Tristețea stă în firea lucrurilor. Fiecare dintre noi,zilnic, avem stări ce ne aduc întristarea. Ea poate să fie mai mult sau mai putin profundă. Depinde de factorii ce o determină și de puterea noastră ad-hoc de acceptare a stării.
De fapt tristețea reprezintă un mod de contemplare prin interiorizarea vieții cotidiene.
Prin căi volitive ne opunem răutății și exagerării umane și căutăm să prindem,pas cu pas,colbul amintirilor pentru a înțelege prin noi înșine sensurile vieții în momentele meschine de trăire.
Se cosideră că tristețea este antonimul bucuriei. Adevărat,însă sunt situații când tristețea alină gândul mult mai adânc decât bucuria. Ea,tristețea,duce la reflecție și ajută să aline sufletul și corpul în același timp.
Tristețea nu este o caracteristică pur umană. Orice vietate se întristează,chiar și o floare. Ea simte împrejurul său și recunoaște o altă tristețe simpatinzând simultan cu aceasta. Probabil că încearcă să preia din durerea ce o simte.
Dumnezeu a creat o biată floare să simtă și să ajute direct prin preluarea tristeții.
Tristețea se așează pe două coordonate principale. Una se manifestă în momente inconștiente,de frivolitate de toate genurile, de apăsare a exteriorului pe interiorul fiecăruia dintre noi,de nerealizare a oricăror dorințe ce le lansăm prin gânduri în fiecare clipă conștientă -și spunem că este o tristețe banală,de mică intensitate,pentru lucruri neînsemnate-, iar o alta apare conștient și se manifestă în clipe unite de tristețe pentru probleme ce le considerăm majore sau vitale .
Amândouă ne golesc de putința de viață,însă în același timp,conform legilor antagonice,ne întăresc,rămânând în memoria,mai mult sau mai puțin conștientă,ca un declic de lucru învățat,de experiență.
Trebuie să respectăm și să iubim tristețea la fel de mult ca și bucuria.Amândouă fac parte din noi și ne însoțesc permanent de la naștere și până la moarte.