O istorie care se repetă fatalist!
Moto: ,, Democrația este disperarea de a nu găsi eroi care să ne conducă.’’ Thomas Carlyle
1 - Ce este instinctualitatea?
2- Unde-i societatea civică română?
3 – Titulescu și ,,creaturile regale’’.
4- Paralizia lui Maniu
4- Un dar pentru palat
5 - Protestul generalului Antonescu
6- Punctul slab al României
7- Eșecul extremelor
8- De ce mari cărturari au fost atrași de extrema dreaptă și dictatură?
9- Idealitate și instinctualitate
10- Grecii și iraționalul
11 – Unde găsim eroii?
Să ne închipuim un conducător, care nu-și domină energiile instinctuale și le dirijează spre exterior: distrugerile vor fi catastrofale. Exemplele cele mai notorii, care îmi vin acum în minte, sunt: Hitler, Stalin, Mao Zedong, Corneliu Zelea Codreanu, Horia Sima, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceașescu. Dar, înainte de a merge mai departe, aș vrea să lămurim sensul conceptului instinctual. Instinctualul este acel individ, care își fundamentează acțiunile și comportamentele pe impulsuri și îndemnuri, determinate ereditar sau dobândite, cu răspunsuri stereotipe la evenimente, inflexibil la circumstanțe, fără discernământ moral, la care rațiunea este dominată de latura animalică, existentă în fiecare din noi. În această latură a gândirii animalice, de care omul nu se poate desprinde, găsește Montaigne slăbiciunea rațiunii umane. Dacă există un rău în lume, acesta este generat de energiile instinctuale devastatoare, care abrutizează umanul și generează la individ spiritul malefic și infernul existențial – răutatea, invidia, meschinăria, calomnia, infatuarea, trădarea, lăcomia, tirania. Aceste ,, calități’’ ale insului instinctual le aflăm la fostul rege Carol al II-lea și în egală măsură, la cel de-al treilea …escu. Ca și cum în cel de-al treilea …escu s-ar fi reîncarnat sufletul malefic al lui Carol al II-lea.

