ACT UNU

Personaje: Trupa Improvisneyland; manifestarea sa de improvizație avangardistă; impresiile mele.

Decor: Scândura Teatrului Sică Alexandrescu din Brașov, scaune, bănci, muzică, lumini, ceilalți.

Scena unu: Îmbrăcați în pardesiuri, membrii trupei se ridică de la podea chinuit. Încep să țeasă pânza de păianjen, prin mișcări smucite. Se lovesc fără să se atingă. Comunică doar prin scâncete, bătăi din palme și alte treceri unii pe lângă alții.

Scena doi: Muzică. Începe dezbrăcarea personajelor, pe rând, de sine însuși. Ieșirea din pânză pentru a intra în sine. Trecerea din rolul social în rolul individual. Și așa mai departe, fiecare în parte, până ce mai rămân câțiva.

Scena trei: Muzică. Dezbrăcarea celor rămași, tot prin dans, pentru a ajunge la celălalt personaj din personaj: clovnul, Charlie Chaplin, întrecerea din cuplul bărbat-bărbat. Doar nebunul rămâne ca la început, târcolind cu aceleași mișcări.

Scena patru: Personajul nemut spune câteva cuvinte. Introduce verbal motivul aripilor, al jocului, al lui „cine ești?”. Explică excesiv, raportat la coregrafie.

Scena cinci: Aplauzele finale. Gândul meu că nu le-a ieșit interactivitatea cu publicul. Că s-a mers prea mult pe alienare, că textul a fugit prea departe de stilul mișcării. Lipsa de fluiditate a acesteia, deși aparent asumată, a fragmentat peste măsură transmiterea. Măsura din care ar fi putut rezulta un continuum care să depășească și contradicțiile interne ale temei, așa cum am perceput-o. Temă de altfel incertă, dincolo de sugestia, pentru mine, a sfâșierii umane între eu și relația cu celălalt, între eu și grup, între eu și personaj, între eu și abrutizarea uitării de sine. Muzică în concordanță cu ritmicitatea palmelor din prima scenă, adâncind-o, respectiv complementarizând-o prin melodicitate.

Pauză de țigară. Ar putea dura o zi. Și a durat.


ACT DOI

Personaje: Un clasic – Cehov, cu Cerere în căsătorie, adaptat în Ș.A.M.D; mai mulți moderni – Trupa ETC; reacțiile mele.

Decor: Teatrul Arlechino din Brașov, scaune, lumini, sunet, ceilalți.

Scena unu: Tânărul Ivan Vasilievici, vecin bun, sosește la vecinul bun și tată al vecinei bune să ceară mâna acesteia din urmă, motivat de rațiuni practice și deloc amoroase. Þinută de frac, rezistentă la ceva pahare de votcă. Dialog aproape absurd cu tatăl, dar susținut cu naturalețe. Efect comic la fel de neforțat.

Scena doi: Apariția Nataliei, dorită ca soție. Þinută domestică, dicție impecabilă, voce aproape nefemeiască, de aceea foarte pe gustul meu, mimică, gestică și fizionomie cuceritoare. Pentru mine, cea din rândul doi, care încep să dezvolt o simpatie aparte pentru stilul actoricesc al Alexei Istrate. Deloc cuceritoare însă pentru presupus amorezatul Ivan, în fapt grabnic cucerit de nurii fetei din casă, incontestabili. Purtați pe scenă de către Andreea Grama. Dialog jenat între el și Natalia, neputința lui Ivan de a mărturisi scopul vizitei.

Scena trei: Demascarea involuntară a singurului element ce poate să-i lege pe eventualii însurăței: interesul material. Biruința temporară a adevărului. Așadar adevărul conflictului pe marginea adevărului despre cine este proprietarul Poienii Ursului. Ocazie pentru mine să mestec, râzând cu zgomot, ceea ce rar mi se întâmplă la teatru, umorul tărășeniei, construit din aproape-n aproape, umor de personaj, de limbaj și de situație. Pe fondul verbal al masculinului „poiana este a mea, am aceste acte doveditoare, bunica mătușichii mele…”, respectiv al muierescului „ba este a noastră”.

Scena patru: Explozia. În prezența inclusiv a tatălui, trupește mai vivace decât progenitura și chiar decât tânărul Ivan. După eșecul tratativelor în fața hărții, după amorul scurt între Ivan și macheta Poienii, lăsat cu pupături aproape omenești, delicioase, tatăl reușește să-l facă pe pretendent și cu ou, și cu oțet, și cu alte invective. Dintr-un suflu și cu o mișcare scenică pe cât de amplă și solicitantă fizic, pe atât de eficientă la nivel de impresie haioasă. La capătul acestui tratament, se întâmplă izgonirea lui Ivan. Inclusiv din Poiana Ursului.

