Componenta lirică a iubirii



Latura fecundă a exploziei interioare nu este visarea. Visarea dă vamă timpului tot bacșișul primit de la iluziile care se vor obiectivate. Producția de măreție lirică vine de la teama de moarte a iubirii.
Moartea trupului nu este ultima. În urma lui se stinge spiritul erotic. Exaltarea atingerii paroxismului sentimental, este cea mai ucigătoare senzație. Manifestarea victoriei iubirii asupra rațiunii, dă naștere poeziei. Aceasta cade ca un reflux al imaginilor din tine, trimițând în eternitate anonimatul. Iubirea pură, căci impuritățile în structura ei o golesc de sens, conține esența liricului, care de cele mai multe ori moare neexprimat.
Dacă n-aș fi explodat în dragoste, aș fi ucis în mine mii de tone de versuri. Din cavernele iubirii, am smuls cheia vocației lirice. Lirica profundă se naște din crima comisă împotriva fericirii.
Silvia Cotora i-a dat sufletului meu motivația urletului. Din el, metafore scânteietoare au sărit în lumină.
De n-aș fi fost supus principiului deprimării sentimentale, condeiul pentru mine ar fi avut, pe veci, semnificația unui obiect de birou. Silvia Cotora nu a fost o femeie, ci pretextul erupției stării în care versurile se gândesc la sinucidere.
Cât poate dura moartea lor? Iubirea în regres și inconștiență, echivalează suprimarea tensiunii poetice. Stingerea ecoului liric, moștenit de la nu știi ce muză carnală, este imanentă.
Părăsindu-mă, femeia mi-a dat involuntar șansa pedepsirii prin erudiție. Răzbunare facilă, care vindecă și salvează.
Luceafărul a adulmecat în mine un pericol irațional. De aceea m-a smuls din disperare, împrumutându-mi dreptul imitației. Primele versuri scrise de mine îi seamănă. Un poet, un om, un mort pe care nu-l văzusem niciodată, mi-a dat lumină inițiatoare. Eminescu m-a salvat de la moarte.


Arad, 2006



SFERA CURAJULUI DE A FI



Pacea stingerii prin renaștere se potrivește spiritului meu. Nu clipele care flutură disperarea inconsistenței timpului mă uzurpă, ci moartea lor, în chinurile pe care în loc să le simtă trecerea vremii, le simt eu. Dacă nu ar continua să învie perpetuu ceea ce moare continuu, m-aș dizolva în ultimele ceasuri ale eternității, să fiu sigur că cea din urmă zvâcnire a vieții s-a consumat. În mine zace un ocean de lavă, pe care efemerele problematici ale drumului pe Pământ l-au deținut deja. Dacă m-ar prețui cineva pentru asta, ar săpa în adânc și m-ar recupera. Un singur semn mi-a prilejuit evadarea în sfera divinului. Să mă bazez în continuare pe capacitatea lui de a-l conduce pe Creator prin craterele conștiinței mele? Cine ne leagă într-un mod atât de absurd, într-o aproape tot atât de absurdă conștiință divină? Cămașa de forță indestructibilă a fricii? Nu pot spune că m-am temut vreodată de Dumnezeu mai tare decât de o atare reglementare juridică în vigoare și nici că i-am trecut pragul dintr-un interes meschin ori mental. Seducția divinului s-a produs când am constatat că singurătatea universală este mai greu de suportat decât existența fertilă prin folosirea soluțiilor date de natura umană. Pot gândi orice, fără prejudecăți și restricții, totul este să nu sting luminile prin care oasele mele văd. Nu sunt obsedat de Dumnezeu ca de o minge de foc pe care nu ai cum să o apuci, ci de stupefierea propriului meu conținut cu realități de care să se rușineze că nu a mai auzit. Subiectivismul a încetat în momentul în care Dumnezeu s-a dezbrăcat de miracol în mine,ca să prevină așteptarea personajului ce alcătuiește umanitatea, pentru a nu-i mai asedia Cerurile cu sfinți veniți din anticipație. Obiectiv am acceptat că este doar ceea ce există cu adevărat. Și Viața, ca formă infinită în derulare a ceva ce nu cade niciodată pe câmpul de luptă, nu este reală? Dintr-un tunel prea strâmt pentru a-ți putea duce măcar degetele la tâmplă, cum poți privi șansa evaluării? Apreciabilă cea mai rudimentară formă a credinței care nu pune întrebări, nu din teama că își va spulbera naivitatea, ci dintr-un fel de trăire a răspunsurilor ce s-au încarnat. Dumnezeu are o problemă: absența formei. Dumnezeu aduce prejudicii iluziilor care provin din posibilitatea interpretării lui. Eu nu raportez la adevăr sau fals un anumit tip de răspuns, dat întrebărilor legate de originea coroanei divine, pentru că însăși întrebările sunt bolnave de meditație. Cearta pe care o iscă ființa mea, în raporturile omului cu Dumnezeu, este fertilă provocare, la debarcarea tradiționalei rușini a ritualurilor inutile. Nu neg că în timpul acestor ritualuri, lui Dumnezeu nu i s-a făcut milă uneori de creațiile sale, dar într-un mod mult mai ineficient decât dacă am fi știut folosi, în locul implorării, soluția științifică a rugăciunii.
Eseurile despre Divinitate, fără o clarificare a originii sângelui, întregesc Biblia, dar nu limpezesc Cerul pe care cei ce vin se vor proiecta involuntar, în vâltoarea unei morți mai puțin accesibile. Longevitatea actualei trăiri este răsplata accesării laturii științifice a divinului, insignifiant într-o formă anterioară de cunoaștere. Știința divină se oglindește în organizarea materiei, care pentru început pare a suferi de o cumințenie suspectă. Nu vi se pare că dincolo de nimic mai există ceva ?



