“Arhitectura emoției prin care omul se apropie de Dumnezeu are infinite configurări. Poate fi învoalată în lumină, poate fi austeră sau topită în tăceri discrete. Poate fi tulburatoare prin vibrația si altitudinea trăirii, poate fi exaltată, înlacrimată ori vrednică de pus la icoană. După cum îi este și sufletul celui prins de sfințenie”
Veronica Marinescu

Respirația este pentru organismele biologice un fenomen complex, care implică mai multe stadii. Stadiul întâi este inspirația, prin care aerul, încărcat de energia vitală, pătrunde în interiorul ființei. Apoi are loc un schimb la nivel celular, o hrănire la nivel subtil, o descărcare de nutrient în sistemul sanguin după care, prin expirație, produșii „de ardere” sunt exhalați, închizând circuitul indispensabil vieții. Probabil că titulatura expoziției este cât se poate de precisă, fiindcă în ciclul creativ, artistic, „inspirația” și „expirația” ar putea fi, metaforic vorbind, capetele drumului de la idee (sau revelație) la opera în sine. În plus, fiind vorba de o respirație creștină, putem să ajungem la relația între credință și viață: trăiești dacă respiri, dacă absorbi și mărturisești lumina dumnezeiască.
Pluralul indică de la bun început o colecție a diversității: 16 artiști plastici, cu modalități de expresie diferite, autori a 58 de lucrări în toată gama conceptuală, de la figurativ la abstract se întâlnesc într un univers tematic închegat unitar.
Și pentru că am vorbit de lumină, chiar ea deschide expoziția, în sensul de parcurgere sugerat de custode (pornind din camera cu balcon cu vedere la Herăstrău). Lumina – întrupată în Om, irandiind incadescent parcă din trupul crucificat, așezat pe o masă ca de împărtășanie, revărsată peste întuneric este „personajul principal” în compoziția pictorului Florin Bârză. Conceptul nu apare izolat (voi încerca să fac o asociere tematică, deși expoziția este structurată pe autori). "Lumina credinței" (Ion Grigore) atrage atenția prin cromatica sumbră, bazată în principal pe roșu și negru ce umplu cadranele în alternanță; lumânările sunt aprinse pe acest fundal, dar abia în ultimul registru, la partea superioară se ivește un fel de spectru al răsăritului, terminat în albastrul speranței. În celelalte două cadrane de sus, doi aștri se aprind, ca un răspuns la chemare, străpungând și diluând întunericul. Lumina este însă și un ideal, o căutare, așa cum se vede în pastelul lui Ion Iancuț, "Căutătorii de lumină". Doi orbi, unul fugind, altul zburând prin aer, abia atingând pământul cu bastonul, sunt într-o căutare disperată. Sunt oare, pe drumul cel bun?
Personajele biblice își au locul lor în expoziție și întruchiparea lor incită la meditație. O interesantă sculptură-vitraliu a lui Ioan Cadar (un fel de fâșii de sticlă înrămate într-o rețea metalică) aduce în atenție un "Lazăr" îngenunchiind, pe jumătate ghipsat în albul neputinței față în față cu un "Înger luptător" în armură de cavaler cu aripi din sticlă și metal. "Fiul risipitor" (pastel pe carton, Ion Iancuț), e slab ca Iov, cu o cupă goală în mână și așezat în deschizătura pieii vițelului sacrificat, încă însângerat și cu capul atârnând. Să fie o continuare a poveștii, o încercare a deziluziei prin care fiul trebuie să treacă la rândul său? Un loc aparte îl are Iuda, sărutul trădării fiind imortalizat în două viziuni artistice. În cea a lui Vlad Ciobanu (desen), Mântuitorul, în straie albe este replicat ca într-un film cu cadre rulate încet. Iuda, în negru, pare a avea și el în spate o prelungire la minus infinit, iar undeva în dreapta, apare imaginea unui câine negru, biped, în care nu-i greu să-l recunoaștem pe „ispititor”. Într-o altă viziune, sculpturală de data asta (Ion Iancuț), aceleași personaje sunt reprezentate, dar nu par a se înfrunta cu forțe egale: ispititul întruchipează prin cocârjarea aproape nefirească urâțenia păcatului și slăbiciunea sufletului care îl acceptă. Iisus stă drept și neclintit, ca o stâncă din bronz, colțul pe care-l formează gluga pe fruntea Sa fiind ascuțit ca piatra din capul unghiului.