Rivalități dușmănoase și ambiții disproporționate, susținute prin intrigi de Carol al II-lea, au înveninat în perioada interbelică societatea românească, la fel cum o înveninează astăzi, prin aceleași mijloace și procedee malefice, cel de-al treilea …escu. Monomania celor doi este evidentă. Ambițiile lor au depășit limita normalului, au devenit maladive. Energiile instinctuale, spune Ėmile Durkheim ,,capătă asemenea proporții încât celelalte funcții cerebrale sunt ca și anulate.’’ (Ėmile Durkheim – Despre sinucidere, p. 24). Scăpate de sub controlul cerebral, instinctele devin deosebit de distructive. Pentru un instinctual, nimic nu contează: dacă va câștiga alegerile va instaura un regim dictatorial, sub paravan democratic, dacă va pierde, după el potopul. Sunt elementele specifice care îl caracterizează pe orice monomaniac. Monomania este o stare patologică în care individul este obsedat de un singur gând. Monomaniacul politic vrea cu orice preț puterea, indiferent de mijloace și de consecințe.
Lipsa sau imposibilitatea exercitării controlului civic asupra actului de guvernare duce inerent la întărirea structurilor de tip oligarhic, iar consolidarea sistemului oligarhic, face imposibil control civic asupra actului de guvernare. Exemplul cel mai evident a fost eschiva permanentă, tergiversarea și ascunderea dovezilor de către Elena cea codalbă, ministra turismului, în fața comisiei parlamentare și lipsa de reacție a celui de-al treilea …escu, care o favorizează. La toate aceste abuzuri, lipsa de reacție, mai mult chiar, paralizia societății civile, dovedește că societatea civică există doar formal în România. Coalizarea celorlalți miniștri și parlamentari de aceeași culoare portocalie, în apărarea ministrei, demonstrează clar o relație de tip mafiot, la fel cum există o coalizare a miniștrilor de roșu, în cazul Năstase. Toată guvernarea așa-zis democratică, a fost transformată de clasa politică într-o poză, o imagine retușată a actului de guvernare, prin care se mimează democrația și se maschează corupția.
O situație similară cu cea din zilele noastre s-a petrecut cu circa șaptezeci de ani în urmă, în istoria politicii noastre românești. Reîntoarcerea lui Carol al II-lea pe tronul țării a fost așteptată și acceptată de mare parte a populației, care îl vedea ca pe un ,,erou puternic și drept’’, ( în realitate un fanfaron cu predispoziție pentru despotism). La fel, l-au perceput românii pe cel de-al treilea …escu, în 2004. În fața abuzurilor lui Năstase, apărea mai mult sau mai puțin pătatul Traian Băsescu, curățat rapid la nufărul PD-ului. Discursul lui violent-acuzator i-a făcut pe români să creadă că el este ,,eroul puternic și drept’’, cel mult așteptat.
Saturată până la sațietate de obnubilația oamenilor din partidele istorice, structurate, ca și în prezent, în grupări oligarhice, care se roteau la putere, guvernanții, puși mai degrabă pe căpătuială decât pe administrarea țării, s-au văzut incapabili să administreze o țară de două ori mai mare, cum devenise România, după primul război mondial. Populația l-a primit pe prințul care semnase renunțarea la tron, în 1925, în favoarea amantei, ca pe un erou salvator. Oamenii lui Henry Deterding , marele patron al lui Royal Dutch Shell, au aranjat restaurația lui Carol. Dar, totdeauna sub masca unui erou se află un posibil dictator. În această perioadă, liderii partidelor istorice își erodaseră autoritatea, nu mai aveau aceeași adeziune la mase, ca urmare a imoralității politice pe care o practicaseră în perioada regenței. De aceea, partidele au cedat repede la entuziasmul delirant al mulțimilor, care manifestau pe străzile capitalei și l-au reprimit pe tron, pe prințul rătăcitor. Legea din 1926 care îl priva pe Carol de dreptul la succesiune este abolită de Cabinet. Maniu cedează. Adunarea Națională îl proclamă rege pe prințul moștenitor. La scurtă vreme după revenirea pe tron, în urma refuzului de reconciliere al reginei Elena, Carol o cheamă pe amanta sa din străinătate.
Maniu dimisionează. La 5 aprilie 1931, cade guvernul Mironescu (Maniu s-a retras sub pretextul că regele își adusese în țară amanta și a lăsat guvernul în mâinile unui politician lipsit de autoritate). Carol al II-lea, secondat de camarila lui, l-a chemat pe Titulescu să formeze guvernul. Considerat drept românul cel mai ilustru și cu autoritatea morală neștirbită, Titulescu va încerca zadarnic să formeze un guvern de uniune națională. Pregătit cu un program de relansare economică, care punea la muncă pe politicieni, Titulescu a eșuat în tentativa lui de a coaliza forțele, spre a scoate țara din criză. Politica paralizantă a PNÞ-ului, non-reactivă, de cedare în fața insistenței insolente al lui Carol , i-a lăsat câmp larg de manipulare . ,,Dar Titulescu, care vrea să constituie un guvern de uniune națională cu toate partidele , întâlnește în discuțiile sale cu liderii unor partide mici, manevrați de rege, care doresc eșecul acestei tentative. Carol înțelege să divizeze și să domnească. Scârbit de discuțiile sordide cu aceste ,,creaturi regale’’, nu asupra programului , ci asupra repartiției portofoliilor , Titulescu renunță după două săptămâni de eforturi.’’ (Jaques de Launay – A cincea valiză, p. 72).
O situație similară s-a petrecut în zilele noastre. Încercarea majorității parlamentare de a propune un prim ministru neutru a fost sortită eșecului. Cel de-al treilea …escu nu avea nevoie de un prim ministru care să organizeze alegeri corecte, ci de unul de portocaliu care să le fraudeze. Carol nu are nevoie de un prim-ministru cinstit și corect, care să-i cenzureze afacerile oneroase și care să-i pună la treabă pe impostorii politici, el are nevoie de un prim-ministru ca paravan politic pentru afacerile sale, unul care să închidă ochii. Intenția lui era să decimeze partidele. Un prim atac perfid l-a îndreptat spre PNÞ, unde, la instigarea regelui, Vaida-Voevod a intrat în conflict cu Iuliu Maniu. Drept urmare, Vaida – Voevod a părăsit PNÞ și a trecut cu arme și bagaje în tabăra ,,creaturilor regale’’, formând el însuși o ,,creatură regală’’, în 1935, numită Frăția românească. Ca și Carol, cel de-al treilea …escu a creat și el la rându-i ,, creaturi prezidențiale’’, smulgând de la PNL pe instabilul Theodor Stolojan și pe acoliții săi, cu care a creat Partidul democrat liberal, care în decembrie 2007, a fuzionat cu Partidul democrat al celui de-al treilea …escu.


