Mit și rit în istoria credințelor antice



Omul a fost și este, prin structura sa ontologică, o ființă religioasă. Comportamentul și rațiunile existențiale ale umanității sunt coordonate pe o axă ce ține de sacralitate. Multitudinea și complexitatea fenomenelor prezente în universul existențial al umanității, a dus la dezvoltarea ideii de supranatural, de sacru, de Dumnezeu. La fel de complicată ca și decursul vieții umane a fost concepută și această idee despre Puterea Supranaturală ce guvernează universul, dând naștere în decursul timpului și datorită dezvoltării societăților și a civilizațiilor, la ceea ce numim astăzi mituri.
Fenomenul creării miturilor, a formelor acestora, a legăturilor și a importanței pe care au avut-o și o au în continuare în dezvoltarea societății, a fost de-a lungul timpului subiectul de studiu a numeroși savanți. Interesul pentru studiul miturilor își are rădăcina în faptul că ele influențează dezvoltarea noastră ca subiecți și în mod general dezvoltarea unei societăți.
Fiind un fenomen complex, rezultat al ideilor primordiale trecute prin prisma rațiunii omului recent, mitul poate fi definit în foarte multe feluri. Mitul, în definiția lui Eliade, este „relatarea unei întâmplări sacre, adică un eveniment primordial care s-a petrecut la începuturile timpului, ab initio.” Citind cu atenție această definiție putem distinge foarte ușor cele două elemente care se desprind și compun mitul și anume istoria și ritul. Când vorbim de relatarea unei întâmplări avem o acțiune, o practică, iar sacralitatea acestei întâmplări transformă acțiunea normală într-un rit. Prin faptul că aceste întâmplări sacre se petrec ab initio, la începutul timpului, ele se încadrează în istorie. Mai mult decât atât se încadrează în istoria primordială, pură a omenirii, lucru care îi dă un contur real și veridic.
Desfășurarea miturilor, de orice formă ar fi ele, într-un timp, adică în istorie, produce un substitut al timpului. Prin mitizarea unor fapte, timpul în care acestea se petrec se sacralizează, se decalează de cel profan, devine independent și indivizibil cu acesta. „Eterogenitatea timpului, repartizarea lui în sacru și profan nu implică doar tăieturi periodice făcute în durata profană pentru a se insera în ele timpul sacru ci implică, în plus, faptul că aceste inserțiuni ale timpului sacru sunt solitare, am putea spune chiar continue.”
Continuitatea timpului sacru se realizează, chiar și peste timpul profan ce se desfășoară între două evenimente, prin rituri. Fiecare rit este o continuare și o completare a ritului precedent, fără să se mulțumească cu imitarea. Chiar dacă regulile tipiconare se repetă, două rituri nu vor fi niciodată la fel. Unicitatea fiecăruia în parte coincide cu finalitatea urmărită, și anume imitarea arhetipului, raportarea la originea mitului simbolizat de rit. Un exemplu în acest sens este cel al Liturghiei creștin ortodoxe. Fiecare oficiere este o transpunere a realității într-un timp sacru, al vieții și activității lui Iisus Hristos. Toate gesturile și formele externe de manifestare ale Liturghiei sunt transfigurări simbolice ale credinciosului din timpul profan în cel sacru, însă nu doar cu efect comemorativ, de aducere aminte, ci cu scopul de a se împărtăși de realitatea evenimentelor, de a trăi în mod real și de a simți sfințenia revărsată din acel moment. Împărtășirea creștinului din pâine și vin, care nu sunt doar simboluri ale lui Iisus Hristos ci sunt Trupul și Sângele Acestuia în chip real, îl metamorfozează din om profan în om sfânt, purtător al Divinității. Actul împărtășirii cu Hristos, cu divinitatea are o semnificație multiplă în ceea ce privește transpunerea practicantului în sacrul temporal. Unirea cu Dumnezeu înseamnă și asumarea exclusivă a tot ce înseamnă Dumnezeu, lucru ce include inclusiv multitudinea de fapte și idei, adică mituri, definitorii pentru acest rit.
