agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3196 .



Franz Kafka și exprimarea inexprimabilului
eseu [ ]
Note de lectură

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Zolti ]

2010-03-11  |     | 






Am recitit Jurnalul lui Franz Kafka, cu gândul expres de a mă concentra asupra pasajelor referitoare la literatură, la propria creație a marelui scriitor și la dramatica sa înfruntare cu limitele cuvântului, ale literaturii, și cu propriile sale limite.
Încă la începutul anului 1911, în 12 ianuarie, scriitorul consemna în jurnal un veritabil credo artistic:
„Cunoașterea de sine nu se poate fixa definitiv în scris decât atunci când aceasta se poate face cât mai deplin, până în consecințele cele mai îndepărtate, și cu cea mai totală sinceritate.”
După cum se vede, încă de la începuturile creației sale literare, Kafka viza o cunoaștere de sine prin scris la un nivel aproape de absolut. Cu alte cuvinte, își propunea cvasi-imposibilul. Își dădea seama de aceasta? Firește. Era dotat cu o capacitate neobișnuită de analiză a universului perceptiv și o intuiție extrem de acută a expresiei literare. Și simțea în el o năvalnică putere de creație. O și mărturisește în Jurnal:
„Simt, mai ales către seară, dar și mai mult dimineața, adierea unor stări care să mă smulgă din mine, să mă facă în stare de orice, și nu-mi mai găsesc apoi, - în tumultul iscat în mine și pe care nu mai am timp să mi-l stăpânesc,- nici o liniște.” (2 octombrie 1911)
Revine a doua zi, cu o imagine și mai puternică a clocotului creator pe care îl simte punând stăpânire pe el: „Conștiința puterilor mele creatoare este, dimineața și seara, mai intensă decât pot suporta. Mă simt zguduit până în străfundurile ființei și pot scoate din mine exact ceea ce doresc.”
(3 octombrie 1911)
Apar acum și primele însemnări în care își exprimă profunda insatisfacție față de propriile scrieri. Până și ce a scris despre prietenii lui, actorii de la trupa de teatru idiș, e judecat după riguroasele sale criterii și pretenții valorice: „cele mai multe lucruri pe care le-am scris până acum despre ei sunt false.” (23 octombrie 1911)
Elanurile creatoare pe care și le protejează și încurajează îl fac să se simtă puternic, în stare de orice: „vreau să scriu cu o încordare constantă, care-mi zvâcnește pe frunte” . (5 noiembrie 1911)
Mai târziu, în aceeași zi, el consemnează și obstacolele care stau în fața elanului său creator : „Am prea puțin timp și liniște pentru a extrage din mine posibilitățile propriului meu talent în întregime.” (5 noiembrie 1911)
Boala și sentimentul neputinței încep acum, și ele, să apară:
În 16 noiembrie 1911 el notează: „N-am dormit de trei nopți. La cea mai mică încercare de a face ceva simt cum ating străfundul puterilor mele.”
Toate speranțele vieții și le vede în creația literară. Până și anxietatea speră să i-o vindece tot scrisul: 8 decembrie 1911: „Simt acum...o mare dorință de a mă elibera prin scris de starea de frică, și așa cum vine ea din adâncuri s-o aștern peste adâncurile astea ale hârtiei, sau s-o notez astfel, încât să pot spune că am inclus în mine însumi, cu totul, ceea ce am scris.”
De remarcat că și în această însemnare, ca și în altele, Kafka leagă scrisul de ideea de „adâncuri” de exprimarea totală a acestor profunzimi lăuntrice.
Deși conștient că e imposibil de atins, idealul exprimării inexprimabilului trăirii, îl preocupa încă de atunci, în cel mai înalt grad: „Să găsim totul desăvârșit exprimat, cu desăvârșită putere de expresie, așa cum se cuvine, dacă vrem să vedem în acest text drumul deschis spre tot ceea ce e omenesc.” (9 decembrie 1911)
Față de o asemenea ambiție a perfecțiunii, era firesc să apară dificultățile, chiar momentele de neputință: 13 decembrie 1911- „Când mă reapuc de scris după mai multă vreme, trag vorbele din mine ca dintr-un vid. Dacă izbutesc să scot la iveală doar una, rămâne acolo, singură, în fața mea, și toată truda începe de la capăt.”