Scena cinci: Aflând de la tată despre intențiile maritale inițiale ale lui Ivan, acesta îi revine în grații Nataliei. Îl jelește în fața ligheanului. În egală măsură cântat și ridicol. Deci cutremurător. Deci de tot râsul. Cam ca iubirea, când e doar așa-zisă. Rechemarea la vatră a lui Ivan, de către tatăl Nataliei, la rugămințile fierbinți ale acesteia. Transformarea sa din fată bătrână în fată ce se vrea proaspătă. Neputința de a-l prinde-n mreje pe Ivan, mereu cu un ochi la fata din casă. Căci tânără pe bune și mută. Femeia perfectă, cum au și spus unii.

Scena șase: După aversa de afecțiune, Ivan și Natalia revin la adevărul nepotrivirii dintre ei. Bine alese, mă tot gândesc, numele câinilor de vânătoare. Căci ei sunt de astă dată mărul discordiei. Intervenția tatălui, ca mediator. Imposibilitatea de a rezolva conflictul, nici măcar făcând apel la distincția englezismelor inserate în dialogul cu Ivan. Nici măcar desenând ce și cum. Cu marker cu tot.

Scena finală: Reconcilierea. Un alt cerc în șirul de cercuri concentrice. Căci totul se oprește cu Natalia în brațele lui Ivan, reîncepând să nu-și dea dreptate. Cu tatăl precizând că așa e iubirea, ca-n viață, atârnă de vorbe. Așadar mult loc lăsat pentru ș.a.m.d.-uri. Mai mult decât am avut eu nevoie ca să le evit, povestind ce și cum. Mai mult decât a avut nevoie fiecare actor în parte pentru a-și câștiga fani. Fie că a fost vorba despre Flaviu Crișan, tatăl Nataliei, priceput și la haină, și la vorbă, și la port, și chiar la dans, fie că împricinatul a fost Bogdan Corșatea, argint viu țâșnit din termometrul albastru al privirii lui Ivan. Fie că mă refer la preferata mea, Alexa Istrate, conștientă probabil de vocația pentru roluri comice. Prea și-a folosit toate instrumentele, de la blondul rusesc până la tălpile din papuci sau cizme, ținând cu toți dinții de coerență și firesc. Curați, ca râsetul general pe care poate doar un clasic îl mai poate stârni în zilele astea ale noastre, de răstriște, nu-i așa, de jale postmodernă, în care sarcasmul sau bășcălia au cam luat locul umorului și ironiei prin textele de teatru și chiar prin sălile de teatru.

Pauză de țigară. Ar putea dura o zi. Și a durat.


ACT TREI

Personaje: El, Ea, dezamăgirile mele.

Decor: Același Arlechino, doar ceilalți mai alții.

Scena unu: El și Ea, căsătoriți, în constant reproș. Mai bine spus, Ștefan Caraman și textul său Talk Show, adaptat în regia Lilianei Câmpeanu și în care doar aparent este vorba despre un dialog conjugal conflictual. În fapt, soțul monologhează. Ea și replicile sale scurte sunt doar ocazia pentru ca el să mai respire între o tiradă sau alta. Amuzante pe alocuri, printre acidul ironiilor inteligente, ba chiar poliglote. După ce aud și „je m’en fiche, ma biche”, mustăcesc. Îmi trece repede. Pe scenă nu se tace deloc cât să respir eu însămi.

Scena doi: Acumulările cantitative de refulări izbucnesc în „eu plec”. Și pleacă, fizic, mai întâi ea. Revenind, căci nicio plecare în atari momente nu rezolvă nimic, decide să plece el. Principiul ochi pentru ochi și dinte pentru dinte capătă viteză, escaladând în alt joc. Jocul de-a eșarfa strânsă în jurul gâtului. Jocul lui dacă ne-am omorât încet până acum, să împingem clișeul puțin mai departe. Până dincolo de moarte. Căci în final se moare. Ea fizic, de mâna lui. El sufletește și psihic, realizând ce-a făcut. Cel puțin așa am sperat.

Scena trei: Cât durează aplauzele și mulțumirile prin zâmbet ale lui Marian Popescu și ale Ralucăi Urea, mă conving că piesa asta este mai mult recitarea unui text de proză decât interpretarea unui text de teatru. O ocazie a autorului de a se arăta auctorial mai vizibil decât povestea și personajele sale, cu ocazia exprimării viziunii despre psihologia bărbatului frustrat într-o căsătorie cu femeia cu care nu poate comunica. Dar pe care a ales-o pentru corpul său. Despre femeia în cauză, nicio subtilitate, aproape nicio empatie. Dar nu a fost vorba despre vreun misoginism. Cel puțin așa sper.
Poate nici despre lipsa de cunoaștere a lui anima, combinată cu etalarea aproape ostentativă a concepției proprii despre animus. Poate încercarea de a atinge generalul uman pe fondul căruia să poată comunica oricărui public a făcut și ca niciunul dintre personaje să nu fie individualizat mai mult decât prin caracteristici de specie, cele personale lipsind. Am rămas pe gândurile astea și după ce sala a rămas doar decor și goală de oameni.

Pauză de țigară. Ar putea dura o zi. Și a durat.