Referitor la mit și la conceptul de mit, Lucian Boia dă o definiție puțin diferită de a lui Eliade și anume: „mitul [...] este o construcție imaginară (ceea ce nu înseamnă nici „reală”, nici „ireală”, ci dispusă potrivit logicii imaginarului) destinată să pună în evidență esența fenomenelor cosmice și sociale, în strâns raport cu valorile fundamentale ale comunității și în scopul de a asigura coeziunea acesteia.” Deosebită de concepția lui Eliade, definiția lui Lucian Boia introduce un termen nou, care dă o notă mai complexă mitului, și anume „imaginarul”. Imaginația, ca funcție a rațiunii umane, are în general un rol de ordonare și explicare a fenomenelor inedite din decursul existenței omului, prin „scenariile” create. Apariția imaginarului nu transformă mitul în basm, în fantezie. Mitul rămâne un fenomen necesar și prezent, și nu creează un univers nou, diferit de realitate, ci prin intermediul imaginarului transpune realitatea profană în sacralitatea zeilor, „și totodată dezvălui sacralitatea lucrării lor. Astfel spus, mitul înfățișează izbucnirile diverse și adesea dramatice ale sacrului în lume.”
Din acest motiv miturile nu pot fi transpuse oricum și oricând, ci numai într-un anumit timp și printr-un anumit ritual. „Lumea este întemeiată de fapt prin izbucnirea sacrului, înfățișată de mit. Fiecare mit arată cum anume a ajuns să existe o realitate, fie că este vorba de o realitate totală, Cosmosul, ori de o parte a acesteia – o insulă, o specie, o instituție umană.”
Asumarea unui mit, și implicit a riturilor și istoriei care îl însoțesc, depinde de gradul de religiozitate al individului și în special al comunități. Chiar dacă mitul, în esența lui este relatarea unui eveniment petrecut ab initio, ancorarea lui în realitatea necesităților umane ale unei societăți îl fac actual. Aici „este vorba de realități sacre pentru că sacrul este realul prin excelență”. Motivația unui mit, în special finalitatea oglindită de acesta, transformă ocupațiile firești ale omului în momente solemne, în momente de transcendență în timpul și esența divinului. Astfel într-o societate în care Pământul este văzut ca o mamă, ca un element sacru, munca agricolă nu va mai fi o activitate istovitoare, ci datorită încărcăturii sacre, se va transforma într-un rit de adorare, de jertfă, necesar și dorit.
Multitudinea de mituri existente la toate popoarele în decursul istoriei ne poate face să conchidem că omul are un organ religios foarte schimbător. Aparent mitologia diferitelor civilizații, din timpuri istorice paralele sau succesive, diferă. Însă la o privire mai în detaliu se pot distinge multe elemente comune, și nu doar elemente de formă, ci și de profunzime.
Omul, pentru a-și motiva acțiunile și nevoile, și-a legat principalele momente ale vieții de mituri existențiale. În funcție de timpul istoric, de spațiul și de nivelul de civilizație, aceste mituri s-au materializat în rituri mai complexe sau mai primitive, însă toate cu o simbolistică bine determinată. Urmărind miturile cosmologice ale celor mai importante curente religioase din istoria omenirii, putem să distingem elementele comune, rămase dintr-o ordine primordială.
Credința în nemurire o găsim la numeroase popoare antice. Încă din epoca primitivă omul a recurs la practici prin care urmărea să se pregătească pentru o renaștere. Înmormântarea în poziție chircită, imitând poziția fătului din pântecele mamei, punerea de obiecte casnice în mormânt sau stropirea cadavrului cu ocru roșu imitând sângele, ne duce cu gândul la faptul că omul preistoric avea o speranță în nemurirea lui. Acest exemplu de rit nu a fost uniform și foarte clar conturat însă prin el se exprima o credință eshatologică.