Astfel de stări îl vor însoți de-acum, cu o frecvență mai mare sau mai mică, pe întreg parcursul drumului său de creație. Le va face față totuși. Constituția psihică șubredă e doar o aparență. Are în el o încăpățânare bazată pe puterea credinței sale că are o menire înaltă: exprimarea prin scris a profunzimilor condiției existențiale a omului. Acel adevăr care n-a fost încă exprimat literar. Față de această năzuință era justificat să vorbească de
„Această senzație de fals, pe care o am când scriu” (27 decembrie 1911)
Tot de aici veneau și: „Greutățile în a duce la bun sfârșit chiar și un mic paragraf.” (29 decembrie 1911)
Kafka era pe deplin conștient că ceea ce visa să realizeze presupune un preț considerabil: „În mine se poate constata bine concentrarea asta asupra scrisului. Când mi-a devenit limpede în tot trupul că scrisul reprezintă orientarea cea mai eficientă a ființei mele, totul m-a împins îmtr-acolo și m-a golit de orice aptitudine care s-ar fi putut îndrepta spre plăcerile sexului, ale mâncării, băuturii, meditației filozofice și, mai ales, muzicii. M-am atrofiat în toate aceste direcții. Lucru necesar, deoarece puterile mi-erau atât de sărace, în ansamblu, încât numai concentrate laolaltă ajungeau să slujească pe jumătate scopului scrisului.” (3 ianuarie 1912)
După două luni și ceva, notează în Jurnal că trece printr-o perioadă în care se simte secătuit: „Astăzi mi-am petrecut după-amiaza pe canapea, stăpânit de o oboseală dureroasă.” (17 martie 1912)
Conștiința neputinței, asociată cu sentimentul lipsei de sens a vieții sale nu puteau să nu-l ducă și la gânduri de suicid. O și mărturisește, notând în Jurnal în 18 martie 1912: „Am fost înțelept, dacă s-ar putea spune așa, pentru că eram gata în orice moment să mor, dar nu pentru că aș fi făcut tot ceea ce ar fi trebuit să fac, ci pentru că nu făceam nimic din toate acestea și nici nu puteam spera să fac vreodată ceva.” La 29 de ani nu mai spera să mai facă vreodată ceva!
Iată si curioasa însemnare din 26 martie 1912 „Numai să nu supraevaluez ceea ce am scris, căci prin asta m-aș face doar pe mine însumi inaccesibil pentru scris.”
Cât de ciudat sună azi această frază, știind în ce măsură posteritatea a avut grijă să-l „supra-supraevalueze” pe Franz Kafka, așezându-l pe unul din cele mai înalte piedestaluri ale literaturii secolului XX!
La 1 aprilie 1912 consemnează în caiet „o nereușită aproape totală în scris.”
Disperările lui ajung la paroxism. Când compari aceste lamentouri din Jurnal cu destinul postum al operei kafkiene îți apare tabloul unui destin straniu, paradoxal. Totuși nu este așa. Kafka năzuia să străpungă limitele expresiei literare, se lupta cu sine să ajungă la exprimarea artistică, prin scris, a ceea ce nu pot exprima cuvintele: beznele din care izvorăsc spaimele și demonii. Ori, lucrul acesta era departe de a fi ușor. Încă nu-și mai propusese nimeni o tentativă ca asta, aproape nebunească.
Marele talent al lui Kafka a reușit însă să facă din neputințele sale o forță de neînvins în lupta cu imposibilul. În asta constând întreaga viață de creație a scriitorului: lupta. Cu sine, cu neputințele, cu eșecurile. Scriitorul era încredințat, simțea, că vor apare și și reușitele. Iată și consemnarea unui succes:
23 septembrie 1912: „Povestirea asta, „Verdictul”, am scris-o în noaptea de 22 spre 23, de la orele zece seara până la șase dimineața, dintr-un suflu. Îmi înțepeniseră picioarele de atâta nemișcare, abia mi le-am putut scoate de sub masa de scris. Încordare și bucurie teribilă, pe măsură ce povestirea se desfășura în fața ochilor mei.”
În ce privește, însă, romanul, el rămâne la fel neîncrezător în capacitățile sale: „Convingerea sporită că scriind romane mă situez în ținuturile cele mai de jos și mai rușinoase ale literaturii.”
Mai e nevoie să comentăm? Știm doar că cele trei romane kafkiene, „Procesul”, „Castelul” și „America” sunt socotite azi printre cărțile emblematice ale secolului XX. Atunci el nu putea visa la așa ceva. Era pentru el ceva de neconceput. Se simțea un om epuizat. Avea doar treizeci de ani. Nota despre sine în Jurnal:
„Ce om mizerabil sunt!” (21 iulie 1913)
În aceeași zi, el revine, întunecat și exasperat: „Nimic, nimic, nimic. Slăbiciune, autodistrugere, vârful flăcării iadului străpungând podeaua.”
Și totuși, după exact o lună, își afirmă cu mândră cerbicie menirea, sensul lui pe pământ: „Singura mea dorință și singura mea vocație, adică literatura. Nu sunt nimic altceva decât literatură și nu pot și nici nu vreau să fiu altceva.” (21 august 1913)
Continuă să lupte cu sine, nu e mulțumit de ceea ce a realizat, vrea perfecțiunea, vrea totul, vrea să atingă absolutul literaturii. Notează în Jurnal:: „....am citit „Metamorfoza” și am găsit-o slabă.”
(20 octombrie 1913)
Mai e nevoie să reamintim că, astăzi, „Metamorfoza” e considerată de toată lumea drept o capodoperă, exprimând metaforic una din ipostazele condiției umane în epoca modernă?
În primăvara anului următor, iar o cădere drastică:
„De un an de zile n-am scris nimic și nici nu mai pot scrie de acum încolo, n-am și nu pot reține în capul meu nimic altceva decât acest singur gând și asta mă roade.” (9 Martie 1914)
Spre sfârșitul verii, niște rânduri cutremurătoare. Genialul scriitor se vedea pe sine cvasi-decrepit: „Sunt zdrobit. Plin de minciună, ură și invidie. Plin de neputință, prostie, încetineală de gândire. Plin de lenevie, slăbiciune și neputință de a mă apăra. Bătrân de treizeci și unu de ani.” (6 august 1914)
În aceeași zi, în mod curios, o dovadă că e totuși departe de a ceda, simte nevoia, din nou, să-și definească cu luciditate situația sa de scriitor:
„Simțul pe care-l am eu pentru repezentarea vieții mele de vis, a vieții mele lăuntrice, a împins toate celelalte pe planul secund și acestea au degenerat, s-au pipernicit teribil și nu încetează să se chircească. Nimic altceva nu mă va putea mulțumi vreodată. Adevărul este însă că forța mea pentru asemenea reprezentări ale vieții lăuntrice este imprevizibilă, nu se poate conta pe ea, poate că ea a și dispărut acum pentru totdeauna, poate că are să mă năpădească încă o dată.”
A doua zi, notează în Jurnal, profund nemulțumit:
: „Ieri și azi am scris patru pagini, niște meschinării greu de depășit.”
(7 august 1914)
Apoi, o revenire, consemnată cu satisfacție aproape copilărească:
: „De câteva zile scriu, numai de-ar ține.”

În 21 august 1914 își notează în Jurnal: „...reîncep „Procesul”
Munca la scrierea acestui extraordinar roman se reflectă în Jurnal, aproape pas cu pas. Înșirând laolaltă, referirile la scrierea „Procesului”, obținem aproape un film al creației unuia dintre cele mai importante romane ale secolului care a trecut:
1 septembrie : „Într-o neajutorare totală, abia am scris două pagini.”
13 septembrie: „Iarăși doar două pagini”
7 octombrie: „Mi-am luat un concediu de o săptămână să scriu mai departe la roman. Până astăzi – și e miercuri noaptea, luni mi se termină concediul – nu mi-a reușit. Am scris puțin și mediocru.”
30 noiembrie... „Nu pot scrie mai departe. Am ajuns la limita definitivă, în fața căreia poate că iarăși va trebui să stau ani de zile, ca pe urmă să reîncep, o altă povestire, care să rămână și ea neterminată. Soarta asta mă umărește.”
8 decembrie: „Ieri, pentru prima dată de mai multă vreme, cu o capacitate neîndoielnică de a lucra bine.”
În 14 decembrie, din nou îi dă târcoale neputința:
„Lucrul se târăște în chip jalnic înainte.”
La 6 ianuarie 1915 notează în caiet, printre altele, cuvinte care merită a fi consemnate într-o istorie a literaturii, sub titlul „O capodoperă născută din neputință” : „Aproape imposibil să continui „Procesul”.
Kafka se luptă cu sine, în disperare, cade, se ridică, cedează iar. În 24 Ianuarie revine asupra neputinței sale: „Gândirea mea sau, mai bine-zis, conținutul conștiinței mele, e cu totul în ceață.”
Apoi, iar rateuri:
7 februarie: „Blocare desăvârșită. Chinuri nesfârșite.”
9 februarie: „Am scris puțin.”
Pentru ca, după două săptămâni să scrie iar:
22 februarie: „Neputință, în toate privințele, și totală.”
Scriitorul folosește disperat fiecare moment moment prielnic scrisului:
1 martie: „Dacă nu m-ar durea atât de tare capul, aș fi putut scrie bine. Am și scris repede o pagină.”
În 27 aprilie se vede pe sine un om sfârșit, parcă pierdut deja în neant:
„Incapabil să trăiesc, să vorbesc cu oamenii.Totală scufundare în mine, gânduri despre mine. Bont, fără gânduri, speriat. N-am nimic de comunicat, niciodată,nimănui.”
