– Doamnă Uca Marinescu, sunteți o femeie puternică, o exploratoare temerară, care a străbătut cele 5 continente, aplecându-se cu înțelegere și evlavie asupra naturii și asupra oamenilor.
– Sunt formată la școala muntelui, m-am născut la Gheorghieni – județul Harghita, în zona frigului și a zăpezilor, și încă de la vârsta de 5 ani făceam, împreună cu părinții, excursii în Hășmașu Mare, iar la 11 ani urcam pe Vârful Moldoveanu, fără ca acest lucru să mi se pară un efort deosebit. Eram supranumită „micuța capră neagră“, într-atât mă cățăram pe toate stâncile ca să văd florile de colț și orice ocazie era bună pentru a mă atașa unui grup ca să ies în natură, să văd muntele; copilăria mi-a imprimat această dragoste față de puritatea zăpezii și a frigului.
– Ați urmat, desigur, o facultate care să corespundă
vocației dumneavoastră.
– Am absolvit Facultatea de Educație Fizică din București, specialitatea atletism, considerându-l un sport complex, care îți asigură în mod special o pregătire fizică foarte bună. Apoi, timp de 12 ani, am avut o activitate în domeniul sportului de performanță, tot în atletism; după aceea am fost profesor de educație fizică la Liceul „I. L. Caragiale“ (aveam 20 de ani). În acest timp am călăuzit
pașii tinerelor generații spre natură, organizând prin cercul de turism școlar „Temerarii“ expediții și tabere de schi timp de peste 30 de ani. Perioada de maximă activitate a fost prin anii ’68 –’72; după prima expediție la care participau, elevii se autoselectau. Cu ei am avut acțiuni de documentare în țară: erau și trasee alpine, de încercare a puterii, de învingere a limitelor fizice, de a ajunge pe un vârf, de a dormi în cort, de a-ți face singur de mâncare. Era o educație a muntelui, pe care eu le-am imprimat-o, cuplată cu o cunoaștere a istoriei locurilor, a românilor. Acum, foștii elevi, actualmente părinți, își aduc copiii și acest cerc există în continuare, sediul său fiind muntele.
– De abia după 1990 ați putut realiza uluitoarele performanțe, făcând excursii solitare.
– În 1990 am străbătut China, ajungând până-n Tibet, apoi între 1991 – 1996 am fost în India, Nepal și Sikkim, unde am descoperit profunzimea filosofiei și istoria acestui spațiu mistic; în ’96, am traversat Canada de la est la vest, ajungând până la regiunea Yukon, la Oceanul Arctic, în ultimele așezări ale eschimoșilor. Tot în ’96, am escaladat Alpii, Pirineii, Munții Scoției și Munții Caucaz. În anii ’97 – ’98 am parcurs drumul străbătut de expediția „Belgica“ (pentru a comemora „Centenarul Belgica“), în care a participat omul de știință român Emil Racoviță, traversând Patagonia și Þara de Foc. Am înmânat două plăci comemorative din partea Academiei Române, una Stației de Cercetări Științifice „Almirante Brown“ din Antarctica, cealaltă Centrului Antarctic din Punta Arenas –Þara de Foc.
– Sunteți prima femeie din România care a ajuns în Antarctica, cea mai rece regiune a lumii.
– Da, iar la întoarcere, am străbătut locuri care stau mărturie unor vechi civilizații: Yuca – Chile, Bolivia, Perú și Ecuador; am ajuns în Insula Paștelui – Rapa Nui. În 1999 am traversat, tot solitar, Africa de la sud la nord, străbătând 11 țări (Africa de Sud, Namibia, Botswana, Malawi, Zimbabwe, Tanzania, Kenya, Sudan, Etiopia, Egipt și Tunisia), descoperind unicitatea civilizației. În anul 2000 am parcurs vechile drumuri maritime europene în căutarea vikingilor. Traversând oceanul, m-am oprit pentru o vreme în Insulele Shetland și Faroe; în Islanda, am studiat flora și fauna, în timp ce în Groenlanda, care e cea mai mare insulă a planetei, am explorat partea de sud, în căutarea urmelor lăsate de vikingi. Cu această ocazie, am escaladat și ghețarii, stăpânii acestor locuri.