Un mit mai complex, determinat și de gradul de civilizație, îl găsim la civilizația egipteană. Credința în nemurirea sufletului era foarte puternică, lucru ce a dus la dezvoltarea unor rituri și ritualuri destul de complexe. În concepția egiptenilor omul își determina destinul prin legile morale pe care le împlinea în această viață. Condiția sa de după moarte era în mare parte hotărâtă din timpul vieții, însă conta mult „ritualul de trecere”. Dovadă a importanței modului în care omul părăsea această lume sunt marile monumente funerare închinate faraonilor, și anume piramidele. Cu toate că faraonul era considerat a fi un zeu, megalomania acestora se lega de importanța ritului și a „instrumentelor” absolut necesare în călătoria finală. De la mitul nemuririi, care era foarte puternic la egiptenii antici, s-a conturat un al mit și anume cel al judecății de după moarte și al paradisului în care omul să fie alături de zei. Sufletele după moarte sunt judecate de Osiris, după un cod de norme morale, și trimise spre fericirea veșnică în Amenti, noul Egipt, sau spre chinuri și pedepse.
Un aspect al acestui mit al nemuririi, destul de interesant îl găsim la strămoșii noștri dacii, sau geții cum sunt numiți de Herodot. Tot Herodot lasă și informații referitoare la „ciudata” concepție a geților în nemurire, primită de la zeul lor suprem Zalmoxis.
Informațiile sale pontice declanșează interesul pentru „geții care se fac nemuritori” . Ritualul trimiterii mesagerului la Zalmoxis este relatat în celebrul paragraf 94 din cartea a IV-a a Istoriilor sale: „Iată cum se cred nemuritori geții: ei cred că nu mor și că acela care dispare din lumea noastră se duce la daimonul Zalmoxis. Unii dintre ei îi mai spun și Gebeleizis. Tot la al cincilea an, ei trimit la Zalmoxis un sol, tras la sorți, cu poruncă să-i facă cunoscute lucrurile de care, de fiecare dată, au nevoie. Iată cum îl trimit pe sol. Unii dintre ei primesc poruncă să țină trei sulițe [cu vârful în sus], iar alții, apucând de mâini și de picioare pe cel ce urmează să fie trimis la Zalmoxis și ridicându-l în sus, îl azvârl în sulițe. Dacă - străpuns de sulițe - acesta moare, geții socot că zeul le este binevoitor. Iar dacă nu moare, aduc învinuiri solului, zicând că e un om ticălos și după învinuirile aduse, trimit un altul căruia îi dau însărcinări încă fiind în viață” .
Uimirea lui Herodot, referitoare la sacrificiul uman în cinstea lui Zalmoxis, se datorează faptului că el trece totul prin prisma conștiinței proprii civilizație grecești. Cu toate că jertfele umane nu erau un lucru ieșit din comun pentru societățile antice, ritualul geților era unul deosebit prin simbolistica lui. Solul nu era sacrificat pentru satisfacerea zeului, pentru a stinge setea de sânge a acestuia, ci era trimis pentru binele comunității iar desfășurarea ritualului era una solemnă și încadrată într-un timp sacru bine stabilit, odată la 5 ani. Faptul că Zalmoxis nu cerea sacrificiul pentru el se poate vedea din faptul că reușita jertfei se datora curajului soliei și nu emoționale a lui.
Comparând natura jertfelor civilizației Aztecă, ce s-a dezvoltat pe continentul american, cu jertfa geților nord-dunăreni putem să distingem diferențe majore. Jertfele umane ale aztecilor se raportau tot la mitul renașterii, însă nu a individului sau a comunității, ci a zeului. Și aici jertfa se desfășura după un ritual bine stabilit și anume: „se alegea persoana, de obicei un prizonier de război, îmbrăcat special pentru ceremonie. Câteodată, înainte de a fi sacrificați, bărbaților aleși în acest scop li se aplica un tratament special pentru o perioada de timp. În ziua sacrificării, victima înveșmântată și însoțită de preoți urca treptele templului. Ajunsă la platforma superioară, victima era înșfăcată de patru preoți, întinsă pe piatra de sacrificiu, iar preotul oficiant sfâșia coșul pieptului în dreptul inimii cu un cuțit ceremonial, smulgea inima care, încă pulsând, era consacrată soarelui și apoi pusă într-un vas făcut din pietre prețioasă. Trupul se arunca pe trepte în jos către mulțime, de unde era luat pentru a fi mâncat în cadru sărbătorii. Persoana sacrificată nu mai era considerată doar ca un reprezentant al zeului, ci zeul însuși. De aceea când trupul victimei era mâncat se credea că este mâncat zeul căruia i s-a adus jertfa.”
Caracterul crud al jertfelor era determinat de credința că soarele însuși se hrănea cu inima omului, și numai oferindu-i această hrană el putea să aibă puterea necesară de a parcurge zilnic drumul spre cer. Imposibilitatea zelului de a-și duce existența fără sacrificiul omului este o dovadă de imperfecțiune, de slăbiciune. Comparativ cu zeul aztec, Zalmoxis nu cerea sacrificiul pentru el, pentru renașterea personală ci jertfa îi era adusă ca pe una necesară poporului pentru transmiterea cererilor către el.
În acest caz avem în față același mit, cel al sacrificiului, al jertfei, însă înțeles în două moduri diferite. Există elemente comune pe care le regăsim în ambele cazuri. Elementul central al sacrificiului și anume jertfa propriu zisă, constituie elementul primordial al mitului. Diferențele de manifestare și interpretare au survenit datorită conjuncturilor istorice.
Mitul sacrificiului este întâlnit în toate religiile lumii. De fapt acest mit este în strânsă legătură cu cel al creației. Mitul cosmologic implică moartea rituală a unui uriaș primordial din trupul căruia au fost făcute lumile au crescut ierburile etc. În acest sens sacrificarea unei victime umane pentru regenerarea forței manifestată în recoltă urmărește repetarea actului primordial de creație. Ritualul reface Creația, iar forța activă necesară dezvoltării plantelor este regenerată prin această jertfă.
Omul „primitiv” trăiește cu spaima continuă de a vedea epuizându-se forțele folositoare din jurul său. Teama ca soarele să nu se stingă definitiv spre solstițiul de iarnă sau ca luna să nu mai răsară, iar ca vegetația să dispară, l-au chinuit mii de ani. În acest sens, miturile i-au dat omului soluția supraviețuirii. În orice posibilă problemă, mitul aducea rezolvarea prin imitarea arhetipului. Sacrificiile, umane, animale sau vegetale, aveau toate un tipar stabilit și început ab initio de zei. Reușita nu era un motiv de întrerupere a jertfei ci era o motivație de continuare, de întreținere a acestei stări de bine infuzate datorită ritualului de sacrificiu.
În raport cu importanța mitologiilor în dezvoltarea religiilor moderne, mitologia greacă joacă un rol aparte în istorie. Izvoarele istorice nu sunt puține, grecii având o grijă aparte în a-și conserva credințele și valorile. Theogonia (Nașterea zeilor) și Munci și zile ale lui Hesiod, Iliada și Odiseea lui Homer, Istoriile lui Herodot, Odele lui Pindar sunt numai câteva dintre multele izvoare scrise ce dezvoltă miturile esențiale ale universului . După Hesiod zeii au luat ființă unii din alții, ca oamenii. La început era Chaos-ul (haosul). Din Chaos s-au născut Erebus (vidul primordial) și Nyx (Noaptea), iar din aceștia Aether (atmosfera) și Hemera (Ziua). Din Chaos au ieșit Gea (Pământul-mamă) și Eros. Gea a născut Uranos (cerul), munții și Pontul (marea). Din Uranos și Gea au luat naștere titanii în număr de 12: Okeanos (oceanul), Coeus, Hyperion, Crios, Iapet, Chronos (timpul) și Theia, Rhea, Mnemonsyne (memoria), Phoebe, Tethys și Themis.
Uranos și-a urât copiii și i-a închis în adâncurile pământului. Gea cu ajutorul Chronos, îi taie organele genitale ale lui Uranos și le aruncă în mare. Chronos își eliberează frații și astfel creația continuă. Nyx a născut pe Moros (pierzania), Moira (destinul) Thanatos (moartea), Hypnos (somnul) și Oneiroi (visele), precum și o suită de răutăți precum: Nemesis (răzbunarea), Înșelăciunea, Bătrânețea, Cearta. Din acestea au apărut Necazul, Uitarea, Foamea, Boala, Lupta, Uciderea, Masacrele, Minciuna, Nedreptatea și Jurămintele. Din Okeanos și Thetys s-au născut 3000 de fii care sunt râurile și 3000 de fice. Hyperion și Theya au născut pe Hellios (soarele), Selene (luna) și Eos (aurora). Iapet a dat naștere lui Atlas (susținătorul) lui Meneotiu, lui Epimetheu și lui Prometeu. Chronos și Rhea au dat naștere Hestiei, Demetrei și Herei, și la trei fii: Hades, Poseidon și lui Zeus.
