CEI TREI MUSCHETARI, ROMAN UMORISTIC ȘI DE SUSPANS




Citesc cu multă admirație CEI TREI MUSCHETARI, ditamai romanul, și îl citesc ca pe un roman umoristic, ceea ce, într—adevăr, este, însă și de un suspans și un romanesc foarte energice; notele stângace sunt așa de puține—poate numai tiradele amoroase ale lui Buckingham și tămâierea lui D’Artagnan de către Athos …. Dumas umoristic este cumva o noutate pentru mine; adică, așa nu mi—l aminteam (MUSCHETARII i—am citit în urmă cu 20 de ani). Pentru adult, ironia lui Dumas apare ca netăgăduibilă—Buckingham e un scelerat iresponsabil, iar Constance o fufă despre a cărei virtute Dumas comentează dezabuzat.
Personajele sunt adesea comentate ironic, în numele unui râs mai mult sau mai puțin reținut. Ceea ce, însă, nu face din aventurile narate o farsă, iar MUSCHETARII nu sunt un roman burlesc. În plus, formula dumasiană e foarte bine mânuită.
Diversitatea muschetarilor, varietatea caracterelor lor e cam mecanică și abstractă (--vanitosul Porthos, virtuosul Athos, ipocritul Aramis--). De la această a doua lectură a romanului rețin că numele muschetarilor sunt pseudonime, iar acela al lui Athos se referă într—adevăr la Sf. Munte.
Copiii nu vor umorul amestecat cu aventura; eu, cel puțin, așa eram. Ca adult, apreciez asortarea celor două, și, în special, precizia gustului lui Dumas. Iar arta comentariului umoristic dumasian apare în aceea că ironia, umorul nu subminează aventura și suspansul.

MUSCHETARII dumasieni constituie una din reușitele romanului francez al sc. XIX; considerat cu obiectivitate, locul său este, mutatis mutandis, cel al lui JANE EYRE în literatura victoriană—romanesc de mare clasă, pe deplin literar. Din nefericire, marea critică franceză—universitară și nu numai—a fost aproape în unanimitate ostilă romanescului literar, de unde desconsiderarea izbânzilor celor mai vădite.