Zoltan Terner


Cioran și una dintre obsesiile sale: evreii


Cine parcurge „Caietele” lui Emil Cioran nu se poate să nu fie surprins de interesul constant al eseistului pentru evrei, pentru destinul lor, ca și pentru spiritualitatea iudaică. Se delectează culegând și notând „înțelepciuni” iudaice. Este tot una dintre bizareriile lui Cioran sau este realmente atras de conținutul sapiențial al acestor surse? Explicația ar putea să constea mai degrabă în înclinarea sa către tot ce era paradoxal, contrar logicii uzuale, iar în cărțile Cabalei sau în legendele chasidice găsea numeroase asemenea idei sau formulări insolite. Unele cu structură metaforică. De pildă, dintr-o lucrare despre mistica iudaică a lui Gershon Sholem, el notează în caiet: „Se spune în Zohar: „Când a apărut omul, au apărut de îndată și florile.”
De repetate ori Cioran face referiri la „Povestirile hasidice” culese și prelucrate de Martin Buber: „Un hasid, discipol al lui Baal-Șem , a mărturisit că intenționase să publice o carte dacă ar fi fost sigur că n-are alt scop decât „bucuria Creatorului său”. Cum însă avea îndoieli, a renunțat.” (12 aprilie 1966)
În 20 septembrie își notează în caiet încă un citat din aceleași „Povestiri hasidice”: „Rabi Mihal le-a mărturisit o dată fiilor săi: ”Norocul vieții mele e că niciodată n-am avut nevoie de un lucru înainte de a-l avea.”
În cele trei volume ale „Caietelor” se pot găsii zeci și zeci de notații despre evrei. Tema îl frământa până la obsesie. O mărturisește nu o dată numind-o „Afinitățile mele cu spiritul evreiesc.” În ce constau acestea? Iată ce găsea el la evrei și pentru care el simțea „afinități”: „Gustul deriziunii, o anume aplecare spre autonimicire, obsesii morbide; agresivitate, plăcerea profeției, sentimentul de a fi o victimă, întotdeauna, chiar și în clipele de fericire.” (5 ianuarie 1960) Așa să fie evreii? Nu-și face cumva aici propriul portret caracterologic pe care îl proiectează apoi asupra evreilor? În definitiv, evreilor li se poate atribui orice, chiar trăsături morale contrarii.
Adversar al ideii de progres, Cioran vede în evrei una dintre sursele catastrofei omenirii: „Progresul este o idee iudeo-creștină. Marii vinovați pentru apariția ei sunt Profeții și Apocalipsa.” (13 martie 1967)
În această privință, Cioran nu-și putea găsi afinități cu evreii. Totuși îi admira: „Popoarele pe care le-am admirat cel mai mult: germanii și evreii..” (13 aprilie 1963)
Ne întrebăm dacă e posibil să admiri un neam caracterizat prin agresivitate, gustul deriziunii, obsesii morbide, etc. Și totuși, în cazul lui Cioran este perfect compatibil Eseistul mai aduce o justficare a „slăbiciunii” sale pentru evrei: „Ce-mi place la evrei e voluptatea gândului obsesiv la soarta lor fără ieșire. În fond, nimic altceva nu-i atinge cu adevărat.” (8 octombrie 1963) Cu alte cuvinte îi place masochismul evreiesc, delectarea la suferință, voluptatea morbidă de a-și admira destinul tragic. Cu alte cuvinte, asta este ce-i place la evrei: psihopatia.
Cât despre „nimic altceva nu-i atinge cu adevărat”, asta ar fi încă o trăsătură detestabilă a evreilor.
În favoarea ideii că evreii devin creativi abia când sunt înfrânți, Cioran a găsit sprijin chiar într-o sursă evreiească. El își notează în caiet în Aprilie 1963 „O frază din Talmud îndrăgită de Kafka”. Iat-o: „Noi, Evreii, asemenea măslinelor, nu dăm ce e mai bun în noi decât atunci când suntem zdrobiți.”
De pus în paralel cu celebra sentință a lui Nae Ionescu din Prefața la cartea lui Sebastian: „Israel e suferind, deci trebuie să sufere”
Și totuși, el îi admiră pe evrei, se simte înrudit cu ei, îi simte insinuându-se în lumea sa proprie, în propriul destin. Îi vede printre cele mai capabile neamuri: „Vechii greci și evreii – cele mai înzestrate dintre toate popoarele.” (26 iunie 1960)
Când e vorba de o personalitate atât de complexă, contradictorie, paradoxală și mereu surprinzătoare precum Cioran, nu trebuie să ne mire coexistența acestor două direcții contrarii ale „afinităților elective” cioraniene: simpatia și antipatia. Asta face parte din configurația de Ianus a gândirii și afectivității eseistului. El era în stare să iubească detestând, sau să disprețuiască simpatizând. Poate că nu greșim găsind aceste contradicții la mulți antisemiți. Ura nu este niciodată pură și simplă. Se asociază uneori cu prețuirea, invidia și chiar cu un soi de admirație.
Multiplele fețe ale gânditorului-moralist-amoralist ca Cioran nu pot fi reduse însă, simplist și sumar, la o singură dimensiune. El nu poate fi privit decât în mișcare sinuoasă, șerpuindă, cu reveniri, întoarceri și auto-negații.
Judecățile reducționiste sunt contraproductive când e vorba de o personalitate accentuată de proporțiile de excepție și configurația unui Cioran.
Numeroasele referințe la evrei sunt interesante și importante pentru înțelegerea evoluției lui Cioran de la ideologia de
de extremă dreaptă la repudierea oricărei aserviri ideologice. De aici vine, probabil, și refuzul principial al antisemitismului. Găsim în „Caiete” numeroase însemnări din care reiese clar că Cioran vedea caracterul aberant, ilogic și moralmente monstruos al antisemitismului.
Iată o frază fără echivoc, notată într-unul din caiete: „Antisemitismul este odios și de o cruzime inimaginabilă.”
Ajunge chiar, într-un moment dat, la punctul de a denunța orice formă de ură. În acest sens, în noiembrie 1963 el scrie în caiet: „Cutare spune: nu urăsc pe nimeni,afară de X. – E de ajuns, e cași cum ai urâ întreaga lume. Are așadar în el tot atâta venin ca și cel ce urăște totul de-a valma.”
E la curent cu formele de manifestare ale antisemitismului în lume, le consemnează și le comentează: „ „Înainte se citește Evanghelia după Ioan unde, cel puțin după prinderea lui Isus, nu se aude decât o diatribă împotriva evreilor. Antisemitismul creștin e cel mai virulent din toate, căci e cel mai profund și cel mai vechi. Te întrebi cum se pot citi asemenea texte în public.” (10 martie 1965)
Numerose însemnări din „Caiete” ne îndreptățesc să credem că Cioran, dincolo de cinismele și idiosincrasiile sale, nu privea cu un ochi rece și indiferent suferințele evreilor, ajungând chiar la un anumit soi de compasiune, chiar de empatie vizavi de destinul tragic al lui Israel. În
20 octombrie 1963, el scrie: „La începutul erei noastre, evreii au fost acuzați că sunt creștini, erau socotiți vinovați pentru Isus, deși s-au lepădat de el; după două mii de ani, sunt socotiți vinovați pentru Marx, pe care îl invocă tot mai puțin, dar din pricina căruia vor suferi tot atât cât au suferit din pricina lui Cristos.”
Îl impresionează gestul pro-evreiesc al filozofului și misticului rus Soloviov: : „Cu câteva clipe înainte de moarte, Soloviov s-a rugat pentru evrei, date fiind „marile încercări care-i așteaptă”. Era în 1900.La moartea lui, s-au spus rugăciuni în toate sinagogile Rusiei.” (6 aprilie 1965)
Față de toate aceste dovezi de respingere a antisemitismului, devine foarte greu de înțeles teoria lui despre cauzele urii antievreiești, acestea fiind foarte aproape de „argumentele” antisemite împotriva evreilor: „Motivul profund al antisemitismului: evreii fac să se vorbească prea mult despre ei, sunt prea prezenți, nu te lasă să-i uiți, nici măcar din motive tactice, din șiretenie. Îmi amintesc cuvântul pe care l-a folosit, în ce-l privește, doctorul Druard, tipul de francez moderat, „demodat”: nu ai loc de ei.
Orgoliul lor nemăsurat, ce le răscumpără talentele. Au în comun cu nemții tocmai lipsa de măsură. Nu știu niciodată să se oprească la timp și merg în toate până la capăt cu o pasiune a excesului unică în istorie.”
(18 septembrie 1970)
Cu ani înainte de asta, el scrisese o frază deosebit de ciudată, prin care părea să anuleze parcă anticipat, toate momentele sale cu aparență de „filosemitism”. Iată fraza cu pricina, notată în octombrie 1965: „Există ceva mai rău decât antisemitismul: e anti-antisemitismul.”
Cu alte cuvinte, antisemitismul fiind „odios” a lupta împotriva lui este și mai odios. A condamna ceva condamnabil este și mai condamnabil decât acel ceva. E un paradox cioranian sau e pur teribilism scăpat de sub control? Este interesant și modul în care Cioran se referă în „Caiete” la cei care l-au denunțat și respins pentru trecutul său legionar și pronazist sau pentru nihilismul și anticomunismul său:: „Dușmanul meu numărul 1, detractorul meu oficial, calomniatorul de profesie L.G. dă roată prin lume și mă sapă în ochii câtorva prieteni pe care cred că-i mai am pe ici pe colo.”
(7 decembrie 1967)
Se pare că e vorba aici de „filozoful de partid” de la București, Ludwig Grunberg. Dacă e într-adevăr așa, Cioran dovedește încă o dată că este străin de antisemitism. Un antisemit ar fi făcut caz de originea etnică a „calomniatorului de profesie”.
Altfel s-au derulat lucrurile în cazul unui alt critic acerb al lui Cioran, sociologul evreu-francez, de orientare marxistă, Lucien Goldmann. Iată sub ce formă evoluează în „Caiete” acest „conflict”:
„L-am întâlnit pe Goldmann la Gabriel Marcel, apoi am ieșit să ne plimbăm, după care am intrat într-o cafenea. M-a însoțit până acasă. Omul ăsta are un anume farmec. Timp de douăzeci de ani, mi-a creat o reputație de antisemit și mi-a făcut o groază de necazuri. Într-o oră am devenit amici. Cât de ciudată e viața!”
În ciuda „amiciției”, notează, apoi, la moartea „amicului”:
„Lucien Goldmann a murit. E omul care mi-a făcut cel mai mult rău pe lumea asta, care a răspândit în Paris vreme de douăzeci de ani calomnii cumplite pe socoteala mea, care a dus o campanie sistematică împotriva mea, cu un succes total, de vreme ce a reușit să facă gol în jurul...numelui meu. Oricine, în locul meu, ar fi avut reacțiile unui Celine. Eu am reușit să depășesc o ispită pe cât de josnică, pe atât de explicabilă și omenească.”
(5 octombrie 1960)
Ultima frază a însemnării spune foarte multe. Dar, nu tocmai în favoarea „filosemitului” Cioran. A reușit oare într-adevăr să depășească „Ispita” antisemitismului ? În definitiv, ura furibundă, dementă, viscerală, a lui Celine, împotriva evreilor era doar „pe cât de josnică, pe atât de explicabilă și omenească.” Mă opresc aici cu interpretările. Las cititorului această plăcută-neplăcută treabă.
În contrast cu aceste notații echivoce din „Caiete”, privind antisemitismul, suntem obligați să recunoaștem în Emil Cioran un om care a vibrat cât se poate de omenește, simțindu-se chiar cutremurat în fața imensei tragedii a Holocaustului. El așterne pe filele caietelor, fraze simple, omenești, chiar îndurerate. E un Cioran surprinzător de uman:: „Elie Wiesel, evreu din Sighet, din nordul Transilvaniei, îmi povestește că a revenit în orașul natal, acum doi ani. Nu se schimbase nimic, doar că lipseau evreii. Înainte de a fi ridicați de naziști, au ascuns în pământ bijuterii și alte bunuri. El însuși îngropase un ceas din aur. Ajuns la Sighet, trage la hotel și, în plină noapte, merge să caute ceasul. Îl găsește, se uită la el, dar nu poate s-l ia. Are senzația că ar comite un furt. În orașul fantomă, orașul său, nu întâlnește nici un cunoscut, el e singurul supraviețuitor al masacrului.”
(Mai 1966)
Pe Cioran îl interesează istoria Holocaustului și reacționează cât se poate de comprehensiv, mișcat și mișcător:
„Citit un articol despre distrugerea ghetoului din Varșovia. Eroismul evreiesc de aici are mult în comun cu cel din lupta împotriva lui Adrian, Vespasian și Titus. La distanță de aproape două mii de ani. Ce vitalitate!”
25 septembrie 1966
Iată și o extraordinară punere în paralel a celor două flageluri, Gulagul și Holocaustul, prin drama părinților săi:
„Mama a murit în cvasidisperare; tata, într-o disperare totală.
(Dar să fim drepți: destinul lor, comparat cu al celor morți în lagărele de concentrare, pare și chiar este de invidiat: amândoi au murit împovărați de ani – și de boli.” 20 octombrie 1966
Greșim oare apreciind că această recunoaștere a imenselor suferințe evreiești este încărcată de o nobilă umanitate? Nici urmă aici de scepticul, cinicul , nihilistul Cioran. Ne apare, pur și simplu, ca un om de omenie. E departe de a fi nesimțitor față de tragedia evreilor, el e aproape obsedat și de această latură a destinului evreiesc. Care este „adevăratul” Cioran?
În 2 ianuarie 1967, el revine asupra acestei teme.Reproduc în totalitate pasajul, atât pentru teribila scenă relatată cât și ca faptă semnificativă pentru cel care o redă, Cioran :
„În Treblinka, la un moment dat, vezi niște evrei (ale căror familii pieriseră în camerele de gazare) dând un spectacol (concert, dans, box) în fața călăilor lor, care aplaudau frenetic, ca și evreii prezenți (în jur de o mie, sortiți și ei faimoaselor camere). Totul e atât de oribil, de absurd, de inimaginabil,încât cititorul, ajuns aici, alunecă în afara realității. Și într-adevăr, acest infern pare un vis, căci nu ți-l poți imagina și nu poți crede că-i adevărat.”
Cioran narează și comentează, profund implicat etic și emoțional, scene și semnificații ale Holocaustuli: „Fapta cea mai gravă comisă de naziști nu sunt lagărele de concentrare, ci steaua galbenă. E mai puțin grav să fii ucis decât să fii umilit.
În timpul războiului, urmam cursuri de engleză. O tânără care-mi plăcea, dar pe care n-o cunoșteam personal, a venit într-o zi purtând pe rochia neagră cumplita stea galbenă. După câteva luni, nu s-a mai arătat. A fost deportată? A fugit?
Da, moartea e de o mie de ori preferabilă umilirii.
(La drept vorbind, în lagăre existau și una, și cealaltă, căci umilirea preceda în chip necesar moartea, de vreme ce nu erai omorât de la bun început.)” (6 octombrie 1967)
Solidar cu memoria Holocaustului, Cioran consemnează cu emoție, unul din momentele istoriei post-Holocaust: 1 februarie 1971 – „ Una din cele mai reconfortante clipe ale istoriei contemporane: Brandt, la Auschwitz, îngenunchind înlăcrimat în fața monumentului ridicat în amintirea victimelor nazismului.”