– Noul mileniu înseamnă pentru dumneavoastră realizări
supreme.
– Pe 28 aprilie 2001, ora 13.40, am ajuns la Polul Nord, plecând din Siberia; am străbătut pe schiuri, timp de 7 zile, 86 de km; a fost o expediție internațională cu 11 persoane, eu fiind singura femeie. La sfârșitul anului, în ajunul Crăciunului, am atins, tot pe schiuri, și Polul Sud, într-o expediție internațională compusă din 6 persoane: 2 americani, un german, o sud-africană, eu și ghidul. Din cauza vremii nefavorabile, a trebuit să petrec 8 zile în cort, după 9 zile și 120 km de marș pe schiuri la -40°C și viscol.
– Sunteți primul român și cea de a treia femeie din toate timpurile – fiind și prima femeie ca vârstă – care a ajuns la Polul Nord și Polul Sud pe schiuri. Ce instructaje vi s-au făcut?
– Pentru Polul Nord, rușii ne-au făcut instructaj timp de 3 zile și 6 ore pe zi, la baza Hatanga din Siberia; ne-au dat echipament, îmbrăcăminte, pungi de plastic colorate diferit pentru cele 3 mese: roz, albastru, verde. Era suficient să introduci macaroanele sau orezul în apa obținută prin topirea zăpezii.
– În anul 2003, ați explorat și ultimul continent pe care nu-l aveați în palmares: Australia – Oceania.
– Da, Tasmania, Papua – Noua Guinee, Noua Zeelandă, o zonă mirifică, un adevărat Eden, în care oamenii se bucură deplin că există; ar trebui să învățăm mult de la ei, căci acești „sălbatici“ sunt de o mie de ori mai fericiți decât oamenii moderni. În lumea noastră, în spațiile urbane, noțiunea de familie, de societate, adică latura umană, se estompează tot mai mult, datorită degradării spirituale accentuate
și a pierderii simțului comuniunii cu natura, din cauza distrugerilor masive ale mediului înconjurător.
– Faptul că noi circulăm numai cu mijloace mecanizate duce la o viață sedentară, iar înlocuirea mersului pe jos în mijlocul naturii cu folosirea aparatelor de „fitness“ în spații închise nu aduce prea mari foloase. Dar să revenim la anul 2004; ce zone polare ați mai atins?
– Alaska, cu acele comunități native din îndepărtata
regiune nordică și nord-vestică: Barow, Kobuk, Kina, Kotzebue, Gambell, Little Diomede, Point Hope, Nome și Arhipeleagul Aleutinelor. Am escaladat ghețarii Kennicot și Ruth din masivul Denali – Mc Kinley și masivul Wrangel – St. Elias.
– Peste tot pe unde ați călătorit ați fost în contact direct cu populațiile.
– Călătoriile mele sunt ale cunoașterii, ale descoperirii specificului și spiritului unor locuri. Am preferat să mă cazez eventual la o familie băștinașă și să mă deplasez cu autobuze locale, amestecându-mă printre localnici. Aș călători tot timpul cu rucsacul în spate, cu pauze pentru revenirea acasă, unde-mi încarc bateriile și-mi potolesc dorul de România. Acasă înseamnă pentru mine România, cu Munții Ceahlău și Hășmaș, cu Dobrogea, cu zona Rodnei
și obcinele Bucovinei. Cu toate că mereu simt intens dorința de a pleca în expediții și călătorii, după 3-4 săptămâni mă apucă un dor irezistibil de țară. Rădăcinile mele sunt aici. Dar este adevărat că în multe zone ale lumii, Tibet, Insula Paștelui (denumită astfel pentru că a fost descoperită într‑o zi de Paști), Etiopia, am simțit sufletul acelor locuri, încât aveam senzația de „acasă“, și oricând aș vrea să revin acolo.
– Unde ați fost în anul 2005?
– În lunile iulie – august 2005 am fost în Mongolia și Siberia, solitară. În anul 2006 se împlinesc 800 de ani de existență a Statului Mongol creat de Gingis Han, și la nivel mondial se organizează diverse acțiuni și prin UNESCO. Mongolia e o țară unică prin existența unei naturi generoase; au o viață modestă, 80% fiind nomazi, sunt oameni care și-au păstrat tradițiile. Se ajunge greu cu mașini de teren cu ghizi; a trebuit să învăț după un ghid de conversație.
