Pentru că a început Postul Paștelui și pentru că mulți sunt cei nemulțumiți de faptul că se vorbește prea mult de postul alimentar și prea puțin despre cel al faptelor, se poate ca această pagină să fie oportunitatea mea de a da un răspuns și o explicație doritorilor.
Dar pentru început, consider că am datoria de a lămuri un alt aspect: cel al trării creștine. Există o vorbă pe care o aud adesea: „Eu am credința mea, nu am nevoie de biserică pentru a crede!” Ceea ce este adevărat, dar nu pentru un creștin ortodox.
Să facem o deducție logică. Mă numesc ortodox, deci păstrez nealterată credința strămoșească, căci traducerea termenului grecesc aceasta este: dreaptă credință. Care credință? Pentru că sunt creștin, este vorba, evident, despre credința creștină: credința în Hristos.
Se știe că numele Mântuitorului a pătruns în limba daco-romana odată cu formarea acesteia, pe vremea când în Dobrogea de astăzi grecii erau mai puternici (economic și cultural) decât sciții, geții sau alții de pe aceste meleaguri. Ca urmare, numele lui Hristos a rămas aici în forma sa grecizată, cu H inițial, nu cu C(h), ca în cazul altor popoare latine sau creștinate în urma latinizării. Ca urmare, dacă vorbim de Hristos sau despre C(h)ristos este același lucru, iar cei care L-au urmat se numesc așa cum ne numim și noi, din punct de vedere al aparteneței religioase: creștini.
În ciuda a ceea ce doresc diverse grupări să afirme, poporul român este în creștin în aceeași măsură în care este român, dar fiind faptul că cele două procese (romanizarea și creștinarea) s-au desfășurat în paralel.
Este destul de bine cunoscut faptul că Sfântul Apostol Andrei, primul chemat la apostolie, a fost cel care a vestiti Cuvântul Evangheliei Mântuitorului Hristos către locuitorii din spațiul Dobrogei actuale. Mai mult, cercetătorii secolului al XX-lea au scos la lumină adevărul conform căruia populația de un mozaic național al Schiției nu a primit Vestea și Botezul de la un isngur apostol, ci de la doi: Sfântul Andrei și prietenul său din copilărie, Apostolul Filip.
Prin urmare, noi, dacă ne numim creștini, înseamnă că noi credem în Hristos, Fiul lui Dumnezeu pe pământ. Iar dacă Îl recunoaștem pe Hritos ca fiind Dumnezeu Întrupat, trebuie să acceptăm că tot ceea ce El a făcut aici pe pământ a fost cu un scop, nicidecum întâmplător sau cu putință de greșeală. Prin urmare, nici alegerea Apostolilor și Ucenicilor nu a fost întâmplătoare, iar aceștia au fost cei mai potriviți oameni din toate timpurile pentru această misiune sfântă. Continuând deducția, tot ceea ce s-a petrecut în epoca de aur a creștinismului, în pofida persecuțiilor, în perioada viețuirii Apostolilor și câteva secole după, este ceea ce Dumnezeu a decis că trebuie să fie.
Ne referim, astfel, la perioada de început a creștinismului, atunci când s-a stabilit, de fapt cultul. Iar acest cult presupunea încă de atunci câteva elemente importante:
- existența preoților, mediatori între popor (laici) și Dumnezeu, pe baza harului primit prin Taina Hirotoniei (nu ca urmare a sfințeniei proprii),
- primirea Sfântului Botez ca treaptă de pătrundere în Trupul Haric al Bisericii,
- participarea la cele șapte Taine,
- săvârșirea Sfintei Liturghii, centru al cultului.
Este adevărat că în acea vreme existau și alte practici de care se ocupa clerul inferior și care, cu vremea s-au pierdut ori s-au modificat, așa cum este situația agapei de la finalul Cinei. Dar de aceste lucruri nefăcând parte din serviciul religios propriu-zis, de ele se ocupa clerul inferior.
Se pare că putem trage o conluzie: dacă ne numim creștini, trebuie să ne purtăm creștinește, după modelul Apostolilor și sfatul Mântuitorului Hristos.
Probabil vă veți întreba de nu am folosit citate biblice, că doar Sfânta Scriptură este documentul credinței noastre. Răspunsul este simplu: deoarece nu am vrut să poată exista îndoiala propriei interpretări și pentru că am făcut ... o deducție logică.