Deoarece Chronos își devora copii de frică să nu aibă aceeași soartă cu a tatălui său, Rhea ajutată de Gea și Uranos, își ascunde fiul cel mai mic, pe Zeus în insula Creta. Ajuns la maturitate Zeus își detronează tatăl și își eliberează frații din burta acestuia instaurând o nouă era numita de istorici Era zeilor olimpieni.
Panteonul zeilor olimpieni era format în cele din urmă din 12 mari divinități, zei și zeițe: Zeus (stăpânul zeilor), Poseidon (zeul mărilor), Hefaistos (zeul focului și a metalurgiei), Hermes (curierul zeilor), Ares (zeul războiului), Apollo (zeul artelor), Hera (soția lui Zeus și zeița căsătoriei), Atena (zeița înțelepciuni și a curajului), Artemis (zeița animalelor și ocrotitoarea fecioarelor), Hestia (zeița focului și a familiei), Afrodita (zeița frumuseții) și Demetra (zeița fertilității). Inferiori acestora erau Helyos, Selene, Leto, Dyonisos (zeul vinului și a beției), Themis și Eros (zeul iubirii). În lumea subpământeană stăpânea Hades (fratele lui Zeus) împreuna cu Persefona și Hecate.
Mulțimea zeităților și repartizarea clară a domeniilor de guvernare a fiecăruia, precum și antropomorfizarea acestora profanizează într-o oarecare măsură sacralitatea divinităților. Atribuirea de slăbiciuni omenești zeilor, precum foamea, setea, pasiunea, iubirea au avut ca rol apropierea acestora de oameni, perceperea lor ca elemente prezente și interesate de lume. Analogia unor funcții ale spiritului uman cu divinitățile denotă imposibilitatea grecului antic de a-și explica și controla aceste funcții. Chiar ideea de nemurire a sufletului pare mult umbrită de exclusivismul zeilor care, deși erau concepuți ca și ocrotitori ai oamenilor, nu primeau în cer pe ocrotiții lor. Admiteau în rare cazuri aducerea unora dintre pământeni pe bolta cerească prin transformarea lor în constelații.
Ideea de antropomorfizare a zeilor și a Cosmogoniei este des întâlnită în caracteristicile religiilor naturale antice. Totuși un loc aparte în expunerea miturilor Cosmologice și a miturilor de trecere îl are ritul Mozaic.
Identificându-se ca o religie exclusiv monoteistă, mozaismul dezvoltă aceleași teme mitologice fundamentale existente și la celelalte religii, însă într-o notă antropologică specială. Omul este centrul și cauza lumii create de Dumnezeu din nimic. Tot universul a fost creat doar pentru om și întreaga natură are rolul de ai oferii acestuia spațiul necesar supraviețuirii și dobândirii fericirii veșnice.
Religia iudeilor este, prin excelență, religia Cărții, a Torei. Acest corpus de scrieri este constituit din texte de vârste și orientări diverse, reprezentând, desigur, tradiții orale destul de vechi, dar reinterpretate, corectate și redactate în cursul mai multor secole și în medii diferite. Autorii moderni încep istoria religiei lui Israel cu Avraam. Într-adevăr, după tradiție, el este acela care a fost ales de Dumnezeu pentru a deveni strămoșul poporului lui Israel și a pune stăpânire pe Canaan. Primele unsprezece capitole din Facerea povestesc evenimentele fabuloase care au precedat alegerea lui Avraam, de la Facerea Lumii până la Potop și la Turnul Babel. Redactarea acestor capitole este, după cum se știe, mai recentă decât multe alte texte ale Pentateuhului. Pe de altă parte cosmogonia și miturile de origine (creația omului, originea morții etc.) au jucat un rol secundar în conștiința religioasă a lui Israel. Evreii se interesau mai degrabă de „istoria sfântă", adică de raporturile lor cu Dumnezeu, decât de istoria originilor, care relatează evenimentele mitice și fabuloase din ab initio.
