Zoltan Terner
Ficțiunea salvatoare

Glose

Ca să nu ne sufocăm în spațiul închis, fără ieșire, al lumii „noastre”, singurul refugiu e ficțiunea. Ca să înfruntăm cu succes realitățile haotice, derutante, amețitoare, stresante, înnebunitoare, căutăm deschideri spre o ficțiune salvatoare. Creăm ferestre, tuburi de ventilație, ieșiri. Realitatea, știm prea bine, dezumanizează, strivește, mutilează. Numai ficțiunea te poate salva. Îți oferă spiriualizarea sau respiritualizarea, umanizarea sau reumanizarea ta, adeverirea sau readeverirea adevărurilor tale, (re)valorizarea existenței tale prin ireal, prin vis. Asta facem: Convertim urîtul în frumos, monstruosul în sublim, diabolicul în angelic, nonsensul în sens major. Ficțiunea este replica umană la condiția animalică, este convertirea teluricului în spiritual. Este un substitut angelic al lumii reale, infernoid-paradisiace. Ficțiunea e cultură. Cultura e ficțiune. La fel și ideile. Și formele artei. Avem nevoie și de unele și de altele. Nu numai pîine: și duh, și zbor, și ieșire dincolo de noi. Deasupra noastră. Accedem la o lume situată dincolo de timp, de spațiu, de cauzalitate. În ficțiune cucerim absolutul, transcendența, facem posibil imposibilul, ne depășim limitele umane. În ficțiune (și numai în ficțiune), cunoaștem și realizăm iubirea imposibilă, fericirea perfectă, paradisiacă, nemurirea, puterea de a sparge barierele și de a anula legile firii pînă la jocul cu miracolele.Dăm raită în jurul unui vis, al unui sentiment, al unei lumi existente sau inxistente, în jurul vieților și morților noastre.
Am ales ficțiunea purificării morale? Ieșirea din eu? Transcenderea limitelor unui destin prescris? Ieșirea din ceea ce „ne-a fost dat”? Mai sînt nenumărate de ales. Meditația, contemplarea, elevația spirituală, adîncirea mistică, toate acestea și încă multe altele, sînt porți de ieșire din realitate. Ne ridicăm, ne cufundăm, trecem peste, dincolo, ne rupem, fugim. Fiecare își găsește propriul refugiu, colțișorul de univers care îl liniștește și îl bucură și-l face să încerce zboruri. Fiecare își caută sau își plămădește propriul paradis ficțional în care să-și salveze/protejeze sufletul. Prietenul meu Liviu își găsește asta în florile pe care le pictează, Dorel în cuvintele pe care le pritocește, în culorile pe care le visează. Sorel în ideile în care se cufundă, Lucian în echilibristica energiilor din sunetele muzicale. Sandu în lumea sublimului dintr-un concert de Bach. Cine nu mai găsește altă ieșire, alege moartea, refugiul ultim, cel mai întunecat. La îndemîna oricui. Ficțiunile omului de la începuturi sînt infinit de multe și de variate: absențele-prezente, prezențele-absente, neînțelesurile gata înțelese, imposibilul făcut posibil, absolutul și nemurirea. În acestea se află toate ficțiunile mileniilor: ochii celor defuncți de la Fayyum, merele din tablourile lui Cezanne, frămîntarea și nehotărârea lui Hamlet, plopii fără soț, dulcea lună Mai, Ulise, Ghilgamesh și Faust. Toți locuiesc în imperiul ficțiunii. Dumnezeu nu poate lipsi din seria marilor construcții ficționale ale omului.
Cucerirea unui teritoriu fictiv poate să cuprindă ca etape ale istoriei sale, elanul, căderea, zborul, coborîrea, adîncirea în sine, răsturnarea, înecul, sufocarea. Totul poate fi cîștigat, totul poate fi pierdut: zborul se poate frînge, adîncirea în sine poate duce la pierderea de sine, coborîrea poate să ducă în infern sau în adîncurile germinației.
Fugi din concret și te refugiezi în abstract, sau invers. Te muți în culori, forme, în cuvinte, în idei, în turnul tău de fildeș. În ficțiunea adevărului tău lăuntric.
Universul ficțional (al visului, al fanteziei) îți permite să împaci cele mai antagonice contrarii: modestie și snobism, umilință și orgoliu, tăcere și rostire, ascensiune și coborîre, trăire și teoretizare, gîndire și afect, limitat și nelimitat, posibilul imposibil.
Ficțiunile timpului: trecutul, viitorul, eternitatea, clipa. Singura realitate a timpului pare să fie prezentul. Adică timnpul care nu există. Vorbim totuși de prezent ca real al timpului. Ficțiunile spațiului: fantasticul proporțiilor: Alice în țara minunilor, Harap-Alb... Acolo, dincolo, undeva, nicăieri, peste tot.
Mai poate fi și o ficțiune a ficțiunii. Teatru în teatru. Mască a măștii. Ficțiuni de gradul doi, trei... Un regat mascat al măștilor, un imperiu visat al viselor. Ne întoarcem la basme, la mituri, la imaginația populară. Un palat care apare din nimic și care se topește în nimic.
Mai este și ficțiunea ludică. Ieșirea din real prin joc. O lume ireală născută din joc. Salvarea prin joc: masca și rolul, lumea ca scenă, carnavalul, sărbătoarea. Evadări de o zi, de o noapte, de o viață. Jocul cu moartea, jocul de-a dragostea. În natura omului pare să fie înscrisă nevoia de a depăși universul imediat, perceptibil, limitat, derizoriu și fără sens.
În cazurile de eșec al evadării, are loc refugiul trist în animalitate, în instincte, în mocirlă, în haos. Ascunderea în neant. Droguri și sînge. Așa cum se întîmplă azi tot mai frecvent.
Uneori edifici lumea ta fictivă exclusiv în egoul tău. Faci din el imperiul tău, cetatea ta inexpugnabilă. Acolo te aperi de infernul numit Celălalt sau Lumea. Pentru om, ficțiunea este modul de existență care îi îngăduie împăcarea cu universul din afara lui: Concilierea dintre interior și exterior, subiectiv și obiectiv, libertate și constrîngere, se realizează în spațiul ficțiunii. E suficientă chiar și o singură metaforă pentru a închide în sine lumea ta ficțională. Cu condiția să fie o metaforă cu deschidere destul de mare: poate chiar o deschidere absolută. Cum este, să zicem, Dumnezeu, Metafora Metaforelor lumii. Sau Metafora Finală. Metafora Absolutului.

Unde te afli? Deasupra? Dedesubt? În tine? În afara ta? În adîncurile tale? Ale trecutului tău? Cum putem comunica? Cum ne putem întîlni, vedea, asculta și înțelege? Tu ești afară, eu înăuntru. Tu ești sus, eu sînt jos. Tu ești ieri, eu sînt azi. Sau mîine. Tu ești mort, eu sînt viu. Tu abia te naști, eu deja mor. Cum să ne înțelegem între noi?