Iată încă o notație care atestă o reală deschidere până și și față de dimensiunile și semnificațiile metafizice ale Holocaustului: „Jakob Taubes mi-a spus un lucru îngrozitor, anume că pătimirile recente ale evreilor n-au produs nici o rugăciune originală, care să poată fi adoptată de comunitate și rostită în sinagogi.” (Iunie 1966)
În mod oarecum curios, apar aproape ca un laitmotiv în „Caiete”, declarațiile de admirație și prețuire față de evrei, puse în paralel cu aprecierile față de germani: : „Se poate întâmpla ca germanul să aibă geniu; nu se întâmplă însă niciodată să aibă talent (talent aveau în Germania evreii – spre marea lor nefericire; căci asta a stârnit invidia concetățenilor lor mai greoi.)” (Februarie 1964)
După o lună, el revine asupra subiectului, scriind despre germani : „Poporul ăsta nu poate fi decât arogant sau șters, provocator sau laș.” (17 martie 1964). După care adaugă: „spunându-i unui colaboraționist că evreii au fost cei mai eficienți agenți ai culturii germane, el mi-a răspuns: „Germanii și-au distrus cel mai prețios capital.”
În 16 ianuarie 1969 paralela dintre germani și evrei apare din nou:
„Orgoliul evreiesc și orgoliul german laolaltă! (Această alăturare extraordinară m-a făcut să-i admir atâta pe evreii germani.)
În 3 februarie 1969 el scrie:
„Singurii inși interesanți din Germania erau evreii. După ce ei au dispărt,n-a mai rămas decât un soi de Belgie uriașă.”
Ideea orgoliului evreiesc reapare în diverse forme în paginile caietelor: „Ceea ce m-a atras întotdeauna la evrei e refuzul lor orgolios de a se accepta, chinul desăvârșirii lor, al singularității lor, visarea perpetuă la o condiție diferită, imposibilitatea itinerariului lor.
În afară de orgoliu, Cioran găsește la evrei, în mod just, o teribilă încăpățânare de a supraviețui: „De neînțeles la evrei, oameni atât de subtili, de rafinați, e îndârjirea lor, acea latură de conquistador ce m-a frapat întotdeauna la ei și care nu încetează să mă fascineze și să mă năucească.” (19 octombrie 1966)
Complexă, contradictorie, surprinzătoare și pe alocuri profund semnificativă, ca și structura spirituală și psihologică a eseistului, apropierea sa de evrei și iudaism este plină de ambiguități și motivații obscure, unele psihanalizabile.
Cioran mărturisește o intimă înrudire, cu caracter oarecum metafizic, cu destinul poporului evreu și al spiritualității sale.
Întâi de toate, trebuie înțeles că, în simpatiile sau idiosincrasiile sale față de evrei, Cioran are în vedere uneori mai mult conceptul de iudaism decât existența unor oameni în carne și oase care îl reprezintă. O și spune, de altfel: : „Evreii nu sunt un popor, ci un destin.” (Mai 1966)
În 4 ianuarie 1965, el notează în caiet : „Sunt metafizicește evreu.”
Iar în Ianuarie 1965 el scrie: „ Să simți în trupul tău ideea de fatalitate înseamnă să ai, fiziologic, un destin iudeu.
Cioran pare să proiecteze propria sa dramă asupra evreilor:
„Să fii locuit de Dumnezeu – antipodul blestemului. Și totuși, evreii au reușit acest paradox de a fi deopotrivă binecuvântați și blestemați.”
Nu vorbește el aici mai mult despre sine decât despre evrei?
Ideea de damnațiune se repetă, îl urmărește:: „Toate popoarele sunt blestemate. Poporul evreu – mai mult decât celelalte. Blestemul lui este automat, evident, total. Un blestem de la sine înțeles.”( 2 septembrie 1966)
După patru ani, ideea de destin iudaic damnat apare din nou:
„Þara mea: nu e o patrie, ci o suferință, o rană care nu se poate închide.
(Un evreu ar putea spune la fel: a fi evreu nu e o stare ci o rană.)”
