agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 11087 .



Atacul asupra limbii române
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [PetreAnghel ]

2010-08-03  |     | 



În anul 1948 a apărut o nouă listă de publicații și autori interziși. Prima apăruse în 1946 și cuprindea circa 2.000, aceasta va cuprinde peste 8.000 de cărți interzise parțial sau total (V. Alecsandri, Gr. Alexandrescu, D. Cantemir, G. Coșbuc, Ghe. Ionescu-Sisești, P. Ispirescu, Panait Istrati, M. Kogălniceanu, V. Madgearu, C. Negruzzi, Liviu Rebreanu, V. Slăvescu, H. H. Stahl, V. Vâlcovici etc.). În toți anii de după ocupația sovietică s-a desfășurat o intensă campanie de rusificare a culturii, prin înființarea, încă din ianuarie 1945, a editurii și librăriei ,,Cartea Rusă’’, a ,,Zilei Prieteniei româno-sovietice’’ (octombrie 1946), a „Institutului de Studii româno-sovietic’’ (1947), a „Muzeului româno-rus’’ (1948), a ,,Muzeului Frăției de arme româno-sovietice’’ (1948), a ,,Institutului de limbă rusă Maxim Gorki’’ (1948) sau prin introducerea obligatorie a limbii ruse în învățământ (1948) și a unei noi ortografii slavizate (1953). Român și România nu se vor mai scrie cu grafia â, ci cu î.
Asociația de prietenie româno-rusă dispunea de o serie de publicații și instituții: ,,Veac Nou’’ (1944), ,,Caietele ARLUS’’, ,,Cartea Rusă’’ (1945), ,,Grai Nou’’, ,,Vestea Nouă’’ (1946), ,,Analele romîno-sovietice’’ (1946), ,,Casa Prieteniei romîno-sovietice’’ (1947), ,,Institutul de Studii romîno-sovietic’’ (1947), ,,Muzeul romîno-rus’’ (1948), ,,Institutul de limbă rusă Maxim Gorki’’ (1948) etc.
Concomitent se țineau conferințe despre cultura, istoria, geografia și știința sovietică, organizate cu precădere la sediile ARLUS din toată țara sau la cele ale PMR (viitorul PCR), Casa Prieteniei româno-sovietice, în aulele facultăților, la Sala Dalles sau la Ateneu. Printre conferențiarii din acea vreme, sau cei care semnau articole prosovietice în presă : Dumitru Berciu, Dan Berindei, Emil Condurachi, Miron Constantinescu, P. Constantinescu-Iași, C. Daicoviciu, Mihail Guboglu, Traian Ionașcu, Iorgu Iordan, Barbu Lăzăreanu, Ștrfan Milcu, Ștefan Nicolau, Paul Oprescu, Andrei Oțetea, P. P. Panaitescu, C. I. Parhon, Emil Petrovici, Mihail Roller, Lazăr Rosenbaum, Traian Săvulescu, Victor Tulbure, și alții.
Institutul de Studii româno-sovietic (1947) avea ca membri fondatori, printre alții, pe Prof. Emil Condurachi, Prof. D. Danielopolu, Prof. Anton Dimitriu, George Enescu, Gala Galaction, Prof. Iorgu Iordan, Prof. N. Lupu, G. Macovei, Ilie Murgulescu, patriarhul Nicodim Munteanu, Prof. Șt. Nicolau, Andrei Oțetea, C. Paraschivescu-Bălăceanu, Prof. C. I. Parhon, Lucrețiu Pătrășcanu, Prof. Emil Petrovici, Prof. D. Pompeiu, Prof. Andrei Rădulescu, Prof. Alex. Rosetti, M. Sadoveanu, Prof. Traian Săvulescu, Francisc Șirato, Jean Steriadi, Prof. Simion Stoilov, Lucia Sturza-Bulandra, H. K. Zambaccian. Direcția de studii era împărțită în mai multe secții, cu specialiști din diferite domenii, pregătind profesori de limba și literatura rusă (cu precădere cea sovietică), în istoria popoarelor sovietice sau economia sovietică.
Ziarele și editurile sunt subordinate în totalitate și au tiraje mari: Editura Cartea Rusă, revistele Veac Nou, Grai Nou sau Glasul Armatei sunt distribuite și celor care vor și celor care nu vor. Editurile de prestigiu din perioada interbelică – Editura Fundației Regale, Cultura Națională, Cartea Românească – nu mai există.
În 1949, cominternistul Mihai Roller public în editura “Scînteia” Pe drumul revoluției noastre culturale. Roller terminase un liceu la Bacău și, chipurile, studii universitare la Moscova. Scrie o istorie mincinoasă a României care devine manual obligatoriu în școli. Prima frază a articolului amintit mai sus conține și prima minciună: “Se reînnoadă astăzi în condițiuni cu totul noi, o veche și îndelungată tradiție din țara noastră, tradiție care a dat rezultate binefăcătoare în desvoltarea generală a României și anume: studierea limbii ruse.” Roller avea tradiție în studierea limbii ruse, nu poporul roman! Urmează explicațiile necesității limbii ruse, în realitate falsuri grosolane ele istoriei. El pune semnul egal între limba slavă și limba rusă și între grafia chirilică și limba rusă, afirmă că limba rusă a fost limba oficială a domnitorilor Moldovei și Þării Românești. Roller salută legea pentru reforma învățământului public inițiată de P.M.R. care cerea pre¬da¬rea obligatorie a limbii ruse în școlile noastre începând din clasa IV-a elementară și “posibilitatea să învățăm limba rusă și la radio, datorită orei speciale destinate acestui scop în fiecare zi.” Nu cred că Mihai Roller, fiu de rabin, nu citise cuvinte proorocului Osea și nu știa efectele puternice ale cuvintelor: „De aceea îi voi biciui prin prooroci, îi voi ucide prin cuvintele gurii Mele, și judecățile Mele vor străluci ca lumina! Căci bunătate voiesc nu jertfe și cunoștință de Dumnezeu mai mult decât arderi de tot!” Cred că le citise, dar le interpretase invers, el voia jertfe, iar de bunătatea nu-și mai amintea de mult.
Cunoașterea unei limbi străine este, își dă seama oricine, un câștig intelectual și facilitează comunicarea membrilor aparținând unor culturi și medii diferite. Un om de cultură care nu folosește firesc câteva limbi străine nu-și merită numele, scria Noica, atrâgând atenția asupra miracolului eminescian, Eminescu fiind intersat de studiul limbii germane, engleze și chiar de limba sanscrită. Dar nu aceasta erau intențiile ocupantului. Ne-o spune limpede Roller: “limba rusă este aceea care ne ajută să cunoaștem direct și să ne însușim uriașa experiență a Þării Socialismului, să cunoaștem și să ne însușim cea mai înaintată cul¬tură, artă și știință din lume, uriașele cuceriri tehnice puse în slujba păcii și bunei stări a oamenilor muncii.” În plus, “cunoașterea limbii ruse este un neprețuit mijloc de a studia și de a ne însuși învăță¬turile gloriosului Partid Bolșevic, învățăturile lui Lenin și Stalin, care au aplicat și au dez¬vol¬tat mai departe teoria lui Marx și Engels, teoria comunismului științific.” Adică pentru a deveni marxiști-leniniști era obligatoriu să învățăm, încă din clasa a patra, limba rusă, și nu pentru a putea citi romanele lui Tolstoi sau Dostoievski, ori poeziile lui Maiakovscki ori Lermontov.
Dar să vedem de ce nu au învățat copiii României bolșevizate limba rusă. Nu voiau ei să citească Tolstoi și Pușkin? Ba voiau - tinerii au citit cu plăcere literatură rusă și atunci și o citesc cu plăcere și astăzi. Dovadă tirajele epuizate din operele scriitorilor ruși și sovietici tipărite în sute de mii de exemplare. Un sondaj recent efectuat printre studenții unei facultăți bucureștene demonstrază că în afara scriitorilor români, cei mai citiți autori sunt autorii ruși. Înainte de 1989, cărțile scriitorilor Valentin Rasputin, Vasili Belov, Vitor Astafiev, Feodor Abramov dispăreau din librării de îndată ce erau puse pe rafturi, fără să se întrebe nimeni dacă sunt ruși la origine, ucrainieni sau gruzini, leningrădeni sau rustici. Nu de scriitori ruși nu voiau să audă tinerii, ci de limba rusă care devenea obligatorie în învățământ prin legi dictatoriale. Iar literatura influențează prin opțiune, pe când limba impusă afectează sistemul de gândire.
Limba nu este doar mijloc de comunicare, ea nu doar ajută oamenilor să-și exprime gândurile și sentimentele. Prin ea insul realizează cine sunt cei de-un neam cu el și cine sunt strănii, cine îi sunt frații, verii și neamul. Prin limbă ajunge la străbuni. Prin cunoașterea limbii române, Miron Costin, care știa și alte limbi, a avut revelația că moldovenii, muntenii și transilvăneni sunt de un neam și toți se trag de la Roma. Instituția limbii ca tradiție este dependentă de procesele sociale ce nu intră în relațiile normative. Limba este un mediu al dominației și puterii sociale, prin ea se organizează grupurile și instituțiile statului, prin limbă se elaboraeză norme și legi. Limba nu reprezintă doar veștmântul exterior al gândirii; este armătura ei internă. Ea nu se mărginește s-o traducă în exterior, odată ce s-a format, ci creează gândire. Gândurile, scriu Michael Devitt și Kim Sterelny, diferă nu numai prin “conținutul reprezentațional”, deoarece același conținut poate fi implicat într-o convingere, dorință, iar fiecare dintre ele este o stare care controlează comportamentul.
Limba este însă pecetea spirituală a unui popor. Ea este aureolată de sfințenie. Limba ne domină existena spirituală. „Nu noi suntem stăpânii limbei, ci limba e stăpâna noastră, precum într-un sanctuar reconstituim piatră cu piatră tot ceeace fost înainte - nu după fantezia sau inspirația noastră momentană, ci dupa ideea în genere și în amănunte care a predominat la zidirea sanctuarului - astfel trebuie să ne purtăm cu limba noastră românească, nu orice inspirație întâmplătoare e un cuvânt de-a ne atinge de aeeasta gingașă și frumoasă zidire, în care poate că unele euvinte aparțin unei arhitecturi vechi, dar în ideea ei generală este însăși floarea sufletului etnic al românimii.”
Limba, pentru C. Rădulescu Motru: „îndeplinește și un rol de creație. Ea incită pe om la inovații. Cu cât între membrii unui popor se găsesc mai multe exemplare de oameni dotați în mod excepțional, cu atât prin incitarea limbii se deschid înaintea societății orizonturi noi. Tehnica muncii se îmbogățește prin putința ce i se dă de a fi fructul colaborării între oameni distanțați în timp și spațiu; inteligența membrilor societății câștigă aripi ca să se înalțe; cuvântul, prin virtualitățile lui de a crea convingeri, spiritualizează tot ce întâlnește în jurul lui. Societatea prinde prin limbă conștiința unității sale de cultură, și această conștiință are un orizont și o potențialitate cu mult mai vastă decât avea aceea de origine. Conștiința comunității de origine este prinsă pe rădăcini adânci, dar ea este oarbă cât timp nu vine conștiința comunității de limbă ca să-i dea orizont. Pe baza comunității de limbă, și nu pe aceea de origine, s-au trezit în conștiința popoarelor europene aspirațiile spre suveranitatea lor națională. Căci prin cultivarea limbii, un popor începe a se cunoaște ce este și ce poate. Creațiile culturale sunt pentru el oglindă, în care se poate vedea și admira. Naționalismul popoarelor europene din ultimul secol este produsul ideologic al stăruinții cu care fiecare din aceste popoare și-a cultivat limba.”
Unul dintre cei mai importanți filosofi ai secolului trecut, Hans-Georg Gadamer poziționează limba ca bază ontologică a ființelor umane. Pentru Gadamer, limba constituie mai mult decât o unealtă pentru a îndeplini scopul cuiva, mai degrabă determină cine este persoana și ce se va alege de ea. Urmând afirmația faimoasă a mentorului său Heidegger că “limba este casa ființei”, Gadamer argumentează că omul trăiește în și prin practicile lingvistice, iar limba nu este doar una dintre posesiunile omului în lume, de ea depinde faptul că omul are o lume întru totul” . Gadamer spune că limba reprezintă mult mai mult decât un instrument sau o unealtă pe care cineva o poate lua, folosi și pune deoparte pentru altădată. El afirmă că în toate cunoștințele noastre despre lume, suntem întotdeauna deja cuprinși de către limba care ne aparține. De fapt suntem întotdeauna acasă prin limbă la fel cum suntem în lume. Gadamer privește limba ca fiind centrul în întreaga percepția. Noțiunea lui Gadamer de limbă punctează către ceva transcendent. El portretizează puterea limbii creând și recreând o lume diferită față de ceea ce a fost. Pentru Gadamer, limba nu este limitată la un stoc de cuvinte și fraze, de concepție, puncte de vedere și opinii. Limba nu este convenționalismul ei elaborat, nu povara preschematizării cu care ne încarcă, ci puterea generativă și creatoare care lucrează fără încetare pentru a o face din nou fluentă.
Prin calitățile transcendente ale limbii, Gadamer ajunge la o înțelegere substanțială de natura judecății și ceea ce trebuie prețuit. Hermeneutica filosofală a lui Gadamer subliniază nevoia pentru o relație dialogală. Modelul dialogal pe care Gadamer îl propune în “Adevăr și metode”(1989) reflectă stilul socratic. Gadamer își bazează hermeneutica filosofală pe transformarea textului într-o relație dialogală cu cititorul. Potrivit lui Gadamer, adevărul reiese dintr-un dialog “autentic” dintre text și cititor. El crede că numai participând într-un dialog “autentic”, întrebând și răspunzând constant, adevărul va fi relevat. Pentru a înțelege un text istoric, cititorul descoperă întrebarea pe care textul o pune.
Toate dialogurile umane autentice, potrivit lui Gadamer, implică nu doar a înțelege pur și simplu ceea ce spune celălalt și ceea ce simte, dar a ajunge la un consens una cu cealaltă. Pentru Gadamer, această înțelegere, unanimă înseamnă transcenderea la o universalitate mai ridicată care surclasează nu numai particularitatea unuia, dar și pe a celuilalt de asemenea. Așadar, limba completează această fuziune de orizonturi dintre retor și audiență unde amândouă sunt transformate împreună în diferite ființe.”
Noam Chomsky, filosof și lingvist american, profesor emerit la „Massachusetts Institute of Technology“, într-o suită de scrieri de răsunet, a postu¬lat un ansamblu de structuri lingvistice ex¬trem de abstracte la care mintea umană este considerată sensibilă, structuri care nu e ne¬voie să fie învățate, deoarece fac parte din sistemul înnăscut de cunoaștere al copilului.
După părerea lui Dan Sperber, lingvist și antropolog francez, director la „Centre National de la Recherche Scientifique” (CNRS) din Paris, limbajul ca sistem de simboluri trebuie radical disociat de alte forme simbolice. După cercetările americanului Jerry Fo¬dor, profesor de filosofie la “Rutgers University“, copilul se naște cu o formă de reprezen¬tare, un limbaj al gîndirii pe care se grefează toate celelalte forme.
După Jean Piaget, gândirea este un ansamblu de capaci¬tăți extrem de vast; operațiuni mintale iden¬tice se găsesc la baza contactelor individului cu un registru larg de subiecte și materiale cognitive (spațiu, timp, moralitate, cauzalitate), iar rădăcinile formelor avansate de gîndire (de exemplu, raționamentul în cadrul limbajului) pot fi localizate în forme timpurii (cum ar fi soluționarea unei probleme senzoriomotorii de către un copil de un an).
Deși pozițiile lui Chomsky și a lui Fodor pot părea oare¬cum „extreme” în această privință, ei nu comit niciodată eroarea care constă în a nega faptul că limbajul și cunoașterea pretind mult mai mult: si anume o cultură, interacțiuni sociale, o dimensiune emoțională etc.
Ce voiseră românii, în contrast cu voința de acum a lui Roller, lămurise Eminescu mai înainte cu trei sferturi de veac: „Dar ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului și conștiinței lor în deplinul înțeles al cuvântului. Și fiindcă spirit și limbă sunt aproape identice, iar limba și naționalitatea asemenea, se vede ușor că românul se vrea pe sine, își vrea naționalitatea, dar aceasta o vrea pe deplin. Și nu sunt așa de multe condițiile pentru păstrarea naționalității. Căci mai mulți oameni nu sunt meniți de a-și apropria rezultatele supreme ale științei, nu sunt meniți de a reprezenta ceva, dar fiecare are nevoie de un tezaur sufletesc, de un reazem moral într-o lume a mizeriei și durerii, și acest tezaur i-l păstrează limba sa proprie în cărțile bisericești și mirene. În limba sa numai i se lipesc de suflet preceptele bătrânești, istoria părinților săi, bucuriile și durerile semenilor săi.”
Limba unui popor nu este doar prima limbă care-i va forma copilului primele noțiuni. Limba îl pune pe om în legătură cu fapta și cu gândul, prin limbă poate numi, denumi, conceptualiza și reveni asupra gandului. “Genialitatea naturii, scrie Noica, este din plin reluata pe registrul colectiv uman, odata acesta instituit. Așa va fi cazul cu limbile. Oamenii trăiesc în comunități și sînt siliți să-și creeze cîte un limbaj, apoi o limbă. Numai că fiecare limbă, spre a nu mai vorbi de limbajele primitive, reprezintă o excepție față de lege, față de logosul unic pe care ar trebui să-l trimită până la cuvânt omul, care e același pretutindeni. Frica sa, foamea sa, erosul său sînt aceleași. Numai logosul e diferit, și atunci ce face umanitatea? Lingvistii sunt liberi și chiar datori să găsească structuri de vorbire identice, sa caute o gramatică generală și să închipuie pentru viitor o limbă unică; între timp, limbile pămâtului se desfășoară și se diversifică mai departe, ca tot atâtea excepții față de legea logosului unic. Dar totodată fiecare limbă se straduie, iar prin cultură reușește, să exprime tot. Nu numai că limbile traduc orice gând și nuanță dintr-altă limbă, dar pretind, fiecare, să exprime ceva în plus, „l’exceas sur le tout”, cu vorba lui Valéry. Ele țintesc să dea regula, pentru cuvânt și cuvântare, în timp ce nu sunt decît excepții de la regulă.” Mai mult: în concepția lui Noica limba stă la baza constituirii statelor, fără capacitatea de a curge în structurile adânci ale staului, limbile rămân doar mijloc de comunicare între indivizi sau grupuri. Dar cu ajutorul limbii, oamenii își crează sentimentul apartenenței la o familie uriașă, care depășește relațiile directe de rudenie. Prin cimentul limbilor se consolidează comunitățile și se alcătuiesc statele. Dar Noica se întreabă dacă este statul ca atare regula oricarei epoci mai evoluate, legea oricarei comunități istorice? Și răspunde că așa s-ar părea, de vreme ce numai semințiile care s-au ridicat la stat (deci nu celții, nu mongolii) au obținut ființa istorică.
Noica atrage atenția printre primii intelectuali români asupra efectelor globalizării, observând că ideologiile politice și cetățenii mai luminați ai lumii vor altceva: visează, la limită, dispariția statului. S-ar putea vorbi, atunci, de genialitatea comunităților care au reușit să facă din așezarea lor periferică centralitate și din excepția lor regulă. Iar la genialitatea naturii, a vorbirii sau - de rândul acesta una doar visată- a cîrmuirii societății, se adauga de la sine cea a individului; dincolo de cea a creatorului într-un domeniu ori altul, arta, cunoaștere sau invenție, merită să fie reamintită „genialitatea morală” de care s-a vorbit cu privire la subiectul etic al lui Kant, un subiect ce trebuie să faptuiască astfel încât comportarea sa să devină regulă și pentru ceilalți; sau genialitatea omului de cultură în genere, dacă el reușește a transforma mediul exterior al culturii într-unul interior, așa cum în veacul nostru câte un fizician, învăluit la început în mediul fizicii, a reușit să devina fizica însăși. Toată cultura europeană va fi fost una în care, rând pe rând, excepțiile constituite ca valori autonome - valori teologice, etice, filozofice, științifice, economice, chiar creații tehnice - vor fi încercat să devină regulă.”
Înțeleptul Noica nu disperă, el caută soluții și consideră că limbile marginale, ca și culturile de marginea imperiilor au șansă să se facă auzite prin capacitatea de a crea alături de regulă, prin valori autonome, care să îmbogățească întregul, nu să-l destrame. Acest lucru este posibil fiindcă în aceste culturi a avut loc o „traducere” sui-generis a unor stări sufletești cu dimensiune artistică anterior formulată de oamenii acestor pămînturi sau de cei statorniciți prin vreme aici, și intrate firesc în con¬știința urmașilor și în conținutul adînc al limbii române. “Căci e sigur că proverbe, cîntece de dor și jale, rituale și despre natură, basme și ghicitori, deseîntece etc, care aparțin astăzi neîndoielnic culturii române și fondului ei permanent, s-au spus aci și înainte de apariția limbii noastre, multe dintre ele fiind rerostite creator într-a-ceasta și integrate între noile și multele produse ulteri¬oare, dintre care numai o parte s-au infuzat în lumea scrisului, altele s-au pierdut, iar altele au fost culese sistematic sau urmează să fie (încă Socrate ar fi învățat un descântec „de la un medic trac, unul clin ucenicii lui Zamolxe, despre care se zice că îi face pe oameni nemu¬ritori”: „Prietene, zicea el, sufletul se vindecă cu des¬cântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase care fac să se nască în suflete înțelepciunea” - vezi Platon, Carmide).” Oprimați destul de des de cuceritori ai altor culturi și limbi, românii, când n-au avut acces la scris, au topit în înțelepciuni orale gânduri și sentimente. Tezaurul acesta inestimabil se găsește la îndemâna oricui după editarea celor zece volume masive cu proverbele românilor de către Iuliu Zane. Iar sub dictatura comuniștilor, când accesul la presă le-a fost interzis mai tuturor oamenilor cu conștiință națională, au înflorit zicerile orale, anecdotele, bancurile. E mult, e puțin? Va hotărî vremea care va să vie. Spusa că Nicolae Ceaușescu nu ar avea un defect de vorbire, ci el doar vorbește cum merge nevastă-sa este o sinteză a opiniilor pe care le avea poporul român despre capacitatea celor doi. Și, la fel, explicația despre incapacitatea dictatorului de a se exprima corect românește: “vorbește așa, fiindcă ține în gură cuiele furate pe când era cismar”.
Ne-am lămurit acum ce voia Roller prin introducerea limbii ruse: să i se lipească de suflet copilului alte percepții bătrânești, altă istorie decât a părinților lui, alte bucurii și necazuri, care să nu aibă legătură cu semneii lui. Și ce-i păsa lui Roller că românii nu vorbiseră niciodată limba rusă? Le spunea el, în manualul de istorie, că vorbiseră. Dar elevii nu aflaseră acest mare adevăr inventat de Roller, fiindcă, ne spune el, “s-a început prin a se falsifica însăși ori¬¬¬gi¬nea poporului și limbii române, ascunzându-se documentele și faptele istorice care vor¬beau despre rolul important al elementului slav în formarea poporului și limbii române. Conți¬nu¬¬¬¬tul progresist al teoriilor elaborate de școala ardeleană a fost deformat: teoria latinității po¬po¬r¬u¬¬lui român a fost folosită pentru a izola România de vecina și aliata ei firească, Rusia, și a crea un suport științific planurilor expansioniste ale puterilor occidentale și în special ale Franței.” Să nu-i răspundem noi, îi “răspunsese” Eminescu: “Dar geaba vorbim cu oameni care par a nu poseda nici elemente de istorie, nici de drept public, și care nu știu nici ce-i libertate, nici ce-i egalitate. Libertatea adevărată e un sentiment aproape religios.” Să ne mai mirăm că toți cominterniștii lui Roller nu-l agreau pe Eminescu, iar urmașii lor, chiar în anul 2010, la 160 de ani de la naștere îl consideră “scriitor de debara”? Nu, nu ne mirăm, suntem doar indignați.
E posibil ca indignarea noastră să pară indignarea unui urmași al țăranilor valahi, origine probabil umililă pentru urmașii moscoviților. S-ascultăm pe judecătorul american Winthrop, ne îndeamnă Eminescu: ”Să nu ne-nșelăm asupra înțelesului neatârnării noastre. Există într-adevăr un soi de libertate coruptă, a cărei întrebuințare e comună oamenilor și animalelor și care consist în a face tot ce ne place. Această libertate e dușmană oricărei autorități, ea urăște fără răbdare toate regulile; cu ea devenim inferiori nouă înșine, ea e dușmana adevărului și a păcii; Dumnezeu a crezut însuși de cuviință de-a se ridica contra ei. Dar există o libertate civilă și morală care află tărie în unire și a cărei protejare e misiunea puterii, e libertatea de-a face fără teamă tot ce e drept și bun. Această sfântă libertate trebuie s-o apărăm contra tuturor întâmplărilor și să expunem, de e necesar, viața noastră pentru ea”.
Și Eminescu continuă: “Tot acest adânc sentiment, aproape religios, a dat naștere statelor române. Se știe că dinastiile, nobilimea istorică și țăranii noștri liberi au venit unii din Ardeal, alții din Maramureș - nu de nevoie materială, ci din cauze religioase. Pentru a mia oară se dovedește că spiritul religios, desigur unul și același cu iubirea nestrămutată de adevăr, e acela care formează împărății și regate și ridică repede popoarele. Cine are însă iubire de adevăr acela nu numai merită, dar și este totdeauna liber, și acela va admite și inegalitatea stabilită de natura organică a statului ca garanția cea mai puternică a chiar libertății sale. Căci, pe când iubirea de libertate e cel mai nobil instinct al omului, acela al egalității are rădăcina lui în invidie și în slăbiciune.”
Eminescu îl ia ca martor pe Alexis-Charles de Tocqueville (1805- 1859, istoric francez autorul cărții „Democracy in America” (două volume, 1835 și 1840) și „The Old Regime and the Revolution” (1856): Există într-adevăr - zice Tocqueville - o patimă bărbată și legitimă pentru egalitate, care împinge pe oameni de-a voi să fie toți tari și stimați. Această patimă cearcă a ridica pe cei mai mici la rangul celor mari. Dar se găsește asemenea în inima omenească un gust depravat pentru egalitate, care împinge pe cei slabi de-a voi s-atingă nivelul celor tari și care face pe oameni de-a prefera egalitatea în servitute inegalității în libertate.
Vom rămâne surprinși de profeția lui Eminescu, după ce vom vedea ce scria el despre roșii (liberalii contemporani lui) și evoluția roșilor moscoviți după venirea sovieticilor în România: “Și aceasta e patima de căpetenie a roșiilor noștri. Dar a învățat unul numai abecedarul? Egalitate! Și ca din senin e egal cu economiștii și financiarii și devine director de bancă. Dar are picioarele strâmbe, e cocoșat și n-a fost nicicând soldat? Egalitate! Și deodată e maior în gardă. Dar în viață-i n-a făcut studii tehnice și nu știe a deosebi un vagon de un coteț? Egalitate! Și deodată e de-o seamă cu Lesseps și se face director de drum de fier! Dar e un biet licențiat în drept de mâna a doua ori a treia? Egalitate! Și deodată-l vedem, ba ministru de externe, ba la Finanțe, ba la Justiție, ba guvernator de bancă. Celui care nu înțelege nimic din toate astea lucrurile i se par ușoare, dar cine știe cât de puțină istorie acela vede că toate astea nu pot duce decât la pieire.”
Da, doar la pieire puteau duce afirmațiile ca aceea a noul președinte al Academiei comuniste, Traian Săvulescu, care afirm la 28 iunie 1949: ”Ca și Muhina, elev al lui Bourdelle a fost și compatriotul nostru Brâncuș, pe care Muhina îl cunoaște foarte bine, fiindcă au fost colegi. Dar câtă deosebire între unul și celălalt! Pe când Muhina a dăruit poporului țării sale și artei mondiale lucrări de mare valoare, inspirate din năzuințele și luptele poporului sovietic, Brâncuș a căzut în păcatul asa zisei arte pentru artă, pe care, fără îndoială, nici el nu o poate înțelege, al artei sublimate până la absurd și paradox, al astfel prețuite în dolari de miliardarii de peste Ocean, nu mai are nimc comun cu specificul țării sale. De aceea arta Muhina crește, se înalță și se impune prin vitalitatea ei lumii întregi, iar arta lui Brâncuș agonizează și se destramă în distincțiunea câtorva snobi”. A crescut și s-a înălțat arta Verei Muhina până la înălțimea de 24 de metri, cât avea statuia ei Muncitorul și colhoznica. Muncitorul ținea în mană un baros, iar colhoznica ridica secera. Cine este acum Muhina pentru arta plastică? O necunoscută. Cine este Constantin Brancuși nu are rost, în contextual subiectului, să lungim vorba. El este românul care a bătut un piron în arta universală, obligând-o să se lege de el: dovadă atelierul lui reconstituit în mijlocul Parisului. Interior de odaie țărănănească din Oltenia la care se raportează Centrul Pompidou. Iar dacă lucrurile stau invers, din cauza dimensiunile, adevărul nu se schimbă, fiindcă în raport cu Lumina, celor două edificii se proiectează un pe alta. Întors la București, înainte de înstăpânirea rușilor, artistul a fost căutat la hotel de Petre Þuțea și Haig Acterian: întrebat de ce îl caută, Þuțea răspunde:” "Cînd vă aflați dumneavoastră în București, numai două primiri sînt deosebite: la Palat și la dumneavoastră. Și-apoi, noi dorim să aflăm de la un mare artist dacă arta trebuie să aibă mesaj și dacă mesajul ei este mai aproape de adevăr decît comunicările științei". Asemenea preocupări avea intelectualii români înainte de ocupația sovietică.
Să exemplificăm spusele lui Eminescu despre evoluția roșiilor cu moscoviții ajunși la București și autonumiți ilegaliști: Leonte Răutu (Lev Oigenstein). „A fost primul care a scris la noi despre raportul lui A. A. Jdanov asupra celor două reviste din Leningrad: „In concepția creatorilor sovietici liberta¬tea supremă este libertatea de a crea pentru popor și pentru umani¬tate, pentru marile interese și idealuri ale poporului și umanității”. Leonte Răutu subliniază, deci, misiunea scriitorului și respinge, o dată cu Jdanov, arta „decadentă”, adică neangajată. Iar angajarea nu poate fi decît una singură, aceea care se practică în Uniunea Sovietică. Ceea ce îl face să exclame: „Altă perspectivă, alte orizonturi... Dar nici măcar aceste imense deosebiri de condiție și perspectivă nu ne pot împiedica să vedem arzătoarea actualitate pe care, mutatis mutandis, o prezintă pentru noi multe din problemele ridicate de discuția asupra artei și literaturii în U.R.S.S.” (Din articolul „Discuțiii asupra artei în Uniunea Sovietică”, Contemporanul, nr. 6, 25 oct. 1946.) Avea, se pare, studii liceale. A ajuns șeful Direcției de Propagandă și Cultură a CC al Partidului Muncitoresc Român, cea mai înaltă funcție din ierarhia propagandei comuniste, apoi secretar al partidului, și, în sfârșit, rector al Academiei de studii politice „Ștefan Gheorghiu” din București (1972-1982). În URSS lucrase inițial ca secretar de redacție la gazeta Pământ sovietic din Bălți (RSS Moldovenească), deci pentru comunistul român Leonte Răutu acela era pământ sovietic. La congresul al XII-lea al P.C.R., când Constantin Pârvulescu, alt cominternist, a reușit să rostească numai câteva fraze împotriva lui Ceaușescu, Răutu s-a simțit dator să-i ia apărarea dictatorului. Era cam târziu - Ion Popescu Puțuri și George Macovescu tot cominterniști, i-o luaseră înainte cu elogiile la adresa secretarului general. Nu-l mai asculta nimeni, momentul de derută trecuse, se scandal la unison “Ceaușescu reales!”
La ce rezultate remarcabile ajunsese influența gândirii ruse asupra gândirii române se vede din următoarele versuri publicate de Maria Banuș: la “Ceva neînțeles și mare/ Ca cântul care chip nu are”. Pentru copii avea pregătite alte versuri: Noi avem un tătic,/ Mare-mare,/ Cât clasa muncitoare/ Părinte blajin,/ Tovarășul Stalin”. Dacă nu am înțeles despre ce este vorba, ne explică francezul Michel Sternberg: “poezia Mariei Banuș ajunge la un vocabular bogat și pitoresc și la o stăpânire a mijloacelor de exprimare, datorită unui fond sănătos inspirat din realitatea zilnică, făcând astfel din limbă o armă de luptă”.
Chiar așa, de unde era să știe proaspeții comentatori de literatură ce este arta? Nu aveau de unde să știe, dar nu-i acuză nimeni pentru asta, ci fiindcă s-au apucat să răsădească ghiocei cu cizmele. E drept, că au fost răsplătiți pentru fiecare mugur strivit unei flori.
Leonte Răutu cere, în 1951, în revista “Cum vorbim” să se introducă în limba română “termeni speciali”, susținând că “în Letonia sovietică comitetul special constituit în acest scop a aprobat 40 de mii de termeni noi”, iar “noi, cei ce muncim pe tărâmul științelor sociale, cerem ajutorul lingviștilor pentru introducerea în limba română a unor termeni filozofici care n-au existat în trecut în limba noastră”, și în special a unuia “dintre termenii fundamentali ai filozofiei - rusescul bâtie”...
Ion Vitner era medic stomatolog. În tinerețe a fost legat de cercurile avangardiste. Volumele din 1949, Pasiunea lui Pavel Corceaghin și Critica criticii, în care sunt adunate artico¬lele publicate în prealabil în presă „au fost primul ghid a dogma¬tismului proletcultist la noi. Cei care au venit imediat după el - C. Regman, Ov.S. Crohmălniceanu etc. - au preluat această nouă tablă de „valori”, ca și optica și limbajul său.” Vitner salută articolul lui Sorin Toma din „Scânteia” prin care e demascată poezia lui Arghezi, inaugurează critica sociologizantă, cu un articol despre Eminescu, intitulat “Poetul culorilor sumbre”, este colaborator permanent la “Contemporanul”, apoi ajunge în conducerea Institutului de teorie literară și folclor și profesor universitar la Facultatea de Litere, devenită facultatea de filologie. Mai concis: în locul istoricului G. Călinescu predă literatura română studenților filologi un dentist...
După Ion Vitner, „criticul literar nu este un instrument de valorificat imparțial, închis. Criticul literar exprimă în opera lui, și apără, interese de clasă, precise. (...) Trebuie să înțelegem acest adevăr elementar: critica noastră literară de pînă astăzi (cu excepția lui Gherea și a unei părți din activitatea critică a lui Ibrăileanu) a fost expresia conștiinței de clasă a coaliției burghezo-moșierești, ale cărei interese precise le-a apărat în acest domeniu.” Lovinescu, pe cărțile căruia jură acum urmașii proletcultiștilor, era un navigator „între ape incerte”. În opera lui el avea „exemplul palpabil al unei gândiri nevertebrate, incapabile să se susțină prin propria-i construcție și apelînd în mod necontenit la sprijinul înaintașilor, la sprijinul unor edificii, și ele îmbătrînite, șubrezite de timp (fie că e vorba de Maiorescu, de Faguet, de Taine sau de Tarde). Plutind în întunericul estetismului, el a avut o singură clipă străfulgerarea unei idei lămurite, atunci cînd a văzut posibilitatea unei condiționări a esteticului prin structură, prin economic și social, singura cărare de pămînt sigur într-o uriașă mlaștină metafizică”.
Absolvent al liceului „Ștefan cel Mare” din Tihina, Nicolae Moraru, ajunge după 1944 redactor la „România liberă”, director la Radiodifuziunea română, adjunct de șef de secție la Comitetul central al Partidului, secretar general al Ministerului artelor și informațiilor, redactor șef la “Viața Românească” apoi la „România azi”. Avea probleme grave de exprimare în limba română.
Ov. S. Crohmălniceanu (pseudonimul lui Moise Cohn, n. 1921, Galați, dec. 2000 Berlin). Inginer în construcții, dar nimeni nu i-a văzut diploma. În anii șaizeci, când se fumau în voie țigările „Carpați”, „Mărășești” și „Snagov”, prin holul de marmoră al facultății de filologie răzbea din când în când și un plăcut miros de tutun de calitate. Era semn că venise Crohmălniceanu la cursuri. Imediat se detașa printre capetelor celorlalți, un trup înalt și subțire, adus ușor de spate, o față ridată, asimetrică, și o mustață castanie, care-ți stârnea zâmbete, nu era nici ca a lui Hitler nici ca a lui Stalin, nici nu era deasă ca peria, nici rară ca la călugării descărnați. Era lăsată acolo doar ca să fie. Trecea nepăsător printre studenți și pe lângă profesori, răspunzând la salut prin imperturbabile mișcări ale capului. Când nu trăgea din pipă, lăsa impresia că trage aer pe nas, încercând să-și curețe laringele. În sala de curs nu făcea prezența și nici nu-i certa pe întârziați. Se așeza la catedră și citea răspicat din fișele orânduite în față. Ridica ochii de pe fișe, dar nu ca să comunice cu sala, ci doar să vadă dacă studenții țin ritmul dictării lui. La examene se juca neliniștit cu pipa, nu era nici prezent, nici absent. Discret, zâmbind sceptic pe sub mustață, Crohu, cum îl porecleau studenții (mie părându-mi nepotrivită prescurtarea, fiindcă nu-l definea) nu se întindea la palavre nici cu seniorii, cei mai mulți evrei – Al. Graur, Ion Vitner, Savin Bratu, Paul Cornea, Vicu Mândra, Silvian Iosifescu – nici cu tinerii, cei mai mulți români – Ghiță Florea, Ion Dodu Bălan, Al. Hanță, Eugen Simion, N. Manolescu. La ședințele de partid evita să ia cuvântul, iar la cenaclul „Junimea”, cu ședințele lui de duminica dimineața, unde veneau studenți din București și din provincie, intervenea rar și, cum s-ar spune, constructiv. Abia aici părea că se simte în largul lui. Pornea de la un vers al celui ce avusese curajul să se prezinte în fața contestatarilor furioși și dezvolta idei moderne despre artă, cu trimiteri la realitățile din literatura vestică. Apartamentul lui de pe strada Dionisie Lupu era exact cum ți-ai fi închipuit casa unui intelectual: mobilă puțină și de calitate, cărți pretutindeni, inclusiv pe jos, așezate însă cu grijă. Privea reviste de peste hotare și le citea făcându-și însemnări. Când, în 1990, am înființat revista „Avantpost” (titlu sugerat de Mircea Nedelciu, un mare admirator al lui Crohu) în biblioteca lui Crohmălniceanu am găsit singurele desene și vignete care puteau să ne inspire, zestrea tipografiilor din București fiind nesemnificativă, ca să nu spun nulă.
Cei care l-au cunoscut mai bine pe Crohmălniceanu vorbeau cu admirație despre el. Marin Preda mi-a mărturisit, în timpul unei plimbări prin centrul orașului Alexandria, că personajul „prietenul meu avocatul” din romanul „Cel mai iubit dintre pământeni” i-a fost inspirat de Crohmălniceanu. Gurile rele ale scriitorilor, multe la număr pe vremea aceea, susțineau că tot Crohu l-a sfătuit pe Marin Preda, după despărțirea scriitorului de Aurora Cornu, s-o ia de nevastă pe Eta Vexler, fiindcă are nevoie de o femeie inteligentă, cu relații, care să-i slefuiască purtarea...
Cursul lui, în trei volume, despre literatura dintre cele două războaie, era salvarea profesorilor care-și susțineau definitivatul și examenele de grad. Găseau acolo organizată toată materia necesară: titluri, ani de apariție, sinteze corecte, observații petinente și de bun simț. Nu lipseau, firește, săgeți la extrema dreaptă și la alunecările diverșilor scriitori „către un naționalism etnicist foarte strâns înrudit cu rasismul.” Dar nu părea obsedat de legionarism, cum părea Z. Ornea.
Ne vom ocupa mai în amănunt de Crohmălniceanu, fiindcă merită. El a jucat un rol important în lansarea multor scriitori. Spirit cultivat, cu lecturi din clasicii germani (filosofi și literați), cititor de marxism, Crohmălniceanu nu folosea lozinci auzite de la alții. A condus un cenaclul de proză și a publicat antologia “Desant '83“. A scris literatură fantastică și de anticipație. După Revoluția din 1989, s-a stabilit în Germania. A scris, în colaborare cu Klaus Heitmann, Cercul Literar de la Sibiu și influența catalitică a culturii germane, (2001, publicată postum).
Cazul lui Crohmălniceanu este mai trist decât al altora, fiindcă el nu era un veleitar, ci un veritabil intelectual. Cu toate acestea, presiunea politicului asupra scrisului său îi umbrește activitatea.
În 1957, când publică volumul „Cronici literare”, Crohmălniceanu avea 36 de ani, nu mai era un tânăr dezorientat de transformările revoluționare. Și totuși, cartea abundă în „orientări” proletcultiste, iar scriitorii analizați, cu excepția lui Tudor Arghezi și Marin Preda, sunt niște intruși în literatură, ei nu înseamnă azi nimic pentru nimeni, iar dacă unii mai ocupă loc onorabil în dicționare (Maria Banuș, Zaharia Stancu) explicația stă în conformismul criticii literare actuale.
Volumul debutează cu o pledoarie pentru critica literară, în care cere „să nu confundăm o îndrep¬tățită nemulțumire față de slăbiciunile criticii noas¬tre, față de îngustimile sau miopiile reprezentanților ei, cu subestimarea funcțiunii critice în genere. Gre¬șeala ar fi gravă, cu atît mai mult cu cît sub steagul izgonirii criticilor din Parnas nu rareori se ascund tendințe extrem de suspecte, începînd de la sustrage¬rea muncii literare de sub controlul obștesc și mergînd pînă la așezarea ei sub regimul interesat al re¬clamei reciproce. Criticul începe astfel să fie tratat, în mediul scriitoricesc, cînd cu un dispreț, prevenitor, cînd cu o ironie miloasă. Fiecare autor, care se res¬pectă, are mica lui istorioară despre „bîzîitul” insidios al acestor „muște la arat”, și cele mai sumbre tem¬peramente artistice își descoperă brusc umor în ve¬cinătatea „domniilor lor, tovarășii critici”. Crohmălniceanu are dreptate când atrage atenția asupra pericolului „reclamei reciproce”, prezent atunci în viața literară și prezent și acum în toate mediile culturale, dar el a practicat toată viața metoda, lăudând pe cei de-o seamă cu el și neglijind pe cei care nu l-au adulat. Dacă ar fi vorba doar de o problemă de gust, nu ar fi nimic de reproșat, dar Crohmălnceanu, prin accesul lui la toate revistele existente în cei 45 de ani de comunism și prin conducerea unora, fiind membru în toate comisiile importante ale Uniunii scriitorilor, a practicat cu seninătate „pericolul reclamei reciproce”. Și apoi, asupra cărui control obștesc voia criticul să fie supus scriitorul? Nu exista decât „controlul obștesc” de sub conducerea lui Leonte Răutu, Mihai Roller, Ion Vitner, Nicolae Moraru, Vladimir Tismăneanu, Valter Roman, Sorin Toma.
În cazul în care scriitorii sunt nemulțumiți de activitatea criticilor literari, lucrurile devin clare: „Partidul clasei muncitoare a respins și respinge cu hotărîre orice încercare de subestimare a rolului criticii în viața curentă ca și în viața literară. Dimpotrivă, prin menirea pe care o capătă și răs¬punderea care-i revine în procesul formării unei noi literaturi, critica e ridicată de concepția proletaria¬tului revoluționar asupra culturii la o însemnătate socială, necunoscută în trecut, și exigența sporită a celor mai buni scriitori, ca și a noului public cititor față de activitatea noastră, pleacă, în primul rînd, de la o astfel de atitudine fundamental deosebită. Þinînd seama de ea, e evident că nimic nu poate spul¬bera mai degrabă atmosfera dezagreabilă pe care încă unii o întrețin în jurul criticii, decît ridicarea aces¬teia la nivelul cerințelor vremii. Numai o critică prin¬cipială, slujitoare sinceră a cauzei poporului pe tărîmul producției bunurilor spirituale și apărătoare cu¬rajoasă a drepturilor lui la o literatură mare, adînc umană și demnă de epoca socialismului, va asigura îndeletnicirii noastre un prestigiu incontestabil.” Și dacă cineva nu este mulțumit cu argumentul luat și prelucrat din documentele de partid, Crohmălniceanu, critic informat, apelează la o glumă a lui Sainte-Beuve, care compara criticul cu activitatea unui medic, de care au nevoie și cei bolnavi și cei sănătoși.
Primul studiu se ocupă de tinerii nuveliști Silviu Podină, Francisc Munteanu, Remus Luca. „Nouă, în aceste nuvele, nu e numai capacitatea de a individualiza figurile eroilor, ci într-o mare măsură și situațiile prin care viața îi silește să treacă. Na¬rațiunea nu mai rămîne doar o suită de întîmplări ilustrative urmărind metodic, corect, și oarecum in¬dependent de existența individuală a oamenilor, di¬ferite aspecte ale transformărilor revoluționare din sat; destinul diferitelor categorii sociale se împletește aci cu destinul particular al principalelor personaje într-o unică istorisire interesantă și pe cît e nevoie ne¬previzibilă.”
Din „Mărul de lângă drum”, de Mihai Beniuc, „o biruință a liricii noi, cum suntem asigurați din chiar titlul studiului, citează copios, versuri de o mediocritate comică, din care ar rezulta individualitatea artistică, sensibilitatea și din care se vede „un om al vremurilor de azi, un constructor al socialismului, cu sufletul modelat de lumea noastră și plin ca o scoică marină de ecou¬rile ei.” De aceea oamenii noi îl simt atît de aproape pe Beniuc, cîntărețul „furtunilor de primăvară” și-1 poftesc cu drag la sfaturile lor, unde, vorba lui :
Fiecare cu-ale sale -
Þării-i trebuie cărbune,
Păcură, hidrocentrale,
Cîntece și glume bune.
De aici, criticul trage concluzia că Beniuc este un poet al spontaneității. „La el senti¬mentele, gîndurile izbucnesc cu o mare impetuozi¬tate, artistul dînd impresia că e copleșit de tumultul sufletesc.” O asemenea poezie, atât de lăudată, va ajunge ca model și subiect de studiu în manualele școlare pentru multe generații:
Drumețule, să iei fără sfială,
Căci n-ai să dai la nimeni socoteală.
Dar nu doar mere se puteau lua dintr-un pom crescut la margine de drum. Þara toată era la marginea lumii: se puteau lua, fără sfială, vitele din ograda țăranului, case, moșii, păduri. Se puteau lua vieți. Și fiindcă se putea, se și petrecea astfel.
Criticul are însă cuvinte de laudă și pentru lirica erotică a lui Beniuc, și aici nu greșește, poetul scriind versuri admirabile despre iubire, năclăite însă în bolboroseală ideologică:
Iubito! Hai pe dealul unde via
Desface sînii ei de boabă coarnă...
Romanul proletcultist al lui Petru Dumitriu „Pasărea furtunii” i se pare lui Crohmălniceanu dovada unei pronunțate personalități artistice, pentru că autorul are „o preferință pentru latura etică a problemelor sociale”. Dar asta nu este suficient, fiindcă deși „scriitorul a urmărit să sugereze înălțimea idea¬lului uman socialist printr-o încleștare grandioasă, opunîindu-și personajul însăși noțiunii de predesti¬nare, ca expresie a menținerii minții, voinței și for¬ței omului sub stăpînirea necesității neînțelese, care-i apare tocmai de aceea ca o putere tiranică, umilitoare, de neînvins.” Ideea i se pare îndrăzneață criticului, de mare amploare și adîmcime filozofică și deschide cărții lui Petru Dumitriu o per¬spectivă neobișnuită și-i îngăduie să lumineze cu o intensitate, încă neatinsă în proza noastră, ceva din semnificația bătăliei omenirii pentru a-și croi altă soartă. Dar Petru Dumitriu face o greșală, deși a avut o idee bună: ideea nu este urmărită „cu consecvență în spiritul ideologiei marxiste”, și „e întune¬cată, în procesul dezvoltării ei, de rămășițele unor concepții greșite, care - trebuie spus de la început - îl duc uneori pe autor la erori serioase, la o pre¬zentare pe alocuri chiar deformată a realității.” Care este rezultatul abandonării ideii în spiritul ideologiei marxiste? Rău, ce să mai vorbim, iar dacă nu ne este clar, ne lămurește criticul literar: „Abătută de la datele concrete sociale, însăși problematica principală a romanului nu-și mai poate găsi o legare corespunzătoare. Cum se ridică omul nou chiar deasupra efectelor tragice ale calamităților na¬turale? Răspunsul final plutește în plină confuzie.” Probabil ar fi fost necesar, în spiritul ideologiei marxiste, ca eroul să oprească furtuna, dar nu printr-o rugăciune, ci printr-un citat din V.I.Lenin.
Și totuși, pe lângă faptul că Petru Dumitriu are „sentimentul grandiosului, el mai are o calitate, pe care criticul o evidențiază – primește critica. „Atitudinea binevoitoare față de critică, dispoziția scriitorului de a executa cu o înaltă conștiință profesională comanda socială, de a reveni asupra operei sale cînd a constatat că ea nu-și îndeplinește cum tre¬buie scopul, sînt fenomene într-adevăr noi și îmbucu¬rătoare.” Petru Dumitriu știe să răspundă unei comenzi sociale și face modificările pe care i le cer criticii marxiști, ceea ce este, pentru Crohmălniceanu, o dovadă că este „un artist de mare talent și în același timp receptiv la critică”, fapt „indiscutabil pozitiv”. A făcut-o, suntem anunțați triumfător, cu Pasărea furtunii, cu Drum fără pulbere, cu multe din nuvelele sale retipărite în volumul Cronică de la cîmpie, iar pentru această acultare merită toată lauda.
În articolul „Poezie politică”, Crohmălniceanu analizează volumul Mariei Banuș ,,Þie-ți vorbesc, Americă !”, al Ninei Cassian „Cancerul lumii” și al lui Marcel Breslașu „La poarta fabulei”. Ele sunt „cele mai bune poeme politice din literatura noastră” întrucât dezbat „problemele vieții publice în numele omului simplu, al cetățeanului de rând”. Evident, altfel nu se putea, fiindcă „politica nu era altădată o activitate pe care această categorie socială o putea efectiv exercita. Omul de pe stradă, cetățeanul sim¬plu, nu făcea politică ; practic, cu el se făcea politică, și aci nu e vorba de un simplu joc de cuvinte, ci de o distincție foarte precisă, care spune mult.” Avea dreptate criticul: cetățeanu simplu făcea politică. Partea proastă nu este însă că făcea politică (să zicem că o făcea el și nu cei care veniseră de la Moscova și erau încă în cele mai înalte funcții de partid și de stat), dar se mai ocupa și cu istoria și critica literară. Iar când făcea politică (probabil cetățeanul de rând mandatase pe Maria Banuș, Nina Cassian și Marcel Breslașu să-i reprezinte) rezolva și problemele internaționale.
Poezia Mariei Banuș este, pentru critic, plină de semnificații noi, caracteristice pentru vremurile revoluționare, reprezentativă pentru lirică. „Însăși formula de începere a dialogului, patetică, directă („Þie-ți vorbesc, Americă!”) pleacă de la ideea căutării unui limbaj comun, care să se raporteze la cele mai elementare și în același timp cele mai generale și mai profund omenești experiențe ale vieții. E chemată să reflecteze asupra problemelor păcii și războiului, nu America „pumnului și a lin¬șajului”, nu „patroana crimelor și a orgiilor”, nu „vrăjitoarea ce mînă sabatul drăcesc al miliardelor”, ci America simplă, mama băieților și fetelor din bi¬rouri și fabrici, mama care a pus mîncarea pe sobă la încălzit și așteaptă acum, seara, „în centrul micului ei univers”, al casei „cumpărată în rate, după ani de muncă și lipsuri”, întoarcerea de la lucru a copiilor ei.”
Maria Banuș are un mesaj clar pentru femeia americană, iar pe Crohmălniceanu îl încântă:
Sora mea, prietena mea.
nu-i prea tîrziu,
încă nu-i prea tîrziu.
Desfă-te de strînsoarea minciunii.
Descolăcește-i din jurul tău trupul de șarpe
și ucide-o.
Caut-o la temelia căminului tău
și ucide-o
Smulge-o de sub căpătîiul celor iubiți
și ucide-o.
Pentru ca moartea să nu-și pună sărutul
pe gura copiilor tăi...
Principala originalitate a poemului Mariei Banuș stă așadar în profunzimea cu care ea izbutește să transpună în termenii artei un mod cu totul nou de a trata problemele politice, modul oamenilor simpli.” Se înșela poeta Maria Banuș, iar odată cu ea și criticul literar Ov. S. Crohmălniceanu, crezând că așa s-ar fi adresat o „mamă simplă” semenei ei din America. Sigur, îndemnul de a ucide era o metaforă și nu despre oameni era vorba, dar benefic ecou trebuie să fi avut repetițiile obsesive „și ucide-o” asupra elevilor care învățau la școală poemele Mariei Banuș.
Nina Cassian are și ea probleme cu imperialiștii, dar nu mai pune mamele să vorbească, ea, fiind mai înaltă la stat decât Maria Banuș, pune să se confrunte întrebarea simplă a omului de rând cu „negustorii de moarte „Rockefeller- regele uraniului, Morgan - regele plutoniului, Dupont - regele tritiului , care încearcă să justifice politica pregătirii unui nou măcel mondial. Dar poeta nu se lasă înșelată, pentru că oamenii simpli avertizează „hotărât”:
Eroare, mister Morgan, eroare!
Leacul cancerului e cunoscut de popoare
și putem feri de cancer organismul lumii,
domnule propagandist al ciumii,
domnule mestecător al gumii!
Dacă sunteți curioși unde trăiește azi Nina Cassian, putem să va satisfacem curiozitatea: în țara lui mister Morgan, “propagandist al ciumii”. Dar nu o bănuim că ar mesteca gumă.
În cazul în care nu am râs de domnul mestecător al gumii, mai avem șansa să râdem alături de Marcel Breslașu, despre care Crohmălniceanu scrie că „din manifestările concrete ale luptei de clasă în țara noastră, poetul scotea o învă¬țătură despre burtăverdele și „buretele”, care deopo¬trivă nu dau îndărăt nimic de bunăvoie :
Ci seva și vlaga nu poți să le-ntorci
în bărdăhanul celor doi nemernici,
decît dacă-i strîngi, decît dacă-i storci
în pumni necruțători și puternici.
Pumni necruțători nu vom găsi în criticile lui Crohmălniceanu, dar, la o lectură atentă a acestui articol, se poate observa că în mișcarea critică marxistă nu era armonie. După ce precizează că principalul dușman al literaturii noastre noi e apolitismul, acceptă că discuțiile în jurul diferitelor forme de manifestare ale apolitismului în creație „sînt bine¬venite pentru că ne ajută să cunoaștem simptomele bolii și să recomandăm tratamentul cel mai nimerit. Cu condiția numai ca medicii să-și priceapă meseria...” Și Crohmălniceanu, cu exemple concrete, sugerează că tovarășii Eugen Frunză, Sergiu Fărcășan și chiar Mihai Novicov nu prea se pricep la literatură și sunt incapabili să deosebească „Scrisoarea a III-a” de „Somnoroase păsărele”, în prima putând fi vorba de poezie politică, iar în „Somnoroase păsărele” nu prea.
Indiscutabil, Crohmălniceanu este cu multe clase deasupra combatanților lui și reușește în final să-i învingă cu armele lor: „Ba aș adăuga că o asemenea confuzie ar fi în stare să stimuleze și alte tendințe reprobabile. Așa, de pildă, unii scriind despre dragoste sau despre natură și temându-se să nu fie acuzați de apolitism, nu se vor mulțumi să dea viață în versurile lor idealurilor social-morale ale oamenilor vremii noastre, lumii lor spirituale, ci vor căuta cu orice preț să „politizeze” problemele în mod forțat, să introducă într-un fel micul ,,moment politic”, sau „chestiunea colonială”, în conversațiile cu iubita sau cu stelele de pe cer.” În aceslași volum, Crohmălniceanu va scrie și despre „Moromeții”, mai mult decât laudativ, numind-o „o carte pe care nu mi-e frică să joc”.
Ov.S. Crohmălniceanu era, în plin realism socialist, un critic literar format, care știa să „citească” un text și să-l analizeze. Nenorocul lui, ca și al altora, a fost presiunea pe care o punea ideologia sterilă asupra intelectualilor. Se mai adaugă și presiunea veleitarilor, cu bune relații la Ierusalimul Comitetului central al partidului, ca Eugen Frunză, Veronica Porumbacu, Sergiu Fărcășan, Savin Bratu, S. Damian – poeți, prozatori, critici literari, de cele mai multe ori deveniți scriitori înainte de a-și fi terminat studiile, unii neterminându-le niciodată. Cât despre talent nici nu poate fi vorba. Este, ni se pare, un motiv de adâncă tristețe, fiindcă, va zice mai târziu poetul Nichita Stănescu în poemul Colinda colindelor: “pricina ființării noastre,- și pricina ființării mele tot una sunt.”


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!