DE CE SUNT ASTÃZI SÃRAC, DE CE LOCUIESC CU CHIRIE


Starea de mizantropie în care trăiesc de șapte ani încoace ar putea fi una din cauze și la prima vedere, chiar este cauza care a determinat, asfixierea elanurilor mele practice. Sufăr de o mizantropie elevată, determinată de rușinea că nu am fost în stare să-mi păstrez demnitatea, într-o epocă istorică în care preacurvia moralei cu nerușinarea le-a adus altora îmbogățiri enorme. Din clipa în care nu mi-am mai putut plăti dările către stat și oameni și până în momentul pierderii demnității totale, a mai urmat epoca împrumuturilor cu dobânzi la dobânzi, din care nici Dumnezeu nu te mai poate salva decât prin izolare. M-am ascuns prin garaje și magazii ca să nu fiu găsit de fisc și dușmanii reali și deosebit de periculoși, am locuit pe chirie ori pe la prieteni în nu mai puțin de cinci locuri, am emigrat în
Peninsula Iberică pentru un an și juătate, să plantez vie pe muntele Callzadilla, mi-am protejat și prețuit familia. Mi-am găsit salvarea în morala fugii de responsabilități diabolice, căci sabia cămătăriei și statului este necruțătoare. Cine poate plăti imoralitatea unei societăți ? Cu o inflație de două sute la sută și o dobândă în valută forte, de o sută douăzeci la sută pe an, mai rămâne ceva integru în morala ta, dacă vrei să mergi mai departe ?
Eu nu am reușit să înving hidoșenia statului român din acea vreme! Să fi fost responsabil caracterul meu,care nu a avut nimic în comun cu răbdarea și prudența? Ori frica de a-mi însuși bunuri și proprietăți recurgănd la șantaj și înșelăciune ? Nu sunt un om care să poată ucide în el, ideea de dreptate, de morală, de cinste. Aș fi fost pozitiv, dacă în locul respectului pentru adevăr, m- aș fi înzestrat cu predilecția minciunii, iar consolarea în fața unei pierderi uriașe, să-mi fi fost înlocuită de disperarea pagubelor mărunte.

16 octombrie 2006


SECHELELE ATEISMULUI SAU DEPRIMAREA CREDINÞEI

Sfințirea în sensul pocăinței ritualice nu poate veni, decât dintr-o dramă fantastică a întregii naturi corporale, dintr-o spaimă teribilă de singurătate și nonsens. Când ți se luminează gândirea ca semn al saturării pustiului, ca nevoie de umplere a lumii cu populație divină, nu te mai interesează palpabilitatea realității, ci tocmai alternativa unei lumi nepalpabile care să te salveze. Credința nu vine la primul semnal al reorganizării mentale, corpul nu poate asimila secretele transcendentului, cu viteza de care are nevoie lepădarea de trecutul unui eu încă viu, ce nu se vrea ucis. Trecerea din lumea ateismului biologic, în canicula resorbțiilor divine, necesită topirea eului, ca să nu se mai poată întoarce la sine. Ori păcatul de care mă fac vinonat este tocmai tendința reîntoarceri la libertatea, la supremația voinței. Când îmi dau întâlnire cu Instituția care Administrează Cerurile, ies din subordinea lui Dumnezeu și mă dau bine pe lăngă componentele divine, care îmi pot satisface dorințele și acesta nu este semn al comvertirii depline. Totul se consumă într-o inagine de negocierea interesului meschin, obținerea pe cale divină, a ceea ce îmi este lene sau imposibil de realizat prin suferință. Mă simt vinovat pentru că nu pot șterge tentația compromisului. Dacă te îndoiești de primirea a ceea ce aștepți de la noua ta obțiune existențială, ai dreptul să crezi, că unele componente ale naturii tale nu s-au supus atunci când le-ai comandat transcenderea. Este o formă a perversiunii spiritului evadarea în ceva, căreia vrei să îi aparții cu întrega ta ființă, deși aceasta nu ți se supune în totalitate. Nu este un act de voință deliberată a trupului, opoziția la convertirea totală, ci o reminiscență carnală a celulelor dezinteresate de un alt destin. A te apropia de Dumnezeu în sens iudaic este o repulsie asimetrică lumii din care ai plecat. Pentru ce propunerea de păcălire a imaginație ? Dacă schimbul în care dai singurătatea pe iluzii este justificabil, în evoluția trupului nu s-a schimbat nimic. Ori, toate schimbările prizoniere ale interesului fundamentalmente meschin,plecă de la nevoia primordială a trupului de a s e salva după descompunere dar și în prezent. Ce caută personajul disidenței mele la Dumnezeu nu este salvarea de sărăcia materialistă, de care mă pot elibera prin voință, ci comunicarea prin fapte perplexante a unei entități din Infinit, inabordabilă altora, cu mine. Certitudinea utilității trecerii de la necredință, la
vocația iubirii eterne, este esențială pentru consolidarea obțiunii fără de care nu poți atinge apogeul noii priorități. Omul este o soluție a paradoxurilor, el nu poate trăi conștientizănd inconsecvența cărnii care îl alcătuiește și de aceea se întreabă mereu, dacă are valoare pentru dumnezeire.

15 octombrie 2006






DACÃ MOARTEA NU NE-AR ALERGA


Nu mi-e că mor oamenii, printre care și eu. Mi-e că se descompun sufletele, că putrezesc ochii care au primit în ei atâtea lucruri, că inimile, cele mai misterioase construcții, pot mirosi a hoit. Mariajul cu moartea este o glumă proastă a ceva străin nouă, o rezoluție pusă pe cererea cuiva, care nu știe să încheie un joc. Cu gândul morții mă pot obișnui, sunt atât de rațional încât pot accepta că în locul inexistenței absolute, o viață care sfârșește prin plecare definitivă, da, definitivă, definitivă este totuși o încântare. Dar de aici și până la împăcarea cu putrezitul creirului, care s-a dovedit în atâtea rânduri perceptorul acestei încântări, există un spațiu de nesuportat. Nu-i reproșez Creatorului destinul nostru, mai ales că știu pentru ce am fost zămisliți, nici nu îi cer o schimbare, dar chiar nu putea da sfârșitului o altă formă? La ce bună urâțirea trupului? Cui folosește malaxarea cărnii?
O frântură de fericire conștientizată este salvatoare, dar nu suficientă pentru vindecarea de conștiința hidoșirii, a ceea ce a fost mai valoros în tine. Muritul s-a transformat din stingere permanentă, cu ascensiune în frumusețe și tenacitate, cu regresiunea trupului, în eveniment de o singură zi. Practic, a te stinge nu concură cu nimic, nici o formă a ireversibilității nu deține mai mult categoric. Este aproape imposibil de imaginat compromisul acceptării sfârșitului. Pentru că suntem atât de complecși, Creatorul ne-a repartizat mai puțin din Infinit decât stelelor și suferință pe măsura simțirii ei. Nici nu știi cărui organ intern să îi dedici imn pentru sfințirea durerii cu recunoștiință. De la degetul mic de care te poți lipsi la o adică, și până la creierul de care depinzi fundamental deocamdată, întregul trup se zbate în reproșuri complexe, venite din interiorul conștientizării. A muri simplu este posibil doar dacă nu ai virtutea vieții. Dar în mine, lupta cu moartea a început prin încrâncenarea recuperării clipelor, grăbite să evadeze din conținutul timpului meu. Vagabondajul termenilor care alcătuiesc existența mea este de neiertat, eu trăiesc pedepsirea sustragerii și răspund de revolta nervilor care pun la adăpost irosirea. Ca subiect de meditație, maleficul morții ar putea fi evitat doar dacă plecarea aceasta ultimă nu ar avea caracter definitiv. Judecata de Apoi este o hiperbolă alienată, menită să dea perspectivă trupului, devenit prin mijloace imaginare suflet în suferință sau în extaz, supus maltratării ori respectului. Viziunea apocaliptică conține interpretarea prin care i se va da viitorului șansa alegerii între bine și rău. Procesul divin de părăsire culminează cu spălarea vieții de carne și oase, în cadrul unui fenomen de desprindere, efectiv pură. Și atunci la ce folosește putrezirea? Nu putea uita în noi viața o frăntură vitală sub forma unui conservant anatomic? Cu cât am fi ocupat mai mult spațiu după moarte, dacă n-am putrezi?