„Superioritatea” religiei mozaice față de celelalte credințe ale vremii constă în relația specială a evreului cu Dumnezeu. Dumnezeul lui Israel este nu este un dumnezeu antropomorfizat dar este unul personal. Relația divinității cu Israel este văzută ca un mariaj, ca o relație de iubire între soț și soție. Exista și o legătură reala, materială a evreului cu Yahve. Legământul lui Avraam și jertfa lui Isac , sunt cele două momente care prin care Yahve s-a asigurat de fidelitatea lui Avraam și a legat pe vecie legământ cu poporul ce se va naște din acesta.
Elementul centrat al întregii istorii biblice a poporului evreu se învârte în jurul Răscumpărătorului. Mitul lui Mesia este foarte des întâlnit în religiile antice. În religiile perșilor vechi exista credința că la sfârșitul fiecăreia din cele trei perioade de câte 3000 de ani din viața omenirii, va veni în lume câte un trimis al zeului cel bun Ahura-Mazda, spre a scăpa lumea de sub puterea zeului cel rău. Ultimul trimis, Saoșitan, se va naște dintr-o fecioară care îl va concepe scăldându-se într-un lac unde va fi fecundată de sămânța lui Zarathustra.
În concepția hindusă exista credința că înțeleptul Krișna, încarnarea zeului Vișnu, a venit în lume ca să zdrobească capul șarpelui Kalua, dușmanul oamenilor.
Credința unui reformator religios se găsește și la mexicani, acesta urmând să înlocuiască jertfele omenești cu jertfe nesângeroase. La ei se găsesc de asemenea statui care adesea reprezintă un șarpe rupt în bucăți de Teotl, zeul soarelui.
Într-un mit egiptean zeul bun Horus, fiul lui Osiris și lui Isis, îl biruiește pe zeul rău Typhon care are chip de șarpe și este izvorul tuturor nenorocirilor omenești.
La greci se pot deosebi elemente ale acestui mit al Răscumpărătorului, sub aspectul ideii de Logos Divin. Despre acesta vorbesc Socrate, Platon și stoicii fiind gândită ca o soluție salvatoare și mântuitoare.
La romani ideea venirii unui mântuitor se găsește în cărțile sibiliene, apoi la filosoful Cicero precum și la poetul Virgilius, iar istorici Tacitus și Suetonius dau oarecare indicații chiar despre locul și timpul venirii acestuia.
Revenind la concepția iudaică despre Mesia aceasta este mai mult decât un mit. Este ideea centrală pe care se axează istoria și menirea acestui popor. Venirea lui Mesia este finalitatea. Scrierile biblice, în special cele profetice oferă detalii destul de precise și numeroase despre momentul oportun. Potrivit revelațiilor transmise de Yahve prin prooroci poporului evreu, Mesia urma să se nască din „rădăcina lui Iesei” , adică din neamul regelui David, dintr-o fecioară , în orașul Betleem. Mai mult decât acestea în revelația profeților se găsesc date impresionant de exacte referitoare la misiunea și modul în care acesta își va încheia misiunea.
Transpunerea concepției iudaice a Răscumpărătorului și „împlinirea” profețiilor scripturistice se finalizează în Creștinism. Întemeiat pe activitatea lui Iisus Hristos, și pe misiunea Apostolilor consacrați de El, creștinismul ajunge să cuprindă în doar 4 secole întreaga lumea cunoscută. Persoana Lui Iisus Hristos este una excepțională. Atât activitatea misionară cât și învățăturile propovăduite au fost și încă sunt într-o oarecare măsură un etalon pentru existența oamenilor. În centrul creștinismului stă același mit al jertfei și al renașterii însă cu o valoare specială. Dacă în celelalte religii antice omul aducea jertfă divinității pentru diferite cereri sau probleme, în creștinism săvârșitorul și jertfa este Dumnezeu. Creatorul se aduce jertfă pe sine ca să ofere posibilitatea creaturii să se mântuiască. Profunzimea acestui act se evidențiază prin faptul că legea care guvernează relația Divinitate – practicant este iubirea.
