Firesc, dacă ne gândim la evoluțiile paralele, în limbaje diferite și în mediul unor culturi care nu au fost în contact un timp îndelungat. Rămâne totuși problema comprehensibilității universale. Încă nu am auzit de vreo micro-comunitate, oricât de izolată ar fi fost, care să nu priceapă ideea de dragoste. Dincolo de limbaj, obiceiuri și rasă, iubirea poate fi transmisă ca stare/reprezentare interioară între oameni cu un context cultural radical diferit. Desigur, trebuie depășită bariera limbii, dar aceasta este doar un aspect „tehnic”. Apare însă o întrebare sâcâitoare: de vreme ce iubirea este un „produs” psihic complex, care se folosește intensiv de limbaj, și de vreme ce separarea în comunități distincte, care nu au mai interacționat apoi, s-a produs încă din zorii umanității, pe când ne revărsam din Africa, cum de rămâne acest sentiment atât de universal comprehensibil, după atâta amar de timp? Pentru mine răspunsul nu poate fi decât unul singur: matricea dezvoltării lui ulterioare prin limbaj era preexistentă migrației care a dus la supremația speciei umane pe planetă. Lecția a doua ar fi că există reprezentări interioare care sunt originate din instincte ancestrale, și care își păstrează matricea în cadrul evoluției dinamice și diversificate a lumii interioare născute de mintea umană. În a treia parte a acestui demers, pornind de la incursiunea de mai sus, vom pune următoarele întrebări: Este Binele un concept originat de o matrice ancestrală? Eludează descriptivul? Fiind totuși universal comprehensibil? Cum este comunicabil Binele, ca reprezentare interioară? Ce relevanță au sistemele etice raportate la simțul moral din noi? Și vom încheia cu o încercare de extrapolare privind percepția nemijlocită a Binelui. Voi reveni. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate