Kitsch-ul fiind mereu la ordinea zilei, simțindu-i prezența insinuându-se în toate cele ale artei și ale vieții, am luat din nou la mână cele două cărți pe această temă pe care le păstrez de vreo treizeci de ani : Abraham Moles – „Psihologia kitsch-ului” (Editura „Meridiane, 1980) și Gavril Mate – „Universul kitsch-ului – o problemă de estetică” (Editura „Dacia”, 1985). Le-am recitit și am găsit parcă în ele înțelesuri și limpeziri care mi-au scăpat la prima lectură. Ceea ce urmează sunt notele mele de la recitirea cărților, completate, pe ici pe colo, cu adaosuri referitoare la era Internetului.
Ceea ce este curios și oarecum frisonant în fenomenul Kitsch-ul este ubicuitatea lui. Îl găsim peste tot. Vorbind despre „universul kitsch-ului”, Gavril Mate se referă, de fapt la universalitatea acestei plăgi: „Omul kitsch; universul obiectelor kitsch; relații sau moduri kitsch, stil kitsch; artă kitsch și, în cadrul ei, kitsch-ul literar, muzical, pictural, arhitectural, sculptural, cinematografic, teatral, radiotelevizat, etc.”
Autorii celor două cărți despre kitsch încă nu știau că un fenomen planetar ca Internetul va fi mijlocul ideal pentru propagarea culturii dar, în acelaș timp, și pentru contaminarea cu kitsch a tuturor domeniilor spiritului.
Cine „navighează” intens pe „magistrala informațională” a internetului își poate face ușor o idee despre cât de destructivă poate deveni mareea neagră a prostului gust, a subculturii, a kitsch-ului, a ignoranței și a prostiei suficiente, pretențioase și agresive. Dintre toate acestea, kitsch-ul își ascunde cel mai bine nocivitatea. Ne apare ca un „drog” universal, aparent inofensiv. Chiar un soi de medicament, cerut parcă de natura problematică a omului: „Arta este cea mai elevată bucurie pe care și-o oferă omul”, spune Hegel. Dar nimeni nu poate trăi numai pe culmi: de aici provine totalitarismul kitsch-ului.”(Moles)
Eminent estetician și psiho-sociolog al culturii, Abraham Moles subliniază apăsat ideea nocivității kitsch-ului. Potrivit lui, e un fenomen de „poluare estetică”. E chiar mai mult, aș îndrăzni să adaug: e vorba de poluarea culturii în ansamblu, a spiritualității, a existenței umane. Nu e numai o non-valoare estetică, culturală, spirituală: este o periculoasă anti-valoare.
E oare prea mult? În orice caz, un fapt e cert, proliferarea kitschului duce la „bararea drumului spre valorile estetice și artistice autentice.”(Moles)
Tinerii contaminați de kitsch vor deveni oameni inautentici, plați, tâmpi și primitivi, inaccesibili adevărului și binelui. Pentru că la baza kitschului stă un principiu etic negativ: minciuna. A cui către cine? Ne-o spune Gavril Mate: „Acceptarea tacită a minciunii reprezintă o trăsătură comună producătorilor și mijlocitorilor kitsch, iar uneori chiar acelor consumatori care sunt avertizați asupra non-valorii de către un terț cunoscător - dar totuși cumpără (tentația este prea mare).”
După Moles este o boală ca și inevitabilă: „Kitsch” reprezintă o injurie artistică -, dar toată lumea se molipsește: atât artistul care cedează gustului publicului...cât și spectatorul care gustă fenomenul.”
Kitsch-ul, este, adaugă Moles, un vicu aproape inevitabil:
„viciu ascuns, viciu călduț și dulceag, dar cine poate trăi fără vicii? De aici provine forța sa insinuantă și universalitatea ei.”
De kitsch este foarte greu să te ferești, pentru că este „viclean, versatil și adaptabil” (Mate)
Și mai e ceva: prin falsul, inautenticul, neadevărul și găunoșenia pe care le cultivă, kitsch-ul este un factor de înstrăinare a omului de sine însuși și de înrobire a lui de către obiecte, scheme și automatisme mentale, comportamentale, de mentalitate și de simțire. Asupra acestui pericol ne atrage atenția și Abraham Moles: „Alienarea este pericolul care ne pândește în orice clipă, prin înfiltrarea kitschului în oameni, ca și în lucruri.”
Moles crede că e vorba de un fenomen care ține, nici mai mult, nici mai puțin, decât de insanitatea mentală: „Kitsch-ul.. este perceput, de la bun început, ca un aspect psihopatologic al vieții cotidiene.” Cât despre semnificațiile etice ale kitsch-ului ele „sunt, pentru orice moralist, copleșite de conotații negative, ele reprezintă răul”(Moles)
Kitsch-ul poate avea chiar consecințe de ordin metafizic: „Produce odată cu vulgarizarea valorilor artistice distrugerea transcendenței și, prin aceasta, viermele corupției pătrunde în strălucirea frumuseții pure.”(Moles)
Cu alte cuvinte, kitsch-ul sapă chiar la temelia valorilor fundamentale ale spiritului uman: frumosul, adevărul, binele.
Kitsch-ul poate deveni un mod de existență. Omul kitsch e definit prin mentalitate kitsch, gândire kitsch, comportament kitsch, relații și situații kitsch, chiar o concepție kitsch despre lume: „O concepție tipică de kitsch despre univers, despre rostul omului în această lume, despre relația dintre Eu și ceilalți” (Mate)
Internetul este azi giganticul răspânditor al kitsch-ului. E plin de filozofie kitsch, de „înțelepciuni” kitsch, de cugetări prostești, lozinci stupide, aforisme puerile, pilde morale insipide.
După domeniul în care se implementează, kitsch-ul cunoaște o sumedenie de „specii”: kitsch politic, kitsch religios, kitsch moral, kitsch patriotard, kitsch erotic, kitsch „eroic”, etc.
În „universul kitsch” nu rămâne nimic nekitschizat: natura, dragostea, sexul, copiii, căminul conjugal, prietenia, Biserica, mobilierul, obiectele de uz casnic, vestimentația,vehiculele, călătoriile. Întreaga viață se kitschizează.
Modul de viață kitsch e specific mai ales parveniților, semidocților, veleitarilor, suficienților, celor insuficienți cultural sau mintal.
În artă kitsch-ul se recunoaște după cultivarea predilectă, nemotivată și prostească a idilismului , a exotismului, a sentimentalismului.
„Kitschul este opusul simplității”scrie Moles. O știam. Ne întâlnim cu asta la fiecare pas: obiectul sau textul împopoțonat, supraîncărcat cu decorațiuni și ornamente, mister fals și ieftin, maimuțăreală a veritabilului dramatism al condiției umane.
În imagistica de tip kitsch peisajele sunt „înfrumusețate”, cu efecte formale „fascinante”, o cromatică cu tente roze și pale. În literatură kitsch-ul îl recunoști după „eroinele sale evanescente și tații săi foarte paterni” (Moles) Sau invers, am adăuga noi, gândindu-ne la neokitschul thrillerelor : după eroinele puternice, voluntare, masculinizate, invincibile polițiste sau după tații bestiali și perverși.
Kitsch-ul literar se recunoaște și după frecvența clișeelor verbale, după expresia stilistică în care „asocierile de cuvinte sunt automate, reduse la grupările cele mai frecvente. Kitsch-ul poate fi măsurat în funcție de gradul de banalitate a asocierilor de cuvinte.”(Moles)
Toate elementele textului literar sunt pasibile de a se kitschiza: „poate fi vorba de structură, situații, personaje, modul de rezolvare a conflictului, etc., etc.” (Mate)
Arta poate fi amară, caustică, acidă, condimentată cu sare și piper, dulce arareori. Poate fi caldă, fierbinte, rece, glacială. Kitsch-ul e dulceag, sau dulce până la grețos, adeseori sălciu, insipid. Kitsch-ul e plin de bune intenții și de idei mărețe și înălțătoare. Arta veritabilă nu se naște din intenții ale creatorului ci din nevoia sa irepresibilă de a înțelege viața și oamenii și pe sine însuși. Opera de artă are mister și adâncime. Kitsch-ul e clar și nu are decât suprafață. Arta e necruțătoare, uneori dură, zguduitoare, sfâșietoare, copleșitoare, calmă, armonioasă. Kitsch-ul e neastâmpăr gol, agitație vană, hiperactivitate a digitației scriptoriale.
Literatura kitsch oferă „frumuseți încântătoare”, tablouri „fermecătoare”, „momente de vrajă”, calități sufletești înalte și înălțătoare, copii bucălați, îngerași dulci, minunați...Imagini plăcute, drăguțe, mustind de duioșie și drăgălășenie. "Kitschul favorizează plăcerea facilă, fără efort”, scrie Moles. Adică, „sentimentul dominant al kitsch-ului” este acel „Gemutlichkeit” (confort, comoditate), , care oferă valori dătătoare de fericire.” De aici și concluzia esteticianului: „Kitschul este arta fericirii”.
După Moles producătorii și consumatorii de kitsch se definesc, deopotrivă, prin „ banalitate, măsură și mediocritate colectivă.”
Judecând antropologic era logic să conchidă: „kitsch-ul este pe măsura omului, a omului mediocru pentru că este creat de către și pentru omul mediocru.”
Ceea ce așteaptă consumatorul kitsch de la obiectul kitsch este: „o excitație tactilă, olfactivă, sentimente, idei preferate,etc.,etc.” Pentru a decripta „etc”-urile adaug: excitația erotică, gustativă, gastrică, pofta de mâncare, de sex, de juisare senzuală. Obiecte kitsch: „bijuterii”, statuete, țesături, bibelouri, texte „sapiențiale”, texte „literare” prin care „se vehiculează un „mesaj”, un conținut, adică: idei, sentimente, preferințe, așteptări, satisfacții, excitații, ...standardizate, uniformizate, serializate, etc.” (Mate)
Acestea fiind cerințele, giganticul mecanism al sistemului consumatorist va avea grijă să realizeze „Convergența perfectă dintre natura produsului kitsch și preferințele și așteptările consumatorului kitsch.” (Mate)
Rezultatul consumului curent de kitsch este pervertirea ireversibilă a gustului. Kitsch-ul și prostul gust sunt de nedespărțit. Kitsch-ul este „Expresie și satisfacere a unui gust estetic primitiv, nedezvoltat, necizelat și, mai ales, a unui gust estetic pervertit.” (Mate)
La gustul jos se adaugă, de regulă, ignoranța sau semidoctismul adică, cum se exprimă Abraham Moles: „Kitsch-ul se asociază cu ideea de talmeș-balmeș în ceea ce privește valoarea obiectelor și seamănă de minune cu un talmeș-balmeș în domeniul culturii.”
Există vreo metodă preventivă în fața pandemiei Kitsch-ului?
Din păcate, nu se întrevăd perspective prea promițătoare în acest sens. Ideologia postmodernismului a făcut deja primii pași spre „legitimarea” sau „justificarea” adică promovarea deschisă a kitsch-ului, numindu-l însă „cultură populară” sau „cultură de consum”, nu „subcultură” cum era firesc.
Dar pentru neokitsch-ul secolului XXI , vom apela la o altă carte de referință.