– Toate aceste călătorii nu le-ați fi putut realiza dacă nu ați fi vorbit mai multe limbi străine. Câte?
– Șase: franceza, engleza, rusa, chineza, spaniola, maghiara.
– Cu papuașii și cu aborigienii în ce limbă ați comunicat?
– Contactele cu enclavele de civilizații care există în diverse locuri din lume le-am făcut învățând câteva cuvinte pentru conversație în dialectul specific lor. Toate aceste grupuri de populații sunt reticente față de contactul cu civilizația actuală și atunci, vorbindu-le folosind câteva cuvinte de-ale lor, m-au considerat prietenă și au căpătat încredere în mine.
– Și în țară ați avut activități deosebite.
– Am creat și sunt președinta „Clubului Exploratorilor Români“, sub patronajul UNESCO, care are o bază de date cuprinzând materiale despre toate expedițiile române și se află în legătură cu alte cluburi din lume având același profil, iar din anul 1996 am organizat primul raliu internațional pe schiuri în Munții Carpați.
– Această activitate, cu totul ieșită din comun, v-a adus și satisfacția recunoașterii meritelor.
– În 2002 am primit Ordinul de Merit în grad de Ofițer; în februarie 2003, titlul de „Femeia Anului 2002“.
– Pe toate meridianele globului sunteți primită cu toate onorurile; sunteți lector invitat al universităților Windhock (Namibia), Bizerte (Tunisia), Pune (India); Cetățean de onoare al orașelor Punta Arenas (Chile) ’98, Bizerte (Tunisia) 2000, White Horse (Yukon–Canada) ’96. Ați conferențiat la diferite reuniuni științifice internaționale. Ați primit Diplome de Excelență în 2000 (de la Președintele României, din partea ANEFS – Academia Națională de Educație Fizică și Sport, a Ministerului
Tineretului și Sportului, a Comitetului Internațional Olimpic, a Comitetului Olimpic Român).
– Desigur, eu sunt un om modest și nu-mi doresc de la viață și de la guvernanți un sprijin aparte. M-aș fi așteptat însă la mai multă atenție, așa cum mi se întâmplă din partea personalităților și oficialităților din țările pe unde am trecut cu expedițiile mele. În România, încă mai este posibil ca unii semeni să nu se bucure de performanțele tale, deși îi reprezinți într-un fel și pe ei atunci când ajungi în locuri greu accesibile; este un egoism feroce. Da, am fost decorată de doi președinți (Emil Constantinescu și Ion Iliescu). Desigur, aș fi avut nevoie de un sprijin complex, inclusiv de ordin financiar, care să-mi permită să pun la îndemâna celor interesați cunoștințele dobândite în călătoriile mele și rezultatul cercetărilor mele. Încerc să-mi aduc contribuția cum pot, fără să aștept mari recompense, deși, o dată cu trecerea timpului, aș vrea să pot duce o viață lipsită de griji.
– Este păcat că noi, românii, nu știm să punem în valoare personalitățile pe care le avem. Dacă tot avem studiouri cinematografice care au alocate sume importante, s-ar putea face filme, așa cum fac, de exemplu, englezii; am văzut la „Pax“ viața Janei Austen, romancieră, un film superb, cu vederi din locurile ei natale. S-ar putea realiza filme despre Emil Racoviță, cu care ocazie s-ar filma și fantasticele noastre peșteri; Helmuth Ducadam, denumit de un ziar american „superman“; cu dumneavoastră, care sunteți o autentică „superwoman“ și nu cea din filmele americane cu trucaje de salturi imposibile și ridicole, care însă din nefericire aduc încasări uriașe, oamenii preferând să vadă lucruri fictive, pentru că așa au fost educați de producători.
Vă mulțumesc pentru participarea la acest dialog și să sperăm că tineretul nostru va urma modelul dumneavoastră: entuziasmul și dorința de cunoaștere, ducând o viață cât mai frumoasă în mijlocul naturii.


„Plai străbun“ nr. 7/2007