agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-11-05 | | Prin cultură se înțeleg atât de multe lucruri, în primul rând datorită folosirii cuvântului în discuții frecvente și banale, încât conceptul în sine necesită o abordare sistematică. Se aceptă aproape unanim că ea este un sistem de principii după care se desfășoară întreaga activitate a unei colectivități. Altfel spus, cultura se referă la valorile sociale transmise, la comportamente și simboluri care sunt împărtășite de către membrii unui grup social, și cu ajutorul cărora aceștia interpretează și își imbogățesc experiența și conduitele. Unii cercetători văd cultura ca pe un sistem de principii după care are loc întreaga activitate - pe toate laturile - a unei colectivități. Dacă este așa, atunci este prea mult, fiindcă întregul nu poate fi o parte, iar cultura nu este totul, fiindcă oricât de multă importanță i-am acorda (și o facem!), totul nu încape într-o separare, iar noi chiar vrem s-o definim. Semiologul Umberto Eco a voit să furnizeze noii discipline un amplu fundal cultural și filozofic, făcînd să conveargă către ea teme și probleme ce-i sunt străine la prima vedere. Eco a pornit de la o axiomă a antropologiei culturale foarte răspîndită în prezent: întreaga viață socială poate fi considerată ca un fenomen de comunicare și prin aceasta se încadrează în domeniul semiologiei, dat fiind că actul comunicării nu poate avea loc decît prin semne. Habermas concepe realitatea în funcție de trei puncte de vedere transcedente specific, care determină trei categorii de cunoștere posibile: informațiile – care extind puterea noastră tehnică de a dispune de lucruri -, interpretările – care permit o orientare a acțiunii în cadrul tradițiilor comune – și analizele – care eliberează conștiința de dependența sa față de anumite puteri hipostaziate. „Aceste diferite puncte de vedere își au originea într-un ansamblu complex de interese, care sunt acelea ale unei specii legate de la început de anumite medii de socializare, și anume: munca, limba și dominația. Specia umană își asigură existența în sânul anumitor sisteme, organizând împreună munca socială și autoafirmarea printr-o conviețuire mediată de anumite tradiții în cadrul comunicării în limbajul curent; și, în sfârșit, cu anumitor identități ale eului care consolidează în fiecare stadiu al individuării conștiința individului în raport cu normele grupului.” (Habermas, Jürgen, “Cunoaștere și interes”, in Cunoaștere și comunicare, București, Editura Politică, 1983, p. 135.) Edward O. Wilson, profesor la Harvard University are o teorie despre lucrurile care îi fac pe oameni să se comporte așa cum se comportă. El crede că o mare parte din comportamentul uman - cum ar fi dominanta masculină, tabu-urile referitoare la incest și alte modele perpetuate de tradiție și de practicile culturale - nu sunt doar invenții ale culturii. Wilson crede că modele culturale de felul acesta se află sub controlul geneticii pe care îl avem cu toții imprimat în creier. Acest gen de comportamente a fost modelat de un fel special de evoluție, în care genele și cultura - forțele naturii și ale hranei - au lucrat împreună.” Wilson, împreună cu co-autorul cărții, Charles J. Lumsden, susține ca genele și cultura umană sunt legate între ele de multe mii de ani. Ei își intitulează teoria ”coevoluție genetico-culturala”. Cei doi spun ca este timpul să alăturăm biologia și științele sociale într-o nouă știință umană darwinistă. Wilson și Lumsden au publicat o carte în care sugerează ca evoluția culturală și cea genetică au devenit legate între ele acum... doua milioane de ani, alimentându-se reciproc și inițiand un “foc prometeic” (acesta fiind chiar titlul cărtii), care a condus la evoluția creierului la un nivel niciodată atins de un alt organ. Ei spun că această co-evoluția genetico-culturală este ceea ce a dus la mintea omului de astăzi și la cultura lui. (Boyce Resenberg, On Becoming Human, in Anthropology. Contemorary Perspectives, Needham Heights, Allyn Bacon, 2001, p.60. În orice cultură există metode recomandate și interzise de a atinge valorile acceptate. Cu alte cuvinte, fiecare cultură are metode acceptate de a atinge țeluri culturale. Metodele de a atinge țeluri culturale implică acorduri împărtășite despre felul cum se așteaptă oamenii să se comporte. Există abordări alternative pentru a examina procesele culturale. O abordare constă în a arunca o privire asupra modului în care o cultură funcționează din interior. Folosind această abordare, suntem preocupați să întelegem comportamentul oamenilor într-o cultură din punctul lor de vedere. O altă abordare ar fi compararea cultura unuia cu a altuia. În această abordare, se utilizează categorii predeterminate pentru a examina aspectele selectate ale culturii studiate. Cu alte cuvinte, obiectivul nu este să înțelegem culturile așa cum le văd membrii lor, ci să determinam cum pot fi comparate culturile prin referință la o calitate particulară. Distincția nu este nouă; la început, a fost propusă de Sapir, în 1925. Distincția este, de asemenea, făcută de lingvistul K. L. Pike, în Communication and culture (1966), care folosește termenii de ”emic’’ și ”etic’’ pentru a cataloga prima, respectiv a doua abordare. Chiar dacă acceptăm teoria genetico-culturală a reputatului profesor Wilson, tot nu putem să renunțăm la rolul învățării, al însușirii focului prometeic transmis. Cultura se însușește. Și poate nu întâmplător, caretea întâiului scriitor din literatura română este Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie. Totul are ca temei învățătura: „Iar eu acum, odraslele mele, voi să vă învăț, precum zice Solomon”Fiule, priimește învățătura tătâne-tău și ascultă sfatul mâne-ta, ca să trăiești în veci”. Drept aceia, feții ,iei, și eu vă învăț...” Învățarea este, pentru cultura română, o fericită obsesie. Cel dintâi mare cronicar, Grigore Ureche, face apel la ea din prima frază a cronicii sale: Mulți scriitorii au nevoit de au scris rândul și povestea țărâlor, de au lăsat izvod pă urmă, și bune și rele, să rămâie feciorilor și nepoților, să le fie de învățătură, despre cele rele să să ferească și să să socotească, iar dupre cele bune să urmeze și să să învețe și să să îndirepteze.” Dimitrie Cantemir începe astfel „Descrierea Moldovei”, studiu solicitat de Academia din Berlin: “Cine vrea să dea o descriere politică a Moldovei trebuie, după socotința mea, să cerceteze înainte de toate chipul în care este cârmuită, fiindcă noi socotim că în descrierea acestuia au dat greș chiar și bărbații cei mai învățați.” Și mai departe:” Cine vrea să cerceteze de unde se trage boierimea moldovenească nu are trebuință să alerge, după pilda altor neamuri, la născociri îndoielnice și întunecate. Scriitorii greci și latini, pe care toți învățații lumii îi știu că sunt pricepuți, ne dau în privința aceasta lumina cea mai limpede. Anton Pan scrie: Picioarele-ți să roază pragurile învățaților./ Că / Școala face pe-omul om/ Ș-altoiul pe pomul pom. În sfârșit, Mihai Eminescu, poetul național, aducea generației dinaintea lui o critică vehementă tocmai pornind de la rolul învățăturii: ”Golul nostru intelectual, setos de civilizație, a primit fără control, fără cântărire, idei și bune și rele, și potrivite și nepotrivite, ba națiunea întreagă, cu prea puține excepții, nu vedea că niciodată o vorbă nu poate înlocui o realitate, că niciodată fraza culturii nu e echivalentă cu munca reală a inteligenței și mai ales cu întărirea propriei judecăți, care e cultura adevărată, că niciodată fraza libertății nu e echivalentă cu libertatea adevărată, care e facultatea de a dispune de sine însăși prin muncă și prin capitalizarea muncii. Nu o utopie, o mie de utopii populau capetele generației trecute, care-și închipuia libertatea fără muncă, cultura fără învățătură, organizația modernă fără o dezvoltare economică analogă. O serie de fraze ieftine, copiate din gazete străine, din scriitori de a doua mână, din discursurile unor politici trăiți și crescuți în alte țări, a înlocuit și înlocuiește încă în mare parte silința de-a învăța singuri; raționamente străine, răsărite din alte stări de lucruri, înlocuiesc exercițiul propriei judecăți.” Afirmații care se înscriu în conceptul contestatar al secolului al XIX-lea, când se militează împotriva formelor fără fond. În școală, ca și în familie, copiii învață că depind de cei din jur pentru a primi cele necesare: hrană, îmbrăcăminte, protecție și adăpost pentru intemperiile vremii. Familia este cea care asigură transmisibilitatea. Atașează-te de cei care te pot face mai bun, primește pe cei care la rândul tău îi poți face mai buni, ne învață Seneca, iar Columella, în De re rustica, nota: ”nu numai natura, ci și învățătura creează deprinderi.” Aceasta vrea să însemne că faptele de cultură se transmit de la un om la altul, de la o generație la alta și de la un popor la altul. Cum civilizația scrisului este relativ recentă, cultura veche se transmitea pe cale orală și, mai ales prin proverbe, cântece sau, mai rar, prin epopei. În limba ebraică exista un cuvânt special care definea posibilitățile transmiterii de la o generație la alta: mashal. Cercetătorii au înțeles, prin presupuneri, la ce se referea autorul israelit atunci când menționa termenul mashal, chiar și atunci când acesta nu este folosit cu intenția de a introduce un exemplu sau mai multe exemple din același gen. Referințele la mashal (pl.) făcute de Solomon în cartea Proverbelor constituie texte care, aparent, se referă la materialul care le urmează, dar această carte din Biblie conține un bagaj amestecat de literatură și, astfel, nu ajută la focalizarea atenției asupra unei definiții a genului. În cazul altor referințe, termenii asemănători poeziei biblice oferă ocazii mai bune de înțelegere a semnificației lui mashal, deși nu ni se dau definiții precise. “să asculte însă și înțeleptul, și își va mări știința (leâah) și cel priceput, și va căpăta iscusință. Pentru prinderea înțelesului lui mashal sau al unui cuvânt adânc „o enigmă” înțelesul cuvintelor înțelepților și al cuvintelor lor cu tâlc „ghicitori“ - Prov.1:5-6 Mai întâi, mashal se află printre lucrurile primite, dobândite, transmise. Lui i se asociază forme de cunoaștere care sunt înrădăcinate în cuvintele care înseamnă mêlîsah indirect sau misterios, legat de ceea ce înseamnă în arabă ”a evita”; hîdăh, este legat, de asemenea, de ceea ce în arabă înseamnă ‘a evita’. Aici mashal este asociat într-un mod și mai direct cu transmiterea de-a lungul generațiilor, a tradițiilor istorice și a cunoștinței moștenite (vezi și Ps. 78:5-8, despre învățătură și cunoaștere). Vorbirea neclară (ghicitoarea) este asociată cu mashal, asemenea imaginii despre povestirea minunilor făcute de Dumnezeu, ele însele misterioase și inexplicabile prin mijloacele umane, raționale și obișnuite (Ben-Amos, 1992a). Versetele 9-72 constituie o călătorie poetică prin momentele importante ale tradiției israelite, incluzând salvările miraculoase și nedesăvârșirile Israelului ca națiune de oportuniști. “Amintirile voastre (de la zkr, a-și aminti) sunt mashal-uri de cenușă/ Întăriturile voastre „comemorative” sunt întărituri de lut.“ - Iov 13:12 Când vorbim despre transmisibilitate, lucrurile nu stau altfel nici cu alte culturi. De pildă, Confucius, care a fi trăit între 55-79 î.Hr., a servit câtva timp la curtea prințului său și a întreprins apoi o călătorie în căutarea unui suveran mai receptiv la învățăturile sale. El și-a sfârșit viața înconjurat de discipoli. Tradiția îi atribuie punerea la punct a primei opere literare chineze, o antologie de poezie, Shijing, a cărei valoare morală o accentuează. I se atribuie redactarea Analelor, Primăverii și Toamnei, prin care își manifesta aprobarea sau dezaprobarea față de un evenimente. Contactul cel mai direct cu opera și învățăturile sale îl avem prin intermediul Convorbirilor pe care ni le-au transmis discipolii săi: o carte în care se întrepătrund aforisme, scurte dialoguri și anecdote, unde nu există deci nici o demonstrație riguroasă, dar care în simplitatea ei posedă o „savoare" inepuizabilă. Și exemplele ar putea continua la nesfârșit. Emile Durkheim consideră că pe lîngă forțele în stare liberă care le împrospătează neîncetat pe ale noastre, mai există altele, fixate în diferitele tehnici și tradiții pe care le utilizăm. Prima este limba pe care o vorbim, fără ca s-o fi creat noi, invocăm drepturi instituite de alții, tezaurul de cunoștințe este transmis unei generații fără ca aceasta să-1 fi adunat etc. Concluzia este că datorăm societății diversele cîștiguri ale civilizației și, dacă în general nu cunoaștem sursa de unde provin ele, știm, cel puțin, că nu reprezintă creația noastră. Dar tocmai ele sunt cele care conferă omului o fizionomie personală printre celelalte ființe, deoarece omul este om doar datorită civilizației. El nu poate supraviețui în afara semenilor lui, are nevoie de ceea ce produc și alți oameni, nu doar natura și, mai presus de orice, are nevoie de comunicare, să-și împărtășească gândurile și sentimentele. În concluzie, el nu poate să ignore sentimentul că există cauze externe care acționează și care îi conferă însușirile specifice naturii sale, asemenea unor puteri care-1 protejează, asigurîndu-i o soartă privilegiată. Acestora, ne sugerează el, omul trebuia să le atribuie o demnitate pe măsura valorii lor. Deși presupunem că fiecare generație s-a minunat de câte tezaure a îngrămădit geniul uman până la ea și, mai mult, de câte schimbări s-au produs sub ochii ei, nu putem accepta ideea că totdeauna a fost la fel. Pentru a ne da seama de ritmul schimbărilor, suntem obligați să introducem în calcul elementul timp, conceput ca intervale în cursul cărora au loc întâmplări. Când ne referim la ritmul schimbării, vorbim de numărul de evenimente ce se îngrămădesc într-un interval de timp fixat în mod arbitrar. Alvin Toffler constată că există un consens foarte larg al istoricilor și arheologilor, trecând prin toată pleiada de savanți care se ocupă de științele naturii, de sociologie sau de economie, printre psihologi și alți cercetători, în legătură cu faptul că multe procese sociale se accelerează într-un mod spectaculos. Dinamismul este de necontestat ca fiind mai activ în zilele noastre prin numărul mare de invenții, prin existența unor puternice centre de cercetare, inclusiv cele arondate marilor universități, și prin timpul scurt pe care îl necesită acum punerea lor în practică. Dezvoltarea, sub ochii noștri, a telefoniei, este una din multele dovezi convingătoare. Capacitatea de a afla noutăți prin calculator, a doua. Calitatea culturii de a fi dinamică este demonstrată și prin capacitatea ei de a se difuza. Marele Învățător a atras atenția că nimeni nu aprinde o lumină ca s-o țină sub obroc (baniță), adică sub un acopeământ, să nu fie văzută. Popoarele care au ținut un adevăr, o descoperire, o invenție numai pentru ele le-au transformat în rădăcini moarte și n-au fecundat. Invers, popoarele care au știut să le facă cunoscute, să le vândă, au atras și altele în circuit și au devenit culturi superioare, determinând și pe altele să le urmeze și s-au impus. Aceasta este soarta culturii grecești, sau a culturii romane, iar, mai apoi, a culturii engleze. Profesorul Randy Kluver menționeă câteva categorii importante care merită atenția teoreticienilor comunicațiilor interculturale. El le grupează în implicații sociale și implicațiile interpersonale. Există trei tipuri de relații potențiale între om și natură: autoritate asupra naturii, armonie cu natura și subjugarea naturii. Aceste soluții sunt de obicei fără complicații, simpliste și pot fi ilustrate cel mai bine prin exemple. În societățile industrializate ca Statele Unite vizunea de autoritate-asupra-naturii tinde să predomine. “Această orientare implică ideea că toate forțele naturale pot și trebuie să fie învinse sau/și puse la îndemâna utilizării lor de către oameni; asemenea exemple: barajele de pe râuri, mutarea munților, și controlul bolilor prin medicamente. Viziunea despre o armonie-cu-natura atrage nicio deosebire între viața umană, natură și supranatural - oricare dintre ele este o extensie a celeilalte.” Dat fiind faptul că domeniul comunicațiilor interculturale este tipic construit în primul rând ca fiind interpersonal, poate fi mai ușor să le adresez pe acestea mai întâi. În orice caz, aceste forțe sunt inerent culturale și sociale, motiv pentru care Randy Kluver crede că cel mai bine ar fi ca orice analiză să înceapă cu o discuție despre marile implicații sociale și culturale ale globalizării din era modernă. Diferențele dintre viziunile despre lume au un foarte mare impact asupra procesului de comnunicare cu persoanele din alte culturi. Limba evoluează odată cu societatea, iar dezvoltarea societății este tributară comunicării prin limbă. Realitate vizibilă în istoria culturii: o dată cu expansiunea civilizației grecești, limba greacă dobîndește un statut mai puternic. Dacă înainte existau aproape tot atîtea variante de greacă cîte texte erau, în epoca ulterioară cuceririlor lui Alexandru cel Mare se răspîndește o limbă greacă comună, așa-numita koine. Aceasta nu va fi numai limba în care se vor scrie operele lui Strabon, Plutarh și Aristotel, ci limba transmisă de școlile de gramatică, ea devenind treptat limba oficială a întregii zone mediteraneene și orientale atinse de cucerirea lui Alexandru și supraviețuind pe timpul dominației romane ca limbă a culturii. Vorbită chiar de patricienii și de intelectualii romani, precum și de cei implicați în comerț, în călătorii, în diplomație, în dezbaterea științifică și filo¬sofică în lumea cunoscută, greaca devine limba în care se transmit primele texte ale creștinismului (evangheliile și traducerea Septuagintei, secolul al III-lea î.Cr.) și dezbaterile teologice ale primilor părinți ai Bisericii.” Așa cum un individ are propriile-i criterii de valoare, iar grupul se deosebește de mulțime prin anumite trăsături specifice, cultura, la rândul ei selectează și aplică valori care o definște în raport cu altele, din alt spațiu sau timp. Cauzele pentru care o opțiune se dimunează sau chiar piere la un moment dat, alta se dezvoltă și devine dominantă pentru o perioadă sau grpare pot fi mai mult observate decât explicate, ceea ce nu vrea să însemne că nu pot fi interpretate, ci doar că nu intră în zona hazardului. De pildă, nu credem că vom găsi o explicație suficient de convingătoare pentru care poporul român, de origine romană, a optat pentru religia ortodoxă, a Răsăritului, și nu de catolicismul promovat de Roma, dar putem citi momentele care au produs glisarea, iar acestea să ni se pară logice sau normale. De asemenea, ni se poate părea firesc că am adoptat, la un moment dat, straiele nemțești în locul portului oriental, dar tot firesc li se părea portul lor și celor care aveau turbane. Portul bărbii în contemporanietate de către tineri are explicații de la un ins la altul, dar relativa generalizare ține de o selecție greu de demonstrat în afara opțiunii. O altă formă de selecție este relația băștinașului cu cel venit din altă parte, numit venetic. Omul venit în sat, venit din altă parte, oricît de mult ar sta, rămîne totuși un străin, ne asigură Bernea, pornind de la cercetări de teren. „Veneticu-i venetic și nu-i bine văzut, că nu de bun a plecat, se întreabă românul. De ce o venit? La el în sat n-o putut sta? Dacă și-a părăsit satul nu-i om de ispravă; da și de e, tot nu să uită lumea bucuros la el, că vezi, nu-1 știe nime, nici neam, nici loc, nu-1 știe nime. Și vezi, omu să teme!" „Veneticu-i rău văzut, că nu știe nime ce-i în el, ce sămânță are. Omu strein tot strein rămâne, orice-ar face.” În contrast cu această opțiune, avem comportamentul locuitorilor din Statele Unite, pentru care noul venit ar face foarte bine dacă și-ar găsi un loc printer ei. Evident că există explicații, darn u acesta este obiectul observației noastre, ci doar să atragem atenția asupra istoriei care stă în spatele unui comportament selective. Și altă abordare selectivă: în secolul al XlX-lea Oscar Wilde a fost ruinat, în ciuda creativității sale, când justiția 1-a găsit vinovat de practici homosexuale. În S.U.A. numeroase instituții au propus a se limita drepturile civile ale homosexualilor. Freud nu consideră homosexualitatea o boală, dar este ambivalent în legătură cu normalitatea unei asemenea conduite. În 1973, Asociația Americană de Psihiatrie îndepărtează homosexualitatea de pe lista afecțiunilor mentale, sprijinind astfel punctul de vedere că alegerea partenerului sexual de același gen nu este în mai mare măsură un indicator de tulburare mintală decât este alegerea partenerului de același sex. Investigația extinsă, sponsorizată de Institutul Kinsey, arată că persoanele care preferă partenerul de același sex sunt la fel de bine adaptate, comparabil cu eșantionul heterosexualilor. Majoritatea homosexualilor studiați sunt implicați în relații regulate, își derivă satisfacția de la slujba pe care o practică, au un cerc larg de prieteni și se descriu pe ