Anul trecut, Editura „Hasefer” din București a publicat versiunea românească a unuia dintre cele mai dramatice jurnale despre Holocaust și Germania nazistă care s-au scris vreodată.
Autorul acestui extraordinar jurnal, numit „Vreau să depun mărturie până la capăt”, Victor Klemperer, s-a născut în 1881, în Polonia, ca fiu al unui rabin reformat care mai avea încă opt copii. Copil fiind, Victor și-a urmat familia care s-a mutat la Drezda. Tânărul evreu polonez se simțea identificat total cu „Germania sa” și cultura ei. S-a luptat de-a lungul întregei sale vieți să devină întru totul German. S-a convertit la creștinism și a decis să rupă orice legătură cu rădăcinile sale iudaice.
A studiat germanistica, romanistica și filozofia, unul dintre cele două strălucite doctorate ale sale dându-l cu marele profesor de romanistică, Karl Vossler. În 1906 s-a căsătorit cu o creștină, Eva, talentată pianistă. Naționalist și înflăcărat patriot german, în 1914 și-a părăsit brusc cariera științifică și s-a înrolat voluntar în primul război mondial. Pentru bravura sa pe câmpul de luptă a obținut Crucea de Merit și în 1920 a fost răsplătit cu o catedră la Universitatea din Drezda.
Jurnale a început să țină încă încă din fragedă tinerețe. Acesta însă, de care vorbim acum, „jurnalul trecerii prin iad”, începe în 1933, anul ascensiunii hitlerismului. În 10 Martie, vineri seara, Victor Klemperer notează primele cuvinte în jurnalul său: „30 ianuarie: Hitler cancelar”.
Lucrurile se precipită. Proaspătul diarist al nazismului notează în 30 martie 1933, joi, definindu-și, în noile împrejurări, situația de „german”:
„O atmosferă ca înaintea unui pogrom...Suntem ostatici. Predomină sentimentul...că acest regim al terorii nu prea va dura, dar ne va îngropa în momentul prăbușirii. Simt de fapt, mai multă rușine decât frică, rușine pentru Germania. M-am simțit realmente mereu german. Și întotdeauna mi-am imaginat așa: că secolul 20 și Europa Centrală ar fi altceva decât secolul 14 și România. Eroare.”
Se întâmpla ceva ce nu și-ar fi putut închipui niciodată despre germani. Notează în jurnal prima sa mărturisire că „germanomania” (sau germanolatria sa) a primit o lovitură puternică:
„3 aprilie, luni seara - ... Tot ceea ce am considerat negerman, brutalitatea, nedreptatea, ipocrizia, sugestionarea maselor până la beție, toate acestea sunt în floare aici”
În 20 aprilie 1933, joi seara, consemnează în caietul său, cu amară ironie, recunoașterea înfrângerii sale, ca fapt împlinit: „...Deja nu mai sunt german și arian, ci evreu și trebuie să fiu recunoscător dacă sunt lăsat în viață.”
Observă atent și notează cu acribie accentuarea implacabilă a iadului pentru evrei: „25 aprilie 1933, marți - Afiș la Casa Studenților (asemănător la toate universitățile): „Când scrie în germană, evreul minte.”. Nu mai are voie să scrie decât în ebraică. Cărțile evreiești în limba germană trebuie marcate ca „traduceri.”
În aceeași zi, mai așterne pe pagina de Jurnal, cuvinte care sună ca o ciudată previziune-premoniție:
„Soarta mișcării hitleriste stă fără îndoială în chestiunea evreiască. Nu pricep de ce au plasat acest punct al platformei lor într-o poziție atât de centrală. Din cauza lui vor pieri. Dar și noi probabil împreună cu ei.”
Din punctul de vedere al speranței, el rămăsese totuși evreu: „13 iunie 1933, miercuri - Pretutindeni, sau aproape pretutindeni, există acum, totuși, raze de speranță. Nu mai poate dura mult.”