Îi dă târcoale gândul că este pe cale de a înebuni:
Marele scriitor pare a trece printr-o fază de disoluție psihică:
13 septembrie: „Neputința de a mă concentra, slăbirea memorie, prostia!”
La 7 octombrie o firavă rază de luciditate autoanalitică îl face totuși să se îndoiască de eșecul lui definitiv „Întrebare nerezolvabilă: sunt într-adevăr înfrânt? Am intrat în declin?. Aproape toate semnele vorbesc în favoarea unui asemenea răspuns (răceala, apatia, incapacitatea de a mă concentra, ineficiența la serviciu, durerile de cap, insomniile), numai speranța le stă împotrivă.”
Aflat pe culmile disperării, starea sa devine paroxistică. Notațiile se reduc acum la interjecții care par extrase dintr-un fel de delir apocaliptic:
4 august – „Vacarmul trompetelor Neantului!”
2 noiembrie 1921 primele cuvinte pe care le așterne pe pagina de caiet par a semnala ceva ca un licăr de lumină: „Vagă speranță, vagă încredere.”
În 16 ianuarie 1922, din nou tabloul unei profunde crize existențiale: „Prăbușire, neputința de a mai dormi, neputința de a sta treaz, neputința de a îndura viața, mai bine zis, mersul vieții. Ceasurile nu mai merg la fel, cel lăuntric grăbește în chip drăcesc, demonic, în orice caz neomenesc, cel din afară șchioapătă mai departe în ritmul lui obișnuit.”
Pe celălalt versant al altitudinii suferinței, scriitorului îi apare în toată cruditatea, cumplita dramă a eșecului său pe plan social-familiar:
21 ianuarie 1922 – „Fără strămoși, fără căsnicie, fără urmași, cu o sălbatică dorință de strămoși, de căsnicie, de urmași.”
Și-a propus un obiectiv imposibil: a comunica incomunicabilul, a reprezenta ceea ce nu e perceptibil și nu este rațional, și nu este inteligibil. A descrie în imagini vizuale, cu cuvinte simple, cotidiene, absurdul existenței umane, lipsa de sens și de finalitate a vieții omenești. Își recunoaște înfrângerea? Așa pare. Pe Kafka nu-l părăsește totuși speranța în limanul salvator: literatura.
În 27 ianuarie 1922 el își dă singur curaj gândindu-se ca la un posibil refugiu, la: „Ciudata, tainica, poate primejdioasa, poate mântuitoarea alinare a scrisului”
. Nu putem ști din ce străfunduri de regrete, nostalgii și jale și străvechi vise au ieșit aceste cuvinte solare, contrastând puternic cu firea sa necomunicativă, solitară, asocială: „Fericirea de a fi laolaltă cu oamenii”. (2 februarie 1922)
Singura însemnare din 1923 e datată 12 iunie. Cuprinde cu totul douăsprezece rânduri, dintre care cităm: „Perioadele din urmă groaznice, de nedescris, aproape fără nici o întrerupere. Nu sunt în stare de nimic, în afară de suferință.”
Apoi, în ultimul paragraf al jurnalului, scriitorul notează:
„Tot mai mult cuprins de spaimă când scriu”. Nu știm dacă a mai scris.
După această însemnare, Franz Kafka avea să mai trăiască un an fără douăzeci de zile. A plecat din această lume, căreia se pare că nu i-a aparținut niciodată, în ziua de 3 iunie 1924. A fost înmormântat în cimitirul evreiesc nou din Praga. Când s-a stins din viață, avea 41 de ani.
S-a scris imens despre Kafka și se va mai scrie. Este poate personalitatea cea mai enigmatică și mai fascinantă a literaturii secolului al XX-lea și nu numai.
A dat o expresie genială condiției existențiale a omului modern, descriind o nouă dimensiune a vieții noastre: absurdul kafkian. Numele lui a devenit una din emblemele literaturii secolului XX. Printre înoitorii literaturii moderne, e pomenit printre cei trei mari: Proust, Joyce, Kafka. Mai are vreun rost să ne întrebăm dacă a reușit în nebuneasca sa încercare de a împinge mai departe limitele literaturii? Judecata posterității l-a declarat definitiv învingător.
Acest evreu înalt, palid, bolnăvicios și neliniștit, modest și cam taciturn, a presimțit și a exprimat în chip genial tot ce avea să urmeze, totalitarismele, Holocaustul, Gulagul, dezumanizarea ființei umane de către civilizația supertehnologizată, consumatoristă ...
Iar noi, continuăm să trăim într-o lume kafkiană. O lume sub semnul acelui înfrânt-victorios care a fost Franz Kafka.



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!