La sugestia lui Titulescu, Carol face apel la istoricul Nicolae Iorga , care va rămâne la putere în perioada 18 aprilie 1931- 31 mai 1932. Deși țara se află în plină criză, afacerile merg bine pentru monopoluri, trusturi și rege. Cei doi mari bogătași ai țării Malaxa și Ausschnit se prezintă la Palat cu o sută de milioane de lei, un dar pentru Palat. ,,Maiestate , marea industrie vă este profund recunoscătoare…’’ ( ibid. p. 72). Carol al II-lea începe un periculos joc machiavelic , instigându-i pe liderii politici, pe unii împotriva altora, încurajându-le abuzurile în scopul de a-i compromite și a-i avea la mână. Carol vrea să se îmbogățească rapid. ,,Acest sanguin greoi, lipsit de orice scrupul, flancat de o prietenă avidă, vizează de asemenea – istoria a demonstrat-o să-și constituie repede și prin orice mijloace o mare avere personală. Din acel moment , departe de a se sprijini pe unitate națiunii obținute la momentul restaurării sale, suveranul va începe o luptă surdă pentru cucerirea puterii personale. Se înconjoară foarte repede de o camarilă… ’’ (ibid. p.60). Este exact ceea ce la momentul actual face și cel de-al treilea …escu. Trăim o istorie care se repetă în mod fatalist. Ce ironie a sorții noastre! La fel ca regele Carol al II-lea, cel de-al treilea …escu s-a înconjurat de o camarilă, secondat de o altă Elena, la fel de avidă de îmbogățire rapidă din bugetul statului și o camarilă hrăpăreața și obedientă, cum era cea al lui Carol al II-lea: Boc, Blaga, Videanu, Berceanu, generalul Gabriel Oprea, pare ar fi reîncarnat vechea camarilă regală: Malaxa, Gigurtu, generalul Gabriel Marinescu, Puiu Dumitrescu, colonelul Urdăreanu, toți la fel de avizi de putere și de privilegii.

Elena Lupescu, amanta regelui, împarte pe comisioane grase, funcții de miniștrii și avansează în grad generali. În 1934, generalul Ion Antonescu, ajuns șef al Marelui Stat Major, protestează împotriva acestor practici ale camarilei regale, care dezonorau corpul ofițeresc. Drept urmare, generalul este destituit din funcție de Carol al II-lea. Dar, cum există o justiție imanentă, în care cred, peste șase ani, cel care îl va forța mâna să renunțe la tron, va fi Ion Antonescu.
Ce face Elena Udrea, prietena celui de-al treilea … escu? La fel de avidă ca și Lupeasca, devalizează ministerul turismului de bugetul gras pe care l-a primit. Cu cine a împărțit ea banii? Oare de ce, cel de-al treilea …escu, nu i-a cerut demisia, cum i-a cerut-o lui Ridzi? Ba mai mult, toți portocalii au sărit în ajutorul lui Nuți codalba, iar Ministrul de Finanțe a sustras documentele compromițătoare de la comisia parlamentară. Față de cele 600 de mii de euro, consumați de Monica Ridzi cu ocazia manifestărilor de Ziua Tineretului, cele 70 de milioane de euro de la ministerul turismului sunt greu de justificat.