Lingvistica fiind unul dintre domeniile sale de specialitate, Klemperer notează evoluția „Limbajului celui de-al treilea Reich”:
„10 august 1933, vineri – Limbajul celui de-al treilea Reich – Ordin de a te adresa lui Hitler cu „Mein Fuhrer”
În mai 1935 i se ia catedra. Încă o „deziluzie” din partea Germaniei „sale”:
„Deci nu m-au dat afară pentru a face o economie. Ci ca evreu. Deși am fost pe front,etc,etc.”
Nu se gândește să părăsească „iubita sa Germanie”. Și totuși parcă...: „20 iunie, joi – Blumenfeld face pregătirile de plecare la Lima, în două-trei săptămâni. Eu îl privesc cu amară invidie și percep această invidie ca pe o trădare față de Eva.”
După o lună revine la tema plecării:
„21 iulie 1935, duminică – Blumenfeld să plece fericit la Lima, noi stăm aici ca într-o cetate asediată, în care bântuie ciuma.”
Edificiul mitic al „germanității” sale se prăbușește cărămidă cu cărămidă. Lucid, onest, cu înclinația sa spre teoretizare, el rezumă astfel problema iudaică și propria sa dramă identitară:
„5 octombrie – Isakowitz spune: În cincizeci de ani se va recunoaște faptul că a trebuit să vină Hitler, pentru ca evreii să fie din nou un popor (Sionul!).
Eu de cine aparțin? De „poporul evreu”, decretează Hitler. Iar eu percep poporul evreu recunoscut de Isakowitz ca pe o comedie și nu sunt altceva decât german sau european german.”
Între timp, ca unică soluție de supraviețuire, lucrează cu o frenetică și disperată obstinație. Scrie în jurnal:
„Pe 29 decembrie, seara la ora 7, am încheiat primul volum al lucrării mele despre secolul 18, „Du cote de Voltaire” sau „De la Voltaire la Diderot”.
Cei din familia sa pleacă, care-încotro. El, cu consoarta sa, ariană, rămân:
„Eu voi fi ultimul din familia noastră rămas aici și aici voi pieri. Nu pot face nimic altceva.”
În 8 martie 1936 într-un moment de cădere, notează în jurnal:
„Sunt nesfârșit de deprimat, nu mai apuc nici o schimbare.”
În acelaș an, la 16 mai, „sâmbătă după-amiaza”, el redevine observatorul analitic, lucid și rece. Scrie, definind climatul moral din țară:
„Eu nu mai cred câtuși de puțin că Hitler are dușmani în interiorul Germaniei. Majoritatea poporului este mulțumită, un mic grup îl tolerează ca pe răul mai mic, nimeni nu vrea cu adevărat să scape de el, toți văd în el eliberatorul în plan politic extern, se tem de o stare a lucrurilor ca în Rusia, așa cum se tem copiii de omul negru, consideră, atunci când nu sunt într-o stare de euforie sinceră, că este inoportun din punctul de vedere al politicii practice să se indigneze pentru niște fleacuri ca suprimarea libertății civile, persecuția evreilor, falsificarea tuturor adevărurilor științifice, distrugerea sistematică a moralei. Și toți se tem pentru viața lor, pentru pâinea lor, toți sunt atât de îngrozitor de lași.( Am voie să le-o reproșez? Eu în ultimul an în care am fost în funcție am depus jurământul pentru Hitler, am rămas în țară – nu sunt mai bun decât contemporanii mei arieni)”
Observă zilnic, cu groază perplexă, excluderea evreilor, (a lui!) din toate sferele vieții: „9 octombrie 1936, vineri – Înainte de amiază la bibliotecă mi s-a comunicat cu delicatețe că eu, ca nearian, nu mai am voie să folosesc sala de lectură.”
În 8 decembrie a aceluiași an notează: „Pe 1 decembrie a fost înlăturat telefonul nostru. Completamente pauperizați și completamente însingurați.”
