agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-10-08 | |
Alexandr Soljenițîn nu se îndepărtează prea mult de problemele care i-au conturat viața și atribuie eroilor săi experiențe proprii. Oleg Kostoglotov este cel căruia îi „împrumută” cel mai mult din propriul eu.
Ca și în „Arhipelagul Gulag”, personajele din „Pavilionul canceroșilor” luptă cu moartea. Pentru viață. Atâta doar că, de data aceasta, moartea nu mai alege doar zekul flămând și istovit ci și individul care – asemeni lui Pavel Nikolaevici Rusanov – consideră că internarea „la comun” în pavilionul treisprezece al clinicii de oncologie este mult sub poziția pe care o ocupă în societatea sovietică a anilor ’50. O intervenție, un telefon, o persoană, orice... Trebuie să existe un „ceva” care să-l scoată din rândul condamnaților la temuta boală. Și totuși, toți trăiesc aceeași dramă ce le brăzdează existența. Rusanov, parte a spumei societății precum și fostul zek Kostoglotov; Șulubin cel trecut prin viață și Vadim, cel atât de dotat intelectual și aflat în puterea vârstei; Asenka și Diomka, amândoi atât de tineri încât abia învățaseră să-și descopere trupurile și deja erau nevoiți să renunțe la părți din ele... Este interesantă perspectiva din care fiecare personaj își acceptă (sau nu) destinul, lupta pentru încă o bucățică de viață și fărâma de speranță cuibărită în cei condamnați la boală, chiar dacă asta presupune credința într-un miracol. Oleg Kostoglotov, un fost condamnat politic deportat în Uș-Terek e personajul central. Măcinat de cancer, se prezintă la clinică dorindu-și ca puținul timp pe care îl mai are de trăit să fie „fără pază și fără durere”. Să mai trăiască o vară în care să vadă stelele neacoperite de reflectoarele pazei și să doarmă în stepă, întins pe nisipul râului Ciu, cu care se identifică: „Pe râul ăsta al nostru, Ciu, nu-l țin puterile să ajungă la nici o mare, la nici un lac, la nici o apă mai întinsă. E un râu care-și termină viața în nisipuri! Un râu care nu se varsă nicăieri, care-și dăruiește cele mai bune ape și cele mai bune forțe așa, pur și simplu, pe drum și întâmplător – prieteni, oare nu-i acesta un simbol al vieți noastre de deținuți cărora nu le e dat să înfăptuiască nimic, care vor dispărea fără știre și tot ce avem noi nu-i decât un prundiș pe care încă nu ne-am uscat, iar amintirea noastră nu-i mai multă decât apa ce încape în căușul palmelor, cea pe care ne-am oferit-o unii altora prin câte o întâlnire, o discuție, o mână de ajutor.” Așa îi scrie Oleg, din pavilionul canceroșilor, bunului său prieten și coleg de deportare, Nikolai Ivanîci. Oleg învinge boala și se mai naște o dată: „S-ar fi putut considera că sergentul Kostoglotov, deținutul Kostogotov, după ce-și făcuse serviciul militar și-și îndeplinise termenul pe care i-l pretinseseră oamenii, după ce se chinuise cât îi pretinsese boala, murise în ianuarie. Iar acum, clătinându-se pe picioare nesigure, ieșise din clinică un nou Kostoglotov subțire, sonor și transparent cum se spune în lagăr, dar nu mai ieșise pentru o viață întreagă și completă, ci doar pentru un supliment de viață – ca suplimentul de pâine înfipt în porția de bază cu o surcică de pin: într-un fel parte din aceeași porție, dar totuși bucățică separată.” Aerul dimineții, un piersic înflorit și albastrul cerului, iată cele mai mari bucurii. De-ar fi numai atât și viața merită a fi trăită. Să zâmbești tuturor, să dai dovadă de nesăbuință cheltuind ultimul bănuț pe o înghețată, să colinzi orașul satisfăcându-ți copilărești dorințe, să trăiești! Dar unde e viață e și moarte, deopotrivă. Vine „și ultima” zi în care Oleg trimite scrisori celor dragi parcă pentru a-și încheia, cumva, socotelile cu lumea pe care treptat o redescopise. Obosit și, cumva, resemnat personajul lui Alexandr Soljenițîn pare a renunța la luptă, abandonând-se acestei lumi la fel de bolnave ca și cei ce populează temutul pavilion al canceroșilor. Aceeași veche lume, cu aceleași griji, obsesii și răutăți. Cu aceiași oameni care nu dau doi bănuți pe suferințele celor din jur. Asemeni celui care a aruncat cu tutun în ochii macacului-rhesus. „Numai așa, ca să se afle și el în treabă...” |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate