agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2035 .



Et in Balkania ego
eseu [ ]
Horia Gârbea ,Fratele mai deștept al lui Kalașnikov

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Archimboldo ]

2010-08-20  |     | 



Recenta plachetă narativă a lui Horia Gârbea contrariază, de la început, prin discrepanța dintre foaia de titlu și cotor, eroare a editorului sau, din contră, voință a autorului care-și autoironizează bombasticul nume dat volumașului. Apărut recent la Editura Limes din Cluj-Napoca, Fratele mai deștept al lui Kalașnikov/ Kalașeenikov reunește opt texte, diverse atât ca pondere, cât și ca tematică sau registru stilistic. Prozele lui Horia Gârbea se lecturează ușor, fiind în primul rând deconectante și nu solicită intelectul. Accesibilitatea este dublată de umor și abilitatea de a surprinde profilul personajelor sale prin câteva tușe ferme. Ceea ce-i poate fi reproșat autorului este schematismul unora dintre ele și ponderea redusă a analizei psihologice. Bufe, stranii sau absurde, ludice, parodice, lubric-bulevardiere pe alocuri, obligând parcă naratarul să completeze el puzzle-ul simbolic, așa cum se întâmplă în Îndreptări, textele denunță însă alienarea unei contemporanități în care moralitatea este o componentă absentă, iar stridența unei lumi calpe este relevată, „de la vlădică la opincă” pe tot parcursul cărții. Dexteritatea lingvistică, marcată prin jocuri de cuvinte, tautologii, contaminări populare, tehnica palimpsestului, pastișă sau parodie este secundată de naturalețea și savoarea relatării.
Articolul 96, textul care deține aproximativ jumătate din toată întinderea volumului, mizează pe nevoia de bâlci mediatizat a românilor, tendință care se află la antipodul secretomaniei cabinetului prezidențial sau a teoriei conspirației – omniprezentă – în speculațiile mediatice. Gama stilistică este diversă. Astfel, bunul simț rural al țărancei solitare contrastează cu argoul pornografic și grobianismul compostamental al potentaților zilei. Mai mult decât în scrierile anterioare, în care trimiterile sexuale erau mai voalate și mai fin-ironic construite, în Fratele mai deștept al lui Kalașnikov injuriile se dezlănțuie necenzurat. În pofida faptului că Articolul 96 din Constituția României se referă la punerea sub acuzație a președintelui și demiterea acestuia, prozatorul atașează acestei cifre conținutul celui următor, referitor la vacanța funcției, care survine „în caz de demisie, de demitere din funcție, de imposibilitate definitivă a exercitării atribuțiilor sau de deces”, ceea ce presupune noi alegeri. Așadar, vițeversa, Pacienței au Sapienței? Prezidentul a răposat sau își ia o „vacanță” sexuală?
Articolul 96 are un stil asemănător lui Ioan Groșan în Jurnal de bordel. Fauna prezentată aparține locatarilor provizorii ai Cotroceniului și camarilei acestora. Protagonist inept al textului este ministrul Telu Coroiu, absolvent de liceu horticol, pus într-o situație dificilă de consoarta care-i impune tiranic să-și ia o amantă de-o noapte, pentru a-și crește popularitatea și a apărea, măcar printr-un scandal, în presă. Obligat prin funcție să-și creeze o imagine, iar nu de sarcinile de serviciu unde nu are nimic de făcut, bietul VIP balcanic este interpelat cu bruschețe de nevasta pragmatică: „idiotule, […], îți închipui că dacă mergi cu mine într-o insulă din Grecia o să scrie cineva despre tine? Ia-ți dracului o artistă, o cântăreață, o călăreață de circ, ceva. Și du-te într-o stațiune de la noi unde foiesc ăștia cu aparate de filmat. Fii scandalos, că d-aia ești persoană publică”. Novicele într-ale adulterului capătă chiar un instructaj din partea muierii, din care nu sunt eludate cadourile costisitoare făcute damicelei, dansul exhibiționist și tandrisim cu aceasta, în ciuda genunchiului paradit, masa la un restaurant de lux. Subnutrită, dar nu anorexică, legumicolă cerebral singura meditație a fetei vizează ritualul acuplării, ea neștiind dacă în codul bunelor maniere ministeriale este sau nu de bon ton să demareze c-un sex oral. Monologul interior al lui Telu se transformă într-o inventariere a cuplurilor din acest local. Amestecul de snobism, detracare, lume interlopă, babe sardanapalice, gigolo gerontofili semnalează mercantilismul mioritic.
Adiacent destinului ministrului este radiografiat calendarul prezidențial. Descrierile voit edulcorate ale naturii din această secvență narativă sunt succedate de ritualul audiențelor, prilej de-a ridiculiza atât servilismul apropiaților, cât și cabotinismul monahal, feroce și insațiabil în procesele de revendicare a averilor mănăstirești. Vizita Înalt Prea Sfințitului Ghedeon, „mitropolit vicar, certat cu Dumnezeu și Codul Penal” amplifică somnolența prezidentului din pricina digresiunilor excesive, limbajului alambicat, cu pedanterii stilistice, arhaismelor și trimiterile biblice străine ateului care „cine era Mammona nu se prinsese. Înțelesese inițial: Madonna”. Libidinos și semiimpotent, Telu reușește „o călărire în zori” schimonosită, neprotejată, un safe sex însă, fiindcă „miniștrii nu au SIDA”. Programatul adulter dintr-o cameră de hotel este întrerupt de telefonul mobil a cărui melodie nu putea fi alta decât imnul național, dar deșteptarea românului obosit de lamentabila-i prestație erotică nu se petrece decât după invadarea teritoriului de către agenții serviciilor secrete care au ordin de-a lua cu japca infidelul de ocazie și de-al preda șefului statului întru consiliere. În pofida imaginii exterioare, ministrul de interne este conștient de inconsistența personalității lui, dezvoltând o probitate față de sine de o dezarmantă sinceritate: „Ros era de gânduri întunecoase, știind că maică-sa îl făcuse tăntălău și sărac cu duhul, iar politichia, demagogia, anii de slugărnicie îl tâmpiseră și mai tare”. În drum spre Cotroceni încearcă să improvizeze o suită de întrebări, alienante prin repetitivitatea maniacală, care să-i ateste barem un rudiment de gândire în fața stăpânirii. Sechelele cerebrale, imposibilitatea urmăririi unui raționament, lipsa de concentrare, autismul situațional sunt puse pe seama perioadei liceale când, speriat de „profesorul de acționări și automatizări” se retrăgea anxios în toaleta școlii, practicând onanismul. Și acela cu frică. Tendințele ulterioare de cizelare sunt inutile: „Degeaba studiile superioare, degeaba demnitățile, fundamental nu vei fi decât elevul liceului submediocru și agro-tehnic din care ai ieșit”.
Un alt portret bine conturat este cel al lui Cozian Pîndaru, pseudonim mediatic necesar funcției de „făcător și desfăcător de vechi ziare și de noi posturi de televiziune” al unui individ cu „inteligență ratonică”, limbaj stradal, dar apreciat de auditorii mediocrii intelectual ce-i savurează elucubrațiile. Prozatorul, sarcastic, relevă carierismul acestui alpinist al escaladei profesionale: „El știa foarte bine că publicul larg, mai ales publicul lui, e format preponderent din tâmpiți, pe care îi pierde dacă saltă nivelul. Le zicea pe limba lor, fără citate și aluzii”. Secvențele narative alternează perpetuu, iar fabula urmărește traseele convergente ale antieroilor. Lumea satului, încărcată de superstiții este turmentată de apariția unui obiect straniu, deconcertant descris atât de vădana curioasă, care vrea măcar să-l atingă, cât și de serviciile de securitate sau de prezidentul veniți să se dumirească în privința ciudățeniei: „Un uter, gândi președintele. E scobitură anatomică înghețată într-o clipă. Noi suntem feții. Fății? Își calculă el expresia”. Misteriosul obiect stracojiu dispare în zori-de-zi văzut doar de baba care l-a și descoperit, în pofida faptului că soldații „îl păziră săracii trii zile ca pe sfintele moaște”.
De o altă coloratură este însă narațiunea Îndreptări, în care autorul recurge la strategii specifice povestirilor populare. Fabula, cu final ambiguu, are un iz moralist și moralizator, în descendența scrierilor tradiționale. Portretul călugărului întregește o galerie de monahi bine conturați în literatura română, de la Ion Creangă, Mihai Eminescu, Damian Stănoiu, Valeriu Stancu etc. Poveste și basm didactic deopotrivă, Îndreptări-le debutează cu un captatio benevolantiae al naratorului subiectiv, mesager al întâmplării ce-i parvine pe filieră orală, rolul lui fiind doar de scrib. Prudența față de posibilele acuze de calomnie a tagmei este menținută frecvent prin mărci ale atenuării, dar și debarasării de responsabilitate faptică: „spun așadar sfinții călugări bătrâni”, „Din vechime a rămas vorba”, „Spun cei vechi” etc. Descrierea minuțioasă a luxuriantei mănăstiri, care nici măcar n-a fost testată de dumnezeire printr-un incendiu, inundație sau seism, anticipează intriga. Starețul acestui stup de robi agricultori este Avacum, individ cu o memorie fabuloasă ce-și obligă subordonații la un spionaj monahal, pentru ca nu cumva mirenii să cadă în păcatul „zăbavei sau lenei”. Recensământul credincioșilor inventariază deopotrivă „merite și păcate”. Ermolachie Chisăliță actual, starețul mai arde etapele într-ale slujbei sau postului, din pricina corvezilor prea consistente, desigur - sau obligă oamenii să lucreze în zilele de sărbătoare, pentru a nu fi periclitată recolta. Semidoct și alcoolic, expeditiv cu babele la spovedanie, dar comprehensiv cu junele inocente, pe care le investiga minuțios în privința culpelor mărunte, modernul monah ajustează regulile bisericești, sancționând lenea și „greșelile la munci”, fiind însă clement cu „greșelile trupești și călcarea canoanelor”.
Rigoarea nemțească a lui Avacum nu omite nici tagma cerșetorilor, pe care-i disciplinează impunându-le dări pecuniare către mănăstire. „Rugându-se scurt pentru sănătatea acelor nenorociți”, starețul îi spoliază oferindu-le poziționări mai mult sau mai puțin favorabile în calea creștinilor în funcție de aportul financiar al fiecăruia. Cerșetorii noi erau inițiați în ritualul spolierii, care viza și procentajul contribuției. Ordinea lăcașului este perturbată de un intrus care nu ține cont de avertismentele referitoare la ierarhie și mită, amplasându-se la intrarea bisericii. Intrusul rebel este înfățișat starețului întru corijare, dar cuviosul se simte intimidat și anxios în fața noului venit care-l privește pe stareț cu o „blândețe iertătoare”. După plecarea acestuia se petrece metamorfoza bucatelor și licorilor bahice, devenite subit indigeste, iar luciditatea contabilului monahal este turmentată, astfel încât registrele de cheltuieli îi sunt acum ininteligibile, „de parcă erau scrise de păgâni, arabi sau turci, cine mai știe”. Culpabil pentru întunecarea minții lui Vacuum este, desigur străinul, care pare acum ornat cu o aură divină. Dotat cu un Parkinson provizoriu, acesta se prosternează la picioarele lui, iar cerșetorul deghizat îl consiliază cu blândețe și-i pardonează avariția: „- Și să știi că nu e drept să iei dăjdii de la cei urgisiți”. Desigur, păcătosul se pocăiește, se debarasează de avere și pleacă la un schit luând cu el „doar un talger de aramă pe care nu se știa de unde-l are”. O dată restaurată morala creștină, de către acest mesager sacru cu identitate nedevoalată, mănăstirea își continuă luxurianța, fără cotizația cerșetorilor însă, protejată de trimisul divin care li se mai arată de Florii, postat în fața lăcașului monahal și „așteptând pomană fără să ceară”. Dacă partea de început a narațiunii era savuroasă, finalul – forțat aparține recuzitei estetice a veacului XIX.
Abraham Lincoln coboară în iad, o povestire diluată, este redusă la dialogul dintre Nea Ilie, invalid de război, fost infanterist și Poștașul care, spre deosebire de Cetățeanul Turmentat care are obsesia returnării epistolei „andrisantului”, devine un simbol al netrebniciei funcționărești, netrebnicie în sensul neterminării treburilor. Nea Ilie este un cunoscător al consătenilor, iar statutul de fost combatant îi asigură credibilitate în fața bugetarului, chiar dată referințele onomastice ale acestuia prezintă o istorie abracadabrantă. Memoria lui, infailibilă îi aglomerează fantast pe toți „ăi mari”: „Mi-aduc aminte… Napolion, Kitotzov, Anverescu, Grant, Jofră. Ce șă mai zic de Paton? Ǎsta a fost încoace de tot. Dar cel mai bine-mi aduc aminte de Pazvante. Maior de căciulari, strașnic bărbat. Eu zic că toți ăilalți făcea cât el. Dacă nu murea, ajungea departe.” Locatarul comunei Siliștea, Moromete în ipostaza belică nu ezită să-și însușească el ordinul de recrutare emis pentru Abraham Lincoln din comuna anterior amintită, pe motiv că destinatarul poate e tată de familie, „El o avea nevastă, copii. Eu tot n-am treabă”. Dubiile factorului poștal referitoare la furtul de identitate sunt anihilate omniscient, pornind de la o istorie din trecut referitoare la haosul din registrele armatei, iar infirmitatea nu constituie un impediment pentru acest Svejk sudic: „Așa m-ați chemat, așa m-am prezentat. Pe urmă, poate n-or să vază, că numai la voluntari le face vizita medicală”. Volintirul infanterist, fericit foarte că mai e o dată recrut, ceea ce echivalează cu o redobândire a virilității/juneții nu are de ce să se îngrijoreze că-i lipsesc picioarele într-o țară în care orbii au carnet de conducere.
Utopia. Șase parabole despre teatru înfățișează dilemele referitoare la această artă. Nu mai avem șase personaje în cătarea unui autor, ca și în cazul lui Luigi Pirandello, ci șase rețete, pilde parodice care denunță repetitivitatea, experiențele, superstițiile, clișeele și narcisismul adepților Thaliei. Dorința de debarasare de modelele impuse de coloniști îi duce pe aborigeni la tentativa de a crea ei înșiși un repertoriu dramatic, imaginând o inginerie complicată pentru amplasarea coordonatelor spațiale, temporale, personajelor și situațiilor posibile. Conglomeratul dramatic, calculat geometric, rețetă infailibilă a unei preconizate opere ideale se soldează însa cu „piese cunoscute deja spectatorilor: Comedia erorilor, Nora, Pescărușul”. Teatrele de lemn ale insulei, deși „ard cu decor, actori, mașiniști cu tot până când locul lor rămâne un măldar de jar” nu se vor construite din cărămidă, pentru că astfel magia veridicității, a experimentului s-ar pierde, iar necesitatea reevaluării periodice a mijloacelor de expresie teatrală s-ar volatiliza. În plus, aborigenii ar pierde spectacolul piroman-inchizitorial. Pentru că arta cere sacrificii, arderea simbolică a piesei trecute, cu întreaga-i recuzită, face posibilă re-nașterea unei alte inepții. Insularii dau doar femeilor dreptul de a interpreta piese, situație inversă teatrului elisabetan, motivând că un bărbat apt de o disimulare atât de proteică „ar fi prea periculos – ca să fie lăsat să trăiască liber – pentru semenii lui”. Așadar, doar femeile, de fapt „orice femeie poate să practice arta teatrului”, iar dacă acest destin le este impus de la naștere vor atinge virtuozitatea. Uniformizant, toate practicantele acestei profesii se numesc Augusta, pentru că biografia lor concretă este insignifiantă, iar onomastica le este conferită de interpretările scenice. În pofida matriarhatului actoricesc insular, emblemele, bourul cu două capete, androgin și Ianus deopotrivă, revin bărbaților, „cele mai de seamă elemente ale nobilei arte: regizorul și spectatorul”. Rezultatul este o dramaturgie bovină, interpretată de Auguste muieri histrio(a)n(e).
„Întoarcerea tatei din război”. Subiecte constituie o istorie a mentalităților, în care gura satului se pliază în funcție de aparențe. Reluându-se simetric fraza inițială, ipostazierile aduc opoziții între anturaj și soția, respectiv copilul luptătorului, cei din urmă având de înfruntat o comunitate ostilă. Tatăl plecat la război și ajuns în brațele unei femei este declarat când trădător, când erou național răpus la datorie. Medalia primită în prima secvență se află în contrast cu prada de război adusă, aparținătoare mai degrabă unei gheișe decât unui luptător, astfel încât cadourile primite îl fac pe fiu să conchidă: „Niciodată nu am fost sigur că tata a luptat în războiul care trebuia”. O altă posibilitate imaginată este cea de prizonier obligat de vietnamezi să „joace ruleta rusească”. Elucubrațiile paterne sau filiale au și mărturia pulverizării craniului de un glonț pe care ghinionistul îl aduce acasă. Anunțul mortuar al Tatălui captiv doi ani într-un lagăr conduce înspre o substituție a părintelui de către cel mai bun prieten, care devine dependent de relatările despre cei de-acasă, astfel încât îl înlocuiește. Evenimențialul glisează spre un absurd ce reflectă personalitatea atipică a celui care vine dintr-un război înainte de-a se termina sau luptă în pofida faptului că nu există un război declarat. Anomaliile relevă însă, prin alegorie, regimul antedecembrist. Alt posibil traseu îl prezintă pe tatăl prizonier dispus să asimileze o altă religie dacă aceasta i se pare superioară celei natale. Tergiversarea în găsirea răspunsului duce înspre acumularea dilemelor în „multe cărți de religie comparată, istorie și filosofie”, muncă de cercetare în urma căreia se alege cu un Premiu Nobel, dar tot nu elucidează dilema celei mai bune dintre credințe. Mercenar, „războinic profesionist”, Tatăl devine o spaimă a anturajului, astfel încât fiului îi este suficient să amenințe o dată și promisiunea omuciderii să se adeverească, pentru a-și câștiga supremația asupra celorlalți. Așadar, Tatăl – tradițional își rezolvă conflictele cu ghioaga, iar fiul – uzând de mistificare și exploatând superstițiile naive ale celorlalți: „El a fost un mare războinic, dar eu sunt un vrăjitor și mai vestit”.
La Rovine… în câmpii… propune o alternativă parodică la istoria concretă, utilizând tehnica palimpsestului și transformându-se pe alocuri într-un mimotext care prelungește Scrisoarea III. Baiazid are o simpatie pentru solul căruia nu-i înțelege limba, dar care-i apreciază estetica fetei. Pentru a facilita comunicarea ce pare de bun augur este chemat tălmaciul, „un român trecut la legea musulmană”, ce „își detestă aprig foștii compatrioți pentru că turcii se uită la el cu scârbă”. Lipsa de reverență a confratelui în fața tălmaciului otoman va fi sancționată printr-o traducere inversă, dar care respectă textul eminescian. Simpatia se schimbă în antipatie ca urmare a boicotării mesajului și, chiar atunci când solul, intuind trădarea aproapelui, încearcă să-l transmită corect, nemalformat, folosind limbajul nonverbal și paraverbal, confratele se debarasează complet de identitatea mioritică refuzând condamnatului până și rugăciunea finală, gest motivat fariseic: „Cum să mă spurc spunând o rugăciune a ghiaurilor! Singur Allah e mare.” Fără a deturna cursul istoriei, narațiunea devine o satiră la adresa conaționalilor, la fel ca în fabula Toporul și pădurea a lui Gr. Alexadrescu.
În ciuda grabei de a edita acest microvolum de narațiuni, Horia Gârbea este un prozator încercat, care impune un tempo ludic și realizează portrete bine articulate, surprinzând grotescul, aberantul și detracarea unei societăți pururi balcanice.



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!