(26 septembrie 1970)
Iată și o motivație a prezenței evreilor în universul ideatic și afectiv al eseistului: „Interesul meu profund pentru evrei și pentru tot ce este evreiesc. Toți, niște cazuri. Simone Weil, Kafka. Figuri din altă lume. Numai ei au mister. Neevreii sunt prea transparenți.” (28 decembrie 1968)
Descoperă totuși, la evrei, contradicții aproape de neînțeles, care i se par lui că ar explica „destinul iudaic”:: „Fanatismul evreilor depășește înțelegerea. Dar cel puțin dovedește că poți fi fanatic și subtil; ceea ce la celelalte popoare nu se întâmplă niciodată. Singularitatea evreilor e totală. Ei există ca să demonstreze că paradoxul de a fi om este inepuizabil și că incompatibilitățile curente nu-i privesc, că ei le fac cu putință, le fac să existe prin exemplul lor în care coabitează toate contrariile.” (1 februarie 1971)
O altă idee recurentă, aproape obsesivă în mintea lui Cioran, este aceea a contrastului, care i se pare monstruos, între destinul istoric al poporului evreu și acela al propriei sale nații: „ a fi român: o dramă lipsită de semnificație; în timp ce a fi evreu – e pe dos: o dramă încărcată de prea multă semnificație.” (7 octombrie 1970)
De multe ori, când îi revin gândurile îndurerate despre destinul românilor, evreii îi slujesc lui Cioran mai mult decât ca puncte de reper, sunt elemente de contrast prin care își exprimă relația sufletească dramatică și conradictorie cu propriul său neam. El notează în 12 februarie 1966: „În contact cu noi, totul a devenit frivol, până și evreii noștri. I-am sterilizat, i-am făcut să-și piardă geniul, mai ales geniul religios. Nu avem rabini miraculoși, nu avem hasidism. Scepticismul visceral al neamului nostru le-a fost fatal. Șederea printre noi le-a fost mai nefastă decât o asimilare. I-am făcut aproape la fel de superifciali ca noi, încă puțin, și i-am fi asimilat pe deplin.”
După cinci ani, ideea revine, dovadă că îl urmărea:
„Evreii de la noi, în ciuda nivelului lor intelectual mult mai ridicat decât al indigenilor, nu au produs nimic cu adevărat important. S-au molipsit de superficialitatea ambiantă. Un Kafka n-ar fi fost cu putință la noi.”
(19 ianuarie 1971)
Nu o dată, Cioran pune propria sa dramă alături de cea a evreilor, declarându-și comprehensiunea față de aceasta din urmă: „Lașitatea mea în fața autorităților. În fața unui ins ce are o calitate oficială, mă pierd. Sunt prin aceasta urmașul unui neam de sclavi, umiliți și bătuți timp de veacuri. Cum văd o uniformă, cum mă simt vinovat. Ce bine-i înțeleg pe evrei. Să trăiești mereu la marginea statului! Drama lor este și a mea.” (10 iunie 1966)
Iată încă un pasaj despre evrei și români, scris parcă anume pentru a-i certa pedagogic pe ai lui și a le servi un model exemplar: „Schilem, care a venit să mă vadă acum un an, a murit de un cancer. Tot timpul cât a stat la mine (circa trei ore) avea aerul că se scuză că-i evreu. Era cât pe ce să-i spun: ”Complexele tale sunt ridicole. Să fii evreu înseamnă ceva, să fii român nu înseamnă nimic. Aveți avantajul de a fi copleșiți de un destin prodigios, de ce vă rușinați de el? Românii ar trebui să sufere de complexele voastre, căci ei, într-adevăr, ce-ar putea invoca? Nu știu să existe ceva mai stupid decât disprețul pe care-l arată evreilor. Ar trebui să fie mândri că au un număr atât de mare printre ei.”
Pasajul de mai sus ar merita să fie citit și recitit de mai multe ori, atât de către evrei cât și de ceilalți, fie ei antisemiți sau nu.
Cât despre marele eseist Emil Cioran , putem să-l socotim printre cei care au urât evreii, iubindu-i. Fiind el însuși chinuit de elementele incompatibile ale unei ambivalențe, trăind între „Consolarea și umilința de a nu fi evreu.”