Și totuși, de „Revelion 1936, joi” menționează că au petrecut Crăciunul „în multă liniște”
În 27 martie 1937, ultimele iluzii legate de Germania „sa”, par să i se fi spulberat: „În ceea ce privește politica, treptat renunț la speranță; Hitler este probabil, totuși, alesul poporului său. Nu cred că se clatină câtuși de puțin, încet-încet cred realmente că regimul lui mai poate dura zeci de ani. Există în poporul german atâta letargie și atâta imoralitate și mai ales atâta prostie!”
Pare să aibă loc un fel cu „reconvertire”. Îndepărtarea sa de „germanitate” pare definitivă. Semne că piere și ultimul rest de certitidine identitară.. Și o ciudată, dar realistă totuși, viziune a puterii lui Hitler. Pare covârșit de soliditatea puterii acestuia:
„Tot mai tare cred că Hitler într-adevăr întruchipează sufletul poporului german, că el într-adevăr înseamnă „Deutschland” și că de aceea se va menține și se va menține pe bună dreptate. Iar astfel am rămas nu numai pe dinafară, fără patrie. Și chiar dacă guvernul va fi să se schimbe vreodată: sentimentul meu de apartenență interioară s-a dus.”
Virajul său e drastic. Sunt toate semnele, praful s-a ales din naționalismul său german mândru și care părea atât de bine consolidat:
„Disprețul și greața și o profundă mefiență față de Germania nu mă mai pot părăsi niciodată. Iar până în 1933 am fost atât de convins de „mein Deutschtum”.
Dilema sa tragică se accentuează, sfâșierea e tot mai chinuitoare:
„23 februarie 1938, miercuri - Niciodată n-aș putea să am iar încredere în cineva în Germania, niciodată n-aș mai putea să mă simt în largul meu ca german. Nespus de mult aș vrea să plec în străinătate, cel mai mult în SUA, unde să fiu străin ar fi ceva firesc. Este imposibil; sunt legat pentru tot restul vieții mele de țara aceasta și de casa aceasta.”
După cinci luni, revine asupra aceluiași gând, pe care îl frământă:
27 iulie, miercuri -.... Mă simt ridicol pentru că încă nutresc speranța că va avea loc o schimbare. Sunt atât de stăpâni pe situație, oamenii sunt mulțumiți.”
În 24 august, , dă, din nou, semne că iluziile îl bântuie încă. Scrie în jurnal aceste dureros de naiv-lucide rânduri: „Ce frumoasă ar fi Germania dacă te-ai mai putea simți german și dacă te-ai putea simți cu mândrie german. Acum cinci minute am citit proaspăt publicata lege despre prenumele evreiești. Te-ar apuca râsul dacă nu ai simți că îți pierzi mințile.”
Se exercită asupra sa, parcă din toate părțile, presiuni de clatificare a aparteneței: „3 septembrie 1939 -...”Comunitatea israelită Dresda se informează dacă vreau să ader, deoarece reprezintă local asociația evreilor Reichului; evreii botezați mă întreabă dacă rămân la ei. Le-am răspuns...că sunt și rămân protestant. Comunității evreiești nu i-aș da nici un răspuns.”
Încă o lovitură resimțită de el ca o cruntă umilință: „18 septembrie 1941 – „steaua evreiască” neagră pe material galben, în interior cu litere care imită literele alfabetului ebraic „ Evreu”(„Jude”, de purtat pe partea stângă a pieptului, mare cât podul palmei.”
„20 septembrie, sâmbătă – Ieri, când Eva a cusut steaua evreiască, am făcut o criză de furie disperată.” Avea de ce să fie furios: evreitatea pe care și-a repudiat-o atât de decis, i se impune acum să-l afișeze în dreptul inimii.