Arta este uneori purtătoarea unei poveri imense, este caznă, glas și chemare, și asta îmi sugerează trei dintre exponate, ce par a se întâlni pe aceeași lungime de undă. "Purtătorul de cufăr" (Vlad Ciobanu), un anonim fără chip ce poartă în brațe o cușcă cu sfinți sau martiri, despărțiți de gratii de lemn ori pereți de celulă (sau de chilie?), cu drugi orizontali ce îl înjugă de mijloc și gât pe purtător, făcând povara concrescută cu trupul său. Dar purtătorul se poartă într-un fel și pe sine, propriul său trup se mai află, dedublat, și deasupra cufărului, întins peste el, bandajat într-o spirală de fibre multicolore. Clopotul lui Iancuț ar trebui să fie de fapt omul-clopot, care își poartă în spate, ca pe o cruce, glasul de bronz. Metaforă a trudei celui ce dă de veste, a celui ce trezește? Și în fine, al treilea exponat, obiectele reunite sub numele "Toaca pictorului" (Vasile Pop Negreșteanu) – o cât se poate de grăitoare expresie a artei care cheamă cu mijloacele ei specifice.
Vernisată în Săptămâna Patimilor și prelungindu-se dincolo de Sărbătoarea Paștelui și de Săptămâna Luminată, nucleul expoziției stă însă în lucrările dedicate Mântuitorului. Aș începe cu icoanele Ștefaniei Grimalschi în care Mântuitorul și Fecioara au trăsături după canoanele bizantine, dar prind un suflu de viață aparte prin contururile în nuanțe diafane, trasate cu creioane colorate. Și reproducerile în acuarelă ale lui Viorel Grimalschi după două icoane mânăstirești au dincolo de canoanele originalului o anume luminozitate, o transparență ce accentuează existența unui plan spiritual în fundal, o dublură la cel aparent și vizibil. Pe peretele cu balcon se pun în valoare vitraliile "Năframa" și "Fecioara cu pruncul" ale artistului Ioan Cadar, iar pe cel opus, pictorul Sava Stoianov este prezent cu două siluete eterice de îngeri, ce flanchează "Coborârea de pe cruce", o pânză care-și păstrează dincolo de imaginea trupului ușor de recunoscut din reprezentările canonice, mesajul criptic. Conceptul "Maicii protectoare" este dezvoltat în două variante de Viorel Grimalschi și tot lui îi aparține acuarela "Spațiu de Buna Vestire".
"Fecioara cu pruncul la cascadă" mă duce cu gândul la o apariție în vremuri și locuri diferite de cele biblice iar "Chipurile de apostoli", împreună cu cel al lui Hristos realizate de Mihai Dumitru în tehnologie encaustică (pictură în ceară), în tonuri închise, ne privesc cu gravitate. "Sfântul Gheorghe" și "Sfânta Familie" în viziunea lui Vlad Ciobanu uimesc printr-o viziune originală – arcul magic care leagă capetele personajelor.

Într-o altă sală, un grupaj tematic al lucrărilor lui Vasile Pop Negreșteanu este dedicat Crucii. În "Trupul suferinței", ambele brațe ale crucii au o formă de trunchi de piramidă, ca cea a sicriului. În partea de jos construcția este ruptă până la peretele interior. Ruptă e și culoarea petei de sânge, care nu mai e roșie ci e un amestec de culori ca la vopsirea ouălor de Paști.
În "Înălțarea", crucea e prelungită pe pământ ca printr-o umbră albă. Înălțarea e sugerată de tălpile ce poartă stigmatele, iar de pe cruce cuiele au căzut, doar cel din dreptul inimii a rămas, însângerat, și cel ce a străpuns fruntea, auriu și aureolat de o plăcuță albă. Crucea pare a suferi un fenomen de albire, de iluminare, ce avansează spre centrul ei de greutate (ce a susținut pieptul celui răstignit).
Și alte simboluri creștine sunt prezente. Peștele și Crucea (în interiorul căreia vibrază parcă, roșu, un rug aprins) sunt ușor de recunoscut pe hârtia braille a Sofiei Grimalschi, iar altele sunt încrustate în "Piramida credinței" (bronz) a lui Costel Iacob. Simbolul Treimii este prezent în lucrările lui Ion Grigore, "Hrismon" și "Serafim" (care împrumută un chip de monah plin de evlavie), iar vasul de botez, lumânările, ouăle roșii alături de alte merinde sau obiecte folosite în tradiția noastră pascală sunt de remarcat în alte lucrări din expoziție.

Biserica este văzută de Elena Murariu ca o incintă stratificată, la zidirea căreia stau nu cărămizi ci oameni-suflete, vii sau adormiți, la bază – iar la vârf chiar Iisus împreună cu sfinții. Totul este învelit în coaja protectoare a aripilor de înger. Într-o reprezentare „concretă”, "Biserica din Comănești Suceava" (Ion Grigore) pare plămădită din tușe punctiforme, ca și când ar fi privită printr-o atmosfera purificată de ploaie și în același stil prinde viață și "Biserica din Valea Lupului".
Tablourile lui Ștefan Pelmuș ("Profet", "Heruvim", "Eva-Totem") aduc o notă deosebită, prin repetițiile cvasi-fractale (sunt elemente care se repetă în interiorul formei principale și în exterior) dar și prin culorile vii, cu strălucire de smalț, evocându-mi cromatica mânăstirilor din nordul Moldovei. Peștele, o formă simetrică, rotundă (nesfârșită), cu patru aripi de înger, lasă impresia că spune o poveste legată de Geneză, de o scară a evoluției.
Îngerilor le este dedicată o atenție specială. "Heruvimul albastru" al lui Vasile Pop Negreșteanu își face apariția printr-o ușă dublă, între întuneric și lumină, plătind prețul acestei vămi: o bucată din aripă este retezată. "Îngerul mergător" făurit de Marian Zidaru pare a-și lua asupra lui o penitență umană, cu brațele retezate (neputință fizică?) și cu o pereche de pseudo-picioare metamorfozate din aripi. Mersul se desfășoară într-un plan nefiresc, în direcția privirii, dar nu în planul mâinilor și al aripilor. Serafimii sunt de altfel o temă foarte mult-iubită și în pictura lui Marian Zidaru. Cu cele șase aripi din materii (texturi) diferite și supuse martiriului, străpunse și însângerate, ciuruite, întinse sau îmbrățișate, îngerii trec în zbor peste o lume inscripționată obsesiv cu cuvântul „foc”, sau printre elementele cosmice – apă, aer, foc, pământ, aducând mesajul Cuvântului.
Dacă ar fi să „ordonez” într-un crescedo tematic expoziția, să-i găsesc un „final” așa cum i-am găsit un „început”, nu mi-ar rămâne decât să așez "Troița" lui Marian Zidaru. Văzută de la distanță, Troița e de fapt un fel de „coloană a infinitului” având ca element repetitiv crucea. Crucile par a se ridica în brațe una pe alta, ca niște oameni, într o direcție ascendentă dar nu perfect verticală. De la apropiere, vedem că este vorba de zilele Creației de la Unu la Șapte, iar în vârf, acoperită cu bronz auriu, e Ziua a Opta (nașterea din nou, prefacerea lumii și învierea morților, cea de-a doua venire a lui Iisus). Soclul are șapte medalioane cu serafimi și la îmbinarea lui cu troița, alături de un mic sfeșnic cu lumânare (ca pe morminte), este înrămat chipul Sfintei Virginia ale cărei viziuni despre Noul Ierusalim îi sunt cunoscute și inspiratoare artistului.
Sau, un alt „final” posibil ar fi obiectele concepute de Victoria Zidaru din material vegetal și care mi se par a se înscrie tot într-o viziune a viitorului, "Templul" și "Ghemul". Primul ia naștere din cel de-al doilea. Ghemul nu este complet desfășurat, ceea ce înseamnă că Templul nu este construit încă până la desăvârșire, dar că ridicarea lui a început.