agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 15115 .



Arta de a (nu) muri
eseu [ ]
Colecţia: Starea Poeziei

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Dorel Cristea ]

2010-01-25  |     | 



LITERATURA Marianei Ionescu se întregește, numai în aparență surprinzător, cu un volum de versuri tipărit în 2002 sub pseudonimul Vicenția Vara. Spirit cultivat și meticulos, redactor, cândva, la prestigioasa editură “Eminescu”, dăruită cu o admirabilă modestie acestei munci, autoare de eseuri de critică literară ori de lucrări mai ample și mai aplicate privind proza argheziană („Ochiul Ciclopului”, 1981) sau creația lui Zaharia Stancu („Introducere în opera lui Zaharia Stancu”, 1985), în care descâlcește, cu o răbdare infinită, noduri pe care alții le-ar reteza dintr-o lovitură, nesocotind multitudinea de nuanțe cărora ea le acordă o justificată importanță, Mariana Ionescu a trecut, fără a abandona comentariul critic, începând cu anul 1987, când a publicat romanul „Exerciții de fidelitate”, la proză. „Două părți cal și una vizitiu” (1990), „Geografie cu îngeri. Jurnal fabulatoriu” (1997), „Jocuri și zile” (2000) și „Interviu cu înger și maimuță” (2001) sunt cărțile care întregesc o operă de prozatoare întoarsă mai ales către sine, travestită în personajele sale dintr-o explicabilă reticență, convinsă, totuși, de ceea ce singură numește, referindu-se, desigur, la una dintre eroinele sale (care este, de fapt, una și aceeași), „ipocrizia nevinovată a pudorii”. O proză inteligentă, a nuanțelor sufletești, scrisă de un om sensibil, cultivat, cunoscător al tuturor rețetelor, inclusiv al aceleia prin care poți rămâne ingenuu pe teritoriul livrescului, proză ascuns-confesivă, intenționat simbolică și doar aparent manieristă, în care autoarea nu contenește a se exprima, în chip vădit sau doar în subsidiar, pe sine. Așa încât prezența pe teritoriul liricului nu mai e tocmai o surpriză, ba chiar un lucru de înțeles.

CARTEA de poezie a Marianei Ionescu/Vicenției Vara ("Umărul de argint. Cette épaule en argent", Poeme traduse din română de Constantin Frosin, Editura Tritonic, București, 2002, 128 pag.) pare a fi scrisă de una dintre eroinele prozelor sale, mai exact, de către Clementina-Augustina, cea care, în „Exerciții de fidelitate”, adastă la porțile unei senzualități pe care-o convertește permanent în simbol. Mă văd, de altminteri, silit să caracterizez volumul pe care-l am în față cam în aceleași cuvinte în care am caracterizat, la vremea apariției, cartea de proză. El este, prin urmare, un discurs despre singurătate și resemnare și despre orgoliul acestora, un poem (din secvențe lirice) al solitudinii asumate, prin care adie nostalgia vârstei de aur, și al tragismului acestei asumări, revelat, acum, de pe versantul pe care-l simte coborâtor al propriei vieți, petrecute între obiecte infuzate, în timp, de propria-i afectivitate și între cuvinte devenite prezențe. Mariana Ionescu nu părăsește, de altfel, nici registrul stilistic al prozei sale, astfel încât poemele nu rezultă dintr-o baie de concret, ci tot din traduceri ale acestuia în simbol, operate cu sensibilitate și rafinament. Nesocotind, cu bună știință, interdicția evocată de Jean Paulhan, de pe plăcuța așezată la intrarea Grădinii Publice din Tarbes și, metaforic vorbind, la intrarea pe teritoriul literaturii moderne, Mariana Ionescu intră, așa cum o arată chiar din mottoul cărții, în grădina propriei poezii cu flori în mână: „O carte de poezie este Graalul, fiindcă în potirul ei picură sufletul autorului ca să renască în trandafiri de lumină…”. Este, în contextul poeziei postmoderne, care domină stilul liricii contemporane, o profesiune de credință îndrăzneață și, de ce să ne ascundem după deget, riscantă. Asumată însă cu luciditate.
Lirica Marianei Ionescu pare, ca și proza ei, expresia obsesivă a căutării identității (și a căutării rosturilor) prin valul înșelător al lumii și al propriei vieți. Căutarea se desfășoară acum – și aceasta este nota de specificitate și de profunzime – într-un moment precipitat de ceea ce poeta presimte ca declin, respins în sensibilitate și în judecată, al propriei existențe, un moment al recapitulărilor dramatice impus de scurtarea firului pe care-l torc Parcele: „Ar trebui să mă obișnuiesc să dorm/ pe locul unde a murit soarele,/ dar nu pot, –/ cenușa miroase a carne de om./ Dumnezeule mare, vindecă-mă de iubire/ și vindecă-mă de moarte,/ așa cum toamna vindeci floarea de mireasma ei,/ și o să pot să intru în somn/ ca într-o grădină de ierburi înalte”. Este poezia învăluirii într-o privire de o întristată blândețe a lumii și a propriei vieți, ca la o despărțire în care speranța întoarcerii este un abur nevăzut căruia nu ești sigur că-i simți adierea. Nota originală a liricii din acest volum stă tocmai în amestecul indiscernabil de dramatism și blândețe din încercarea de a rememora, de a recunoaște și de a (mai) cunoaște lumea și propria viață: „Chipul meu răstignit/ în toate lucrurile lumii acesteia/ te învăluie în lumină de lacrimă,/ gândul meu cu parfum/ de scorțișoară și mosc/ coboară spre inima ta,/ pasăre de argint care/ s-a lepădat de cântec./ Vremea zgomotoasă înghesuie/ în imensul ei pântec/ soldăței cu pumnii mușcați de secunde/ înfipte în carnea străvezie a timpului.// O lacrimă a căzut în aripa vegherii,/ strălucitoare,/ viața se schimbă în amurg/ și în așteptarea cea mare/ a învierii”. Sigur, putem identifica, în versurile autoarei, frustrări existențiale, dezamăgiri, iluzii spulberate, obsesii, aspirații neîmplinite, regrete târzii, toate ascunse cu grijă sub o simbolistică ușor livrescă, sub imagini care nu sunt întotdeauna cu totul noi, sub poetizări convingătoare sau ceva mai amorfe, însă aproape niciodată lipsite de interes. Copilăria va fi, în efortul său retrospectiv și recuperator, tărâmul de aur al armoniei cu natura, cu lumea, și al trăirii iluziei fără cenzura lucidității care scindează ființa, după cum solitudinea poate fi o hlamidă regală: „Uneori, mă întorc în duminica aceea când/ tot ce atingeam cu privirea/ se transforma în așteptare/ și împodobeam dantela gândurilor/ cu înghețați clopoței de argint./ Prizonieră într-o mirare ca într-o/ încăpere străină,/ schimbam cu răsuflarea mea/ obiectele din jur în spectre de lumină/ și o mulțime de ochi carnivori/ mă-nconjurau pe nesimțite strigând/ cu glasul tăcerii:/ Regină, Regină, Regină…//Timpul își rărise secundele cu aripi de înger,/ pe un perete strălucitor/ se legăna șovăielnică umbra/ singurătății mirosind puternic a mosc./ Îmi uitasem numele și începusem să cred că/ M-am întors în văile copilăriei și sunt/ Pedepsită să aștept să mor.// Uneori mă întorc în duminica aceea când…”. Străbătute mereu de o undă metafizică, poemele Marianei Ionescu, atent construite, ușor discursive, sunt elegii ale unei solitudini devenite destin, asumat cu o seninătate de un reținut dar sesizabil tragism: „Deschid poarta așteptării/ și intru singură,/ deschid poarta speranței/ și intru singură,/ deschid poarta plânsului/ și intru singură,/ deschid poarta ploilor/ și intru singură.// O mie de porți și o mie de zile/ se deschid într-un tainic labirint,/ închisă rămâne doar poarta de ipsos/ adăpostind un zeu necunoscut,/ cu umeri de argint, rotunzi și înalți,/ și trupul frumos de pământ. […] Deschid poarta timpului/ și intru singură,/ deschid poarta somnului/ și intru singură,/ deschid poarta cerului/ și intru singură […]". Încheiată cu un „Psalm târziu”, în care speranța desăvârșirii este trimisă, într-o „rugăciune de pământ”, către Dumnezeu, cartea Marianei Ionescu este o expresie a artei de a (nu) muri.

VOLUMUL fiind bilingv, nu pot să nu spun două vorbe despre traducerea în franceză, aparținând lui Constantin Frosin. Ca să nu lungesc vorba, ea mi-a evocat, mai mereu, scena din "Baltagul" în care preotul satului transpune, redactând o scrisoare, în retorica sa, care le sărăcește de ingenuitatea simțirii, frazele Vitoriei Lipan. Traducătorul folosește o bizară franceză de dicționar, cu rezultate demne de Coana Chirița. Voi da un singur exemplu. Iată, dar, ce devin sub pana lui versurile „Deschid poarta așteptării/ și intru singură”: „J’ouvre largement les portes de l’attente/ et j’y pénètre toute seule”. Ar fi zeci de exemple de dat din păsăreasca lui C. Frosin, inclusiv transpunerea greșită a textului critic de pe coperta a patra, dar nu e cazul. Se spune că traducerile sunt ca femeile: cele fidele nu sunt frumoase, iar cele frumoase nu sunt fidele. A lui C. Frosin nu e nici fidelă, nici frumoasă.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!