La fel tragic-dilematică îi apare și tema plecării: „28 noiembrie 1941 -...Am pus iarăși în balanță. Rezultatul ca întotdeauna: rămânem. Dacă plecăm, ne salvăm viața și suntem cât trăim cerșetori dependenți. Rămânem, suntem în pericol de moarte, dar ne păstrăm șansa de a duce după aceea o existență demnă de a fi trăită. Consolare în toate acestea: plecarea nu mai depinde aproape deloc de noi.”
Ajung la el zvonuri despre Holocaut. Le consemnează rece, distant. Nu par să-l privească pe el.

„16 martie 1942 – Zilele acestea am auzit că cel mai înfiorător KZ ar fi Auschwitz (sau cam așa ceva)”. Mai dureros este ce se întâmplă în imediata sa apropiere. În aceeași zi notează: „Acum a ieșit o interdicție pentru evrei de a cumpăra flori. Nici o zi fără o dispoziție împotriva evreilor....Suntem în mare dificultate cu pâinea, cartofii și cărbunii.”
Deși părea vindecat, „germanitatea” sa nu a murit. Voința sa de a fi german persistă, în ciuda a toate. Auto-iluzionarea sa merge până la limitele cu demența: „11 mai 1942, luni – Cea mai grea luptă pentru „Deutschtum”-ul meu o dau acum. Trebuie să țin la asta: Sunt german, ceilalți sunt negermani; trebuie să țin la asta: spiritul decide, nu sângele. Trebuie să țin la asta: comedie ar fi din partea mea sionismul – botezul nu a fost comedie.”








În 23 mai, referindu-se la o devastare a locuinței de către nu se știe cine, notează că a dispărut din casă și Crucea de Merit, la care ținea atât de mult.Celelalte lucruri aproape nu contau. Ba da: Jurnalul nu a fost luat. El notează simplu: „Manuscrisul jurnalului m-ar fi costat fără îndoială viața.”
În unele din cele notările de-acum în Jurnal, apar ici-colo, accente aproape delirante:
„30 mai, sâmbătă înainte de amiază – „Întoarcerea generației de asimilați – întoarcerea unde? Nu te poți întoarce, nu poți intra în Sion. Poate că nici nu e cazul să mergem, ci să așteptăm : eu sunt german și aștept ca germanii să se întoarcă: ei au dispărut undeva.”
Escalada măsurilor antievreiești continuă. Cronicarul-martor consemnează atent, uneori comentează, fiecare „noutate”: „23 iunie 1942 – Începând cu 30 iunie școlile evreiești se închid, copiii nu au voie să primească nici lecții particulare. Condamnare la moarte spirituală, analfabetism obținut prin forță. Nu vor reuși.”
Cronicarul vieții în iadul nazist cosemnează detaliile vieții, în casă, pe stradă, în oraș:
„19 iulie – Prima zi de foame cu adevărat cruntă. Un rest infim de cartofi, atât de negru și de puturos încât îți întoarce stomacul pe dos, un rest infim de pâine...Interdicția pentru evrei de a se abona sau de a cumpăra ziare.”
Acest zguduitor Jurnal este asumat ca o misiune a vieții, ca o salvare a memoriei istorice dar și a cronicarului însuși. Devine însuși sensul supraviețuirii: „26 iunie, duminică dimineața - ...Mă salvez mereu și mereu în ceea ce este acum munca mea, în aceste note”
Klemperer nu uită nici o clipă că conștiința de martor obiectiv impune distanțare, neimplicare emoțională, lucruri nu ușor de realizat „Nu sunt doar rece la toate ororile, am întotdeauna un fel de încântare a curiozității și satisfacție: „Așadar și despre asta poți depune mărturie personală”...Și atunci îmi par curajos, fiindcă îndrăznesc să notez totul. În adâncul cel mai adânc stă bineînțeles pitit sentimentul: am scăpat deja de atâtea ori – de ce să nu-mi iasă și de data asta? Dar lungile momente ale oribilei frici se adună.”
„17 octombrie 1942, „sâmbătă după amiaza târziu”, scrie iar despre Auschwitz „care pare să fie un abator eficient”. Atât. Nici o tresărire de înfiorare. Nici o manifestare de solidaritate cu evreimea dusă la moarte. Este una din fețele acestui personaj: un ochi analitic, rece și obiectiv. Un martor impasibil. O și recunoaște, din nou: „21 iulie 1944, vineri după ora opt seara – Vreau să observ, să notez, să studiez mai departe până în ultima clipă. Teama nu ajută la nimic, și totul este destin.”
Cealaltă față a acestui contradictoriu personaj, analistul și auto-analistul, demn, responsabil, sincer până la cruzime, egoist, dominat de misiunea sa de MARTOR, oscilând între curaj și lașitate, între decizie și ezitări. De aici și unul dintre motivele dramatice recurente ale cărții, cel privind însuși destinul viitor al Jurnalului:
„27 septembrie, miercuri dimineața – Jurnalele și notele mele! Îmi spun mereu și mereu: nu mă costă doar pe mine viața, dacă sunt descoperite, ci și pe Eva și pe mai mulți alții, pe care i-am numit cu numele, pe care trebuia să-i numesc, dacă voiam să aibă valoare documentară. Am dreptul să fac asta, poate chiar datoria, sau este doar condamnabilă vanitate?
Tema revine de multe ori în paginile Jurnalului. În 17 ianuarie 1942 scrisese: „mi-ar plăcea teribil să devin în istoria culturii scriitorul catastrofei actuale.” Răspunsul vine 62 de ani mai târziu, formulat de un jurnalist de la „Die Zeit”: „Nu e nici o îndoială: Exact asta a devenit.”
Dar cu o întârziere de 50 de ani de la terminarea războiului. Supraviețuind nazismului, devenit Cetățean al RDG, membru al paridului comunist, „tovarășul” Klemperer a avut parte în ca profesor la trei univeristăți, înalt funcționar al culturii, membru al a avut parte de numeroase onoruri, recompense și privilegii. Jurnalul zăcea în arhivele de stat ale RDG. Cu conținutul său ostil ideologic și „compromițător” pentru autor, nu putea să fie publicat. A apărut abia în 1995, la trei decenii și jumătate de la decesul autorului și a stârnit o adevărată senzație, fiind apreciat ca unul dintre cele mai importante documente istorice și umane care s-au scris asupra vieții de zi cu zi din anii nazismului. Succesul mondial al Jurnalului a întrecut orice închipuire. S-a menținut ani în șir în topul best-seller-urilor. A fost tradus în douăsprezece limbi, româna fiind a treisprezecea. Astăzi, unii îl pun alături, pe acelaș plan, cu „Jurnalul Annei Franck” și „Noaptea” lui Elie Wiesel.
Jurnalul lui Victor Klemperer continuă să fie în plină actualitate, fiind analizat, întors pe față și pe dos, atât de către istoricii onești ai epocii, cât și de către negaționiști. A făcut obiectul unui film documentar,a fost dramatizat și prezentat „Off Broadway”, a fost folosit ca pretext al unui show antisemit și „revizionist”, a stârnit nedumeriri, controverse, întrebări, unele suspicioase, altele neo-nazist-provocatoare.. Una dintre ele firești, pe marginea jurnalului, ar putea fi: până la urmă, germanitatea lui Victor Klemperer a ieșit triumfătoare? Nu se știe precis. Se pare că da. Sau poate nu. Sub comunism, cuvântul evreu a fost scos din dicționare, problema lui Klemperer era rezolvată prin eludare.
Pentru noi, însă, astăzi, în mod cert, această carte ne vine ca un tulburător memento și ca o imperativă trimitere la propriile probleme identitare ale unei lumi globalizate, pe cale de a fi islamizată. A fi sau a nu fi evreu,român, francez, german,american. Asta e, pentru toti europenii si americanii,etc.,întrebarea.









."