Viziune și previziuni
de Dan Ionescu


Ca să fie egalul lui Călinescu, N. Manolescu, în opoziție la tendințe, propune ierarhii și caută în cuprinsul de sine al literaturii noastre, o efigie în jurul căreia să graviteze mase de genuri și de nume. Cel mai mare număr de pagini i-l acordă lui G. Călinescu, detronând astfel la stagiu numeral, din loc central și din rol de simbol marcant, pe Eminescu.
Perspectiva e subiectivă și-n interpretare cadrele obiective de formare a scriitorilor sunt ignorate. Se preferă analiza literară.
Eugen Lovinescu sprijină scriitorii tineri. G. Călinescu doar îi indexează, deopotrivă cu aplicația lor la cultura universală și cu mediile care le-au permis varianta operei.
Criticul de la „Sburătorul“ în Istoria literaturii române contemporane semnalează două tendințe în evoluția poeziei interbelice: lărgirea registrului tematic și trecerea de la epic înspre liric. În generozitatea lui onestă, distinge zece direcții, cu precizarea de efect moderat, că marile personalități nu se pot încadra în limitele unui singur curent; poezia lui Arghezi de exemplu, este sinteza liricii tradiționaliste cu poezia modernistă. De altfel, și Paul van Tieghem în Literatura contemporană arăta că „scriitorul de geniu devine conștient de propria personalitate și începe să se lepede de unele elemente ale curentului, iar pe altele să le transforme conform personalității sale“.
Recurgând la criteriul ideologic și literar, Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române, identifică trei orientări principale în poezia interbelică: modernistă, tradiționalistă și de avangardă. Poezia modernistă se dezvoltă în jurul cenaclului „Sburătorul“. Și asemenea poeți sunt: Tudor Arghezi, Al. Phillipide, Adrian Maniu, Ion Barbu, Camil Petrescu. La Gândirea descoperim pe Lucian Blaga, „poet al fiorului metafizic“, Ion Pillat, Aron Cotruș, Zaharia Stancu, Vasile Voiculescu. Poezia de avangardă are ca reprezentanți pe Tristan Tzara, Ion Vinea, Geo Bogza, Ilarie Voronca ș.a.
Tot Lovinescu are meritul de a fi sesizat evoluția prozei de la romanul subiectiv sadovenian la cel monumental realizat de Liviu Rebreanu. În perioada interbelică înregistrăm orientarea scriitorilor către romanul citadin de analiză ilustrat prin Camil Petrescu, H.P. Bengescu, Mateiu Caragiale și G. Călinescu.
Nicolae Manolescu, în Istoria critică a literaturii române, reduce aceste direcții la trei: romanul tradițional, cu exponenți precum: Ion Agârbiceanu, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu; de tranziție și modern: Hortensia Papadat-Bengescu și Camil Petrescu. Autorul romanului Patul lui Procust deschide seria romanelor-eseu, marcate de spiritul neliniștit al intelectualului modern, după ce același scriitor, în studiul „Noua structură și opera lui Marcel Proust“, a fundamentat, din punct de vedere filosofic, conceptul de autenticitate și proustianismul. Un spirit înrudit în proză cu acela al lui Camil Petrescu, este Mircea Eliade.
În direcția subintitulată Noul roman, N. Manolescu include pe Anton Holban, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, M. Blecher. Anton Holban, de hipersensibilitate proustiană, scrie o proză de tip confesiv, o introspecție pe motivul geloziei. În romanul De două mii de ani, Mihail Sebastian dezbate drama condiției lui sociale. M. Blecher are tentă kafkiană în reprezentările sale. E surprinzător că pe Blecher, G. Călinescu îl vedea ca pe un imitator din literatura franceză.
De asemenea, N. Manolescu identifică scriitori care polemizează cu tendințele moderne din epocă: Mateiu Caragiale, G. Călinescu, Ion Marin Sadoveanu. Coexistența noului cu vechiul, pe care o regăsim și în proza de astăzi, este o trăsătură importantă a romanului românesc interbelic.
Interesant e că nici Lovinescu, nici G. Călinescu nu se ocupă de teatru ca specie aparte. Probabil din cauza crizei în care se afla teatrul, care nu mai provoca o literatură dramatică originală.
Nădăjduind audiență mai mare la public, Alex. Ștefănescu valorifică în Istoria literaturii române contemporane 1941 – 2000, pe spații majore, acele detalii biografice mai atractive. Alex. Ștefănescu nu face clasificări și prezintă scriitorii ca individualități, dar nu are o debordanță a firescului în antologare. Pretențiile de a fi exhaustiv, evidente și în emisiunile de televiziune, inhibă analiza reală a textelor. Pe urmă, în furia demonstrațiilor diverse ignoră scriitori valoroși ca Mircea Ciobanu, parcă de teama necontrolată că va fi acuzat de parti pris, deși se mai poate considera că între cei doi foști colegi s-ar fi consumat cândva o neînțelegere, cu avantaj atunci pentru Ciobanu.
Similară Istoriei lui Alex. Ștefănescu, este Istoria literaturii române de azi pe mâine, elaborată de criticul Marian Popa. Clasificarea materiei pe curente, grupări și stiluri relevă un critic meticulos. Marian Popa glosează pe seama factorilor politico-propagandistico-ideologici ai vremurilor, însă ceea ce-l coboară este atenția exagerată acordată acelor amănunte care sunt proprii unor romane de aventuri sau de dragoste mereu neîmplinită; și de aceea, unele autoare importante și-ar fi impus pauze în amor în marginea literaturii numai dintr-o confuzie: acest repaus echivalează unei împliniri în dragoste sau viceversa.
Un tip nou de abordare a istoriei literare a propus Ion Rotaru, fostul student al lui G. Călinescu, cu lucrarea O istorie a literaturii romane, de la origini până în prezent. Volumul are peste 1.300 de pagini și păstrează același format ca varianta publicată de G. Călinescu.
În general, criticii și istoricii literari au obiceiul să nege deseori solitul apreciabil la un scriitor, declasând minimal percepția noastră. Diferența de viziune, pe alocuri șocantă, sugerează, posibil pe bună dreptate, de vreme ce subiectivismul e cauză în evaluare, inutilitatea criticii literare, profesie care, în alte țări, după cum apreciază în diverse interviuri unii scriitori contemporani, a sucombat.

(Eseu apărut în Revista Scrisul Românesc, Nr. 10 / 2009)
adresa de e-mail: [email protected]