Ca și în prezent, România carlistă a fost nevoită să se împrumute în condiții la fel de înrobitoare pentru economie. Dar Carol nu se sinchisea de afacerile grele ale țării, la fel cum nu se sinchisește cel de-al treilea ...escu. Carol disprețuiește partidele politice pe care se amuza să le slăbească, cum se amuză și dorește să le slăbească cel de-al treilea …escu. ,,Punctul slab al României, scrie Jaques de Launay, este regele său. Acest adevărat Hohenzollern este în același timp fanfaron și poltron.’’ (ibid. p.93). Un rege lăudăros, lipsit de sentimentul onoarei și a curajului răspunderii, nu poate fi puternic. Un instinctual de acest tip este un individ slab, el doar aparent e puternic. Cine se folosește de minciună și nu de adevăr este un fricos. Oare nu regăsim astăzi o paralelă în cel de-al treilea …escu? Nu este cel de-al treilea …escu, la fel de fanfaron și de poltron, cum a fost Carol al II-lea? Cel de-al treilea …escu pare o clonă al lui Carol, reîncarnarea peste timp, dacă este să credem în metempsihoză, a spiritului fanfaron și poltron al acestuia. Prin comportamentul său boem, ca să nu spunem golănesc (absolut abnorm față de solemnitatea puterii), cel de-al treilea …escu dovedește dispreț, nu față instituția prezidențială, ci față de oamenii care îl văd și de care nu-i pasă. Un bufon politic, care nu are nici un respect pentru valorile democrație, la fel cum nu a avut nici Carol al II-lea.
În jocul lui machiavelic, Carol nu a slăbit doar partidele, dar a indus și un defetism periculos pentru democrație, la fel cum îl induce astăzi cel de-al treilea ... escu. E de observat că în această campanie, propaganda celui de-al treilea …escu nu este îndreptată doar împotriva partidelor adverse, ci și împotriva democrației. Sloganul lui ,,Luptă pentru tine!’’ l-a materializat în instigarea la lupte de stradă. Sloganul ,,Luptă pentru tine!’’ trebuie înțeles, la cel de-al treilea …escu, cu mesajul lui ascuns printre rânduri: ,,Luptă pentru mine!’’
Îndemnul la luptă face parte dintr-o anumită tactică extremistă. El nu e doar profund de dreapta cum s-a exprimat într-un discurs, este de extremă dreapta. Izolarea partidului portocaliilor se datorează repetatelor încălcări ale protocoalelor cu ceilalți parteneri, încercarea de dezbinare a partidului partener, a violenței discursului și chiar violenței fizice prin instigarea unor oameni săraci contra manifestațiilor adversarilor politici, cărora le aruncă un pol de-o bere, mistificării cu înverșunare a realității și obsesia infatuării ca unici deținători ai adevărului și singurii morali din clasa politică. Aceste manifestări ies din calea de mijloc a democrației. Cel de-al treilea …escu nu-l mai percepe pe omul din tabăra adversă ca adversar, ci ca dușman. Cine nu e cu noi e împotriva noastră. Gestul de la solemnitatea sărbătorii naționale de la 1 decembrie 2009, de a nu da mâna cu cei doi foști președinți, Emil Constantinescu și Ion Iliescu, și de a le întoarce spatele, denotă la acesta un psihic alienat, panicat, încrâncenat , dominat de ură.
Încrederea populației, îndeosebi a funcționărimii și intelectualității în valorile democrației s-a redus, după venirea pe tron al lui Carol al II-lea, la nivelul zero. Pe acest fond s-au amplificat mișcările extremiste, cu deosebire mișcarea legionară. M-am întrebat de ce marii noștri intelectuali, care și-au canalizat energiile instinctuale în creații spirituale, au aderat la mișcarea legionară? Ca să citez doar câțiva care îmi vin acum în minte:Nae Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Radu Gyr. Dar nu numai generația lui Eliade, ci și o mare parte din profesori, învățători și funcționarii din aparatul de stat, s-au lăsat ademeniți de această mișcare cu o ideologie deosebit de instinctuală. Ideologiile sunt credințe dogmatice, rigide, puțin conforme cu realitatea socială, care exaltă energiile instinctuale, prin clamarea unei idealități morale imposibile.
Ce i-a determinat pe o mare parte dintre intelectualii români să adere la mișcare? Jocul perfid făcut de Carol , corupția la toate nivelele, abrutizarea clasei politice, lipsa de reactivitate a liderilor partidelor istorice față de comportamentul aberant al regelui, paralizia acestora față de abuzurilor camarilei, ei înșiși fiind cu musca pe căciulă, a condus inerent la un defetism generalizat față de democrație.,,Cititorul occidental poate găsi în volumele lui Ricketts și semnificative citate din jurnalistica lui Eliade:,,Noi cunoaștem câțiva tirani care au transformat țări amețite în State puternice: Cezar, August sau Mussolini. Mi-este complet indiferent dacă Mussolini este sau nu tiran. […] Îmi este , așadar complet indiferent ce se va întâmpla cu România după lichidarea democrației. Dacă, depășind democrația, România devine un stat puternic, național, conștient de forța și destinul său – istoria va ține seama de acest act.’’ (Norman Manu – Despre clovni: Dictatorul și artistul, p. 163)

Deși această admirație pe față pentru dictatură și implicit pentru mișcarea legionară, apărea în 1936, în Vremea , cu toată ,,felix culpa’’, Mircea Eliade, avea să-și mențină în Jurnal, admirația sa față de mișcarea legionară și dictatură. Scepticismul său față de democrație, în pofida evidențelor dialogului între stânga și dreapta pe care numai democrația le poate realiza și de care a luat cunoștință, trăind în occident și în SUA, cred i se trage de la dezamăgirea sa din perioada carlistă. Savantul a rămas cu experiența cea mai amară, trăită în perioada interbelică, cu cea mai defetistă atitudine față de o clasa politică imbecilizată în autosuficiența ei, coruptă și avidă, incapabilă să administreze țara. Același scepticism față de democrație l-a împărtășit o mare parte a intelectualității românești, care privea cu o imensă greață, la abrutizarea clasei politice. Altfel, nu-mi pot explica neîncrederea atât de mare, a marilor noștri intelectuali, în valorile democratice, decât din cauza imoralității, a inumanei predilecții a politicienilor de a-și crea situații nemeritate din buzunarul statului. În răspunsul dat scrisorii lui Iuliu Maniu, mareșalul Ion Antonescu îi reproșa acestuia tocmai aceste metehne ale clasei politice. ,,Principala preocupare a partidelor noastre […] – sublinia el( mareșalul Ion Antonescu n.n.) a fost căpătuiala partizanilor, fie că erau la putere, fie că era în opoziție, dacă aveau ,,influență’’. Dacă , de ochii lumii , în fața Parlamentului, s-au dat înverșunate lupte ideologice, în schimb politicienii se înțelegeau de-a valma când era vorba să-și creeze situații nemeritate, să-și satisfacă ambițiile și vanitățile. De pagubă a rămas întotdeauna buzunarul statului și morala publică.’’(A. Simion - Preliminarii politico-diplomatice ale insurecției române din august 1944, p.204 ). Aceeași dezamăgire o resimțim, cu acuitate astăzi, față de tendință abnormă a clasei noastre politice de a nu se supune nici unei norme morale, specifice umanului. Energiile instinctuale de lăcomie sunt mai presus de statul i de om și de politician aflat în slujba poporului. Instinctualii nu sunt umani și nu se supun comenzilor umanului. A înțelege politica, ca fiind diferită de discernământul moral, înseamnă a percepe politicianul ca fiind o bestie cu chip uman, un adevărat animal politic, cum l-a numit Aristotel, nu om politic. Nu întâmplător, Nae Ionescu a denunțat în repetate rânduri democrația ca un produs al ,,mentalității protestante, neadaptat realității spirituale românești.’’ Democrația în spațiul mioritic este o pseudo-democrație, o fațadă pentru afacerile oneroase ale clasei politice.


Hiperpolitizarea administrației de stat generează grupări de clan la toate nivelele instituțiilor statului. Prin urmare, pătrunderea tinerilor în administrația de stat, în inspectorate școlare , în școli se face prin obligația aderării la un partid sau altul, după cum acela se află sau nu, la guvernare sau în opoziție. Se promovează în funcții, nu omul de valoare, ci caionii mediocri, ignari și snobi. Se produce, astfel, o pervertire a conștiințelor, cu grave efecte socioprofesionale. Același lucru se petrecea și în perioada interbelică, în timpul domniei lui Carol al II-lea. ,,În cartea sa Pentru legionari[…] Căpitanul nu uită să menționeze că în acele vremuri ,,dacă ești tânăr cu studii, nu vei căpăta niciodată funcțiuni la stat, decât cu prețul vânzării conștiinței tale’’ în vrem ce ,,statul a ajuns o școală a trădării’’. (Francisco Veiga – Istoria gărzii de fier, Mistica Ultranaționalismului, p.158). În aceste condiții mișcarea extremistă capătă sens și chiar legitimitate în rândul populației, în pofida asasinatelor comise în numele ,,sfintei mânii legionare’’. Ascensiunea gărzii de fier a găsit un larg ecou în toate straturile sociale. Acest succes se datorează scepticismului majorității intelectualilor și funcționărimii în valorile democratice, valori degenerate de acțiunile lui Carol și ale camarilei sale, jocului său machiavelic de slăbire a partidelor și de a conduce țara sub autoritatea personală și implicit, se datorează partidelor care i-au făcut jocul, mulțumindu-se să ia parte și acestea la jefuirea bugetului, în detrimentul cetățeanului, a practicării unui ,,camarilimism’’ de partid, acordând ,,posturi și venituri intelectualilor ce le erau devotați.’’( ibid. p.165). Aceeași practică camarilistă o regăsim și astăzi în forme din ce în ce mai aberante. De aceea, o primă măsură a oricărei formațiuni politice, ajunse la putere, va trebui să fie depolitizarea administrațiilor de stat.