Potrivit acestui principiu, al iubirii, întregul rit al creștinismului se bazează pe această jertfă al divinității din iubire. Liturghia, ritualul central al cultului creștin, este reactualizarea întregii opere de mântuire a omenirii. Reactualizarea și trăirea efectivă prin transpunerea în sacrul personal al jertfei, oferă creștinului posibilitatea unirii reale și personale cu Divinitatea. Realitatea miturilor existențiale în epoca contemporană este una destul de străină principiilor tradiționale. Astăzi se conturează tot mai mult noi mituri moderne, bazate pe descoperiri științifice și dovezi palpabile, lăsând la o parte credința.
Mitul astăzi trebuie să fie unul „practic” însă nu necesar pentru toți. Societatea contemporana preferă să fie doar un spectator, un observator al riturilor și ritualurilor de materializare a acelorași mituri existențiale primare. Domeniul care mai păstrează sau încercă să păstreze tradițiile și miturile strămoșilor nealterate este folclorul.
Folclorul nu a dispărut, fiind creat și răspândit în societățile contemporane. Acesta este constituit din povești ce au primit titulatura ‘urbane’ pentru a face diferența față de folclorul tradițional din epoca preindustrială. Miturile și legendele urbane transpun de cele mai multe ori temerile și îngrijorările contemporane în forma unor povești pe care oamenii le folosesc pentru a confirma corectitudinea imaginii noastre despre lume, reprezentând singura formă actuală de materializare a folclorului.
Există multe diferențe între folclorul contemporan și cel tradițional, producându-se modificări substanțiale la nivel structural. În primul rând legendele și miturile actuale au un caracter simplist al narațiunii, poate chiar un simplu episod (ex: Securistul și biletul RATB ) ; în general, personajele fabuloase au fost înlocuite cu oameni simpli ajunși în împrejurări de care nu sunt răspunzători, într-o situație ieșită din comun, conflictele care motivau acțiunile eroilor au dispărut. Apoi, legendele urbane se comportă diferit față de cele tradiționale. Se răspândesc mult mai ușor, profitând de mijloacele de comunicare actuale. În cazul miturilor urbane, transmițătorii sunt în general tineri, fiind și cei mai afectați de ele pentru că știu prea puține lucruri despre acest fenomen social modern. Maturitatea se pare că atrage după sine abandonarea genului.
Ceea ce le lipsește astăzi acestor legende, numite impropriu mituri, sete tocmai principiul fundamental al existenței mitului și anume raportarea omului la arhetip, la divin. Relația om-Dumnezeu nu mai este necesară, în majoritatea societăților de tip occidental, fapt care a dus la desacralizarea mitului, transformarea lui în legendă și basm. În acest decor care devine cu totul profan totul capătă valențe sinistre cu care omul nu este acordat. Timpul trece mai repede, spațiul se închide și se prăbușește peste existența noastră. Totul este sub zodia haosului. Soluția nu ar fi decât aceea de a ne întoarce din nou la sacralitate, la Divinitate la condiția firească a omului.
BIBLIOGRAFIE


1. ***, Biblia sau Sfânta Scriptură; Ed. I.B.M.B.O.R. 2000.
2. Boia, Lucian; Istorie și mit în conștiința românească; Ed. Humanitas 2006
3. Eliade, Mircea; Tratat de istorie a religiilor; Ed. Humanitas 2005
4. Eliade, Mircea; Mitul eternei reîntoarceri; Ed. Univers enciclopedic 1999
5. Eliade, Mircea; Sacrul și profanul; Ed. Humanitas 2007
6. Eliade, Mircea; Tratat de istorie a religiilor; Ed. Humanitas 2005
7. Eliade, Mircea; De la Zalmoxis la Genghis-Han; Ed. ... 1995
8. Eliade, Mircea; Istoria ideilor și credințelor religioase Vol. I; Ed. Univers enciclopedic 2000
9. Stan, Pr. Conf. Dr. Alexandru; Rus, Prof. Dr. Remus; Istoria religiilor; Ed. I.B.M.B.O.R. 1991
10. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru; Teologie Dogmatică Ortodoxă; Vol. III, Ed. I.B.M.B.O.R 1997
11. Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor; Zăgrean, Arhid. Prof. Dr. Ioan; Teologie Dogmatică; Ed. Renașterea 2000
12. Vernant, Jean-Pier; Mit și gândire în Grecia antică; Ed. Meridiane 1995