Inactivei și imoralei clase politice, care se dedulcise la huzur, legiunea le opunea munca voluntară în tabere. Tineretul, entuziasmat de noua idealitate morală, de noua ordine impusă, de ,,Omul nou’’, (obsesia omului nou se regăsește și la extrema stângă), promovat de comportamentul teoretic impecabil al legionarilor, muncea voluntar în tabere, în folosul legiunii. Se știe cât de ușor sunt atrași și cât de repede aderă tinerii la o idealitate. Nevoia de ideal, de curățenie morală există în fiecare tânăr. Pe nevoia de idealitate morală și socială a reușit extrema dreaptă și extrema stângă să-și atingă scopurile politice. Dar, odată ajunși la putere cu concursul generalului Ion Antonescu, legionarii, cuprinși de frenezia acelorași metehne ale instinctualități, pe care le combătuseră atât de vehement la omenii din partidele politice, au provocat haos politic și social. Istoria lor, de 131 de zile la guvernare, a fost un mare eșec. Un mare eșec a fost și pentru extrema stângă experimentul socialist. Democrația este singura formă politică viabilă, căci e singura care urmează calea de mijloc a rațiunii și unește extremele. O societate se conduce pe baza ,, colaborării raționamentelor’’, nu pe idolatrizarea unei idealități, care ține de instinctualitatea umană.


Toată propaganda mișcărilor extremiste ;i ideologiile acestora s-au afirmat și s-au construit pe această idealitate, care exaltă sufletul romantic al tinerilor. Nu întâmplător, primii aderenți ai mișcării legionare au fost elevii de liceu. Mișcările extremiste și liderii, cu predispoziție dominantă spre dictatură personală, apelează la energiile instinctuale ale maselor de oameni, a celor care fie că și le-au reprimat și au rămas în stare latentă, fie și le folosesc în activități haotice. Stimulate de un lider, mai mult sau mai puțin carismatic, dar care își canalizează el însuși aceste energii spre voința de putere, pot amplifica fenomenul la nivel național. De aceea trebuie să luăm aminte la mesajul candidaților, să discernem cu luciditate între cel care exaltă energiile instinctuale și cel care le reprimă. Vom întâlni în discursurile multor lideri politici, din democrație, accente clare de exaltare a instinctualității, prin folosirea frecventă a metaforei și metonimiei, de regulă, acuzatoare la adresa adversarului politic și nu programe concrete de administrare a țării. Istoria politică a României a dovedit că administrarea bugetului și a țării nu se face doar cu intenții bune, ci ,,un program de guvernământ amplu și scrupulos planificat.’’ (ibid., pp.102-103). Este exemplul PNÞ , care intrând la guvernare cu cele mai bune intenții, în 1928, dar fără un program clar, în mai puțin de un an, toate bunele intenții ale lui Maniu s-au erodat. Cei 300.000 de români, din SUA, care anunțaseră întoarcerea în țară, s-au văzut cu visele spulberate.

Toate bunele intenții ale candidatului Mircea Geoană și ale coaliției vor fi peste un an o mare dezamăgire politică, dacă nu vor avea un program clar și o administrație eficientă (eficiența nu ține atât de inteligență , cât și mai ales de voința morală de a implementa programul), pe care să-l îndeplinească cu scrupulozitate.


Ideologiile extremiste se construiesc pe dominanta discursului metaforic și metonimic. A pune Binele, la sfârșitul unei utopii - un viitor luminos ce va să vină și nu mai vine, e propaganda predilectă a oricărei ideologii extremiste. Pe aceleași considerente, putem afirma că toate sistemele politice extremiste își fundamentează ideologiile pe iubirea mistică – un amestec de dragoste și ură, dragoste nemărginită pentru sistemul politic, care promite, ceea ce Aristotel numea eudaimonia, prin care se identifica bunăstarea și fericirea(de remarcat legătura dintre bunăstare și fericire) și față de liderul politic, cel mai adesea asociat inconștient cu un zeu mântuitor, și ură aprigă, violentă și agresivă până la exterminarea fizică a adversarului, mai cu seamă a celui politic sau, chiar și a celui neutru, care se abține să se implice ideologic și politic față de ideologia propagată. Sloganul, ,,Cine nu e cu noi e împotriva noastră’’ , este valabil pentru orice mișcare extremistă, fie de stânga, fie de dreapta.

Toată chestiunea aderării se petrece la nivelul psihicului. Tot grecii au descoperit această stare de spirit deosebită, o stare anormală, indusă cum credeau ei, de un daimon, o putere supranaturală ce acționa asupra psihicului, căruia îi inducea o anumită însuflețire și ardoare. Grecii au numit această stare ,,menos’’, care ,,putea fi stârnit’’, ne spune E. R. Dodds în Grecii și iraționalul, 1998),,și prin îndemnuri verbale.’’ Aceasta stare psihică de ardoare revoluționară au realizat-o forțele politice extremiste, fie de dreapta - mișcarea legionară, fie cei de stânga – revoluția comunistă. Și comuniștii și legionarii, prin propaganda persuasivă de la om la om, prin sloganuri ce atingeau adâncimea religioasă de mântuire a neamului, în cazul extremei drepte, sau utopia materialistă a egalității, în cazul extremei stângi, au găsit aderență la mase. Și pentru cei de stânga și pentru cei de dreapta țelul suprem era renașterea neamului, inerent după calapodul ideologiei propagate. Și unii și alții ,,credeau orbește în cea mai mare parte a retoricii lor, și se considerau parte integrantă a lumii pe care o apărau sau pe care spuneau că o reprezintă...’’ ( Francisco Veiga – Istoria gărzii de fier, Mistica ultranaționalismului p.175 )
Propaganda ideologică extremistă induce starea de ,,menos’’, de însuflețire, de ardoare, de exaltare și devotament, de extaz colectiv față de ideologia propagata și cauza politică pe care o susține. Într-un anume sens, se poate vorbi despre ideologie ca fundament spiritual al extremismului, că este o religie de tip dionisiac, în care mulțimile exaltate anulează individul ca personalitate. În mișcările de tip extremist mai puțin contează individul, mai mult grupul. În democrație individul capătă valoare mai mare și prin asta individualismul – individul ca valoare supremă, în detrimentul colectivismului. Rolul fundamental îi revine clasei politice de a genera, mai cu seamă la nivelul adolescenților coagularea energiilor în activități creative. Încercarea unui post de televiziune de a uni energiile tinerilor pentru reîmpădurirea țării e un exemplu, dar este minor, în comparație cu energiile colective pe care le risipesc tinerii în acțiuni individuale haotice. Dar politicienii români nu au nici interesul, nici autoritatea morală de a canaliza aceste energii spre realizarea unor obiective care să aibă și rol educativ. Prin urmare, individualismul, ca valoare intrinsecă a democrației, generează anomia socială - absența normelor colective – norme pe care le promovează cu osârdie formele politice extremiste (ritualuri zilnice sau periodice, respectarea unei etici impuse, muncă voluntară cu propaganda specifică și reiterarea permanentă a unui bine viitor). În democrație individualismul conduce la izolarea individului, la egoism, alienare și înstrăinare ( în unele societăți democratice se cere chiar separarea copiilor de părinți, o cerere discutabilă). O societate de consum, cum este cea a capitalismului democratic (democrația se asociază cu capitalismul), poate conduce la alienarea individului prin consumismul abnorm și publicitatea lubrică, care îi asaltează dorințele intime. Eu nu mai sunt eu, sunt ceea ce consum, devin un robot social.

Dacă e să judecăm drept, din punct de vedere psihologic și democrația se sprijină pe o anume ideologie cu tentă mistică. Numai că, democrația exaltă o religie a individualului, care merge până la punctul extrem de anulare a oricărei comuniuni umane. Prin urmare, democrația reclamă ca fundament spiritual, experiența religioasă de tip șamanic, în care liderul politic este asemenea șamanului, capătă valoare de erou. Problema a fost sesizată de Dodds la greci, dar noi i-am extins înțelesul la sfera politică. Experiența religioasă de tip șamanic este în sine individuală, nu colectivă; și ca atare, se potrivea individualismului crescând, al unei perioade, care nu se mai putea mulțumi cu extazele colective ale lui Dionysos. Dodds merge până a afirma că șamanismul, care a dat consistență pitagorismului, este o cultura care a promovat individualismul aristocratic, nu numai pentru că a avut ca figură centrală a credinței lor pe Apollo, ci și pentru că a cultivat ca lider de grup, pe acela, care întruchipa într-un anume sens divinul, prin deosebita sa personalitate complexă și charismatică de poet , magician, filosof dascăl religios, predicator pasional și profet cum a fost Orfeu, Pitagora, Epimenide și Empedocle, dar și pe conducătorul politic puternic și drept . De remarcat, că în societățile democratice ale veacului al XX-lea s-au putut identifica acești ,,șamani’’ cu lideri sectelor sinucigașe sau în liderii ideologiilor extremiste. Democrațiile au tendința de a duce la extrem individualismul în detrimentul colectivismului; în aceste condiții omul simplu simte și mai puternic angoasa existențială în fața unui individualism egocentrist. Angoasele existențiale îl împing nu atât spre acel lider, cât mai ales spre colectivitatea coagulată, unde se simte protejat în interiorul grupului, de solidaritatea acestuia.

În fața individualismului egocentrist, selectiv, concurent, care impune o anumită stratificare socială de castă elitistă - a bogaților, tinerii, mai mult decât maturii simt nevoia protecției psihice găsită în solidaritatea de grup, în spiritul de gașcă, de bandă, care dezvoltă o anumită ideologie de grup, cu substrat spiritual de esență mistică, de gen dionisiac sau orfic. Substratul spiritual orfic, de regulă, se raportează la trecutul mitic, cel dionisiac, la comuniune cu un ,,amestec abject de voluptate și cruzime’’ (Nietzsche - Nașterea tragediei, p.13), pe care le regăsim la toate grupurile haotice de tineri, mai mult sau mai puțin organizați în democrație. Aceste manifestări ale iraționalului și absurdului le descrie Mircea Eliade atât de veridic în romanele sale, Huliganii și Întoarcerea din rai. Romanele descriu grupuri de revoltați, plini de frondă și de frenezia negării, chiar a negării de sine și a oricărei valori umane. Ca și cum istoria democrației ar reitera același individualism egocentric din perioada interbelică, tinerii se comportă așijderea astăzi.

Invocarea trecutului eroic și glorios devin pivotul spiritual de coagulare a grupului extremist, fie la stânga , fie la dreapta. Protejarea grupului majoritar, împotriva sfidării rapacității castei elitiste a bogaților, revine în democrației, clasei politice care, prin strategie și tactici locale, trebuie să mențină un relativ echilibru între tendințele oligarhice ale bogaților acestei lumi și tendințele extremiste ale luptei de clasă ale păturii de jos și a celei de mijloc. Or, prima condiție pentru a menține echilibrul este dat de autoritatea reală a clasei politice, autoritate generată de starea ei morală, conferită de incoruptibilitatea acesteia în fața asalturilor cercurilor oligarhice, interesate să manipuleze politicul din umbră.
Individualitățile de sorgintea spiritualului de tip șamanic apar, de regulă, în acele democrații în care clasa politică coruptă și lipsită de autoritatea morală a actului guvernării, generează un individualism egocentrist , angoase existențiale și anarhie socială. Acele individualități – istoria a dovedit-o – au devenit, nu ca salvatori, ci exterminatori,( vezi sectele sinucigașe și mișcările extremiste) .
Orice ideologie, fie de stânga, fie de dreaptă, la fel ca și religia, exaltă misticismul existent în stare latentă în fiecare din noi, misticism menținut de anxietatea existențială. Activarea misticismului se face prin starea de ,,menos’’, exaltată prin ,,îndemnuri verbale’’ , ce induc treptat sau instantaneu ardoarea de a adera la ideologie.

Ce este starea de menos? Este acea energie vitală pe care o simte, ,,urcând ca un fum în nări.’’ Menos e răspunsul omului primit de la divin, la rugăciune sa, e energia vitală activată de ideologie și de propaganda extremistă, care îl captează și îl captivează și mai ales îi insuflă terifiantul fanatism. El este ,,alesul’’ pentru misiunea cea mi nobilă de îndreptare morală a acestei lumi imorale și decadente. Fanatizarea înseamnă orbirea și surzirea intelectului, a spiritului rațional prin subordonarea psihicului instinctualului, prin inducerea sentimentului de iubire într-o credință mistică, într-o ideologie, care-i induce iluzia unei protecții absolute, împotriva unei lumi tot mai individualistă, mai egoistă și prin urmare, mai ostilă, care-i amplifică angoasele până la insuportabilitatea umanului. Refugiul individului, sub protecția mistică a grupului, îi conferă acestuia iluzia identificării cu un Mesia. Așa s-au petrecut lucrurile în cazul Căpitanului, care recurgea la această mistică de erou, de genul – imitatio Christi. De aceea, eroii de tipul ,,conducătorul puternic și drept’’, nu va fi aflat în democrație(chiar dacă democrația îl generează), ci în formele politice mistice extremiste sau în dictatură.
Bibliografie:
1 Ėmile Durkheim – Despre sinucidere, Ed. Institutul European , Iași, 1993, p. 24
2 Jaques de Launay – A cincea valiză, Ed. Agni, București, 1993, p. 60, 72.,93
3 Norman Manu – Despre clovni: Dictatorul și artistul, Ed. Polirom, Iași, 2005, p. 163
4 A. Simion - Preliminarii politico-diplomatice ale insurecției române din august 1944, Ed. Dacia, Cluj – Napoca, 1979, p.204 .
5 Francisco Veiga – Istoria gărzii de fier, Mistica Ultranaționalismului, Ed. Humanitas, București, 1995, pp102-103, p.158
6 E . R. Dodds – Grecii și iraționalul, Ed. Polirom , Iași, 1998
7 Nietzsche - Nașterea tragediei, Ed. Pan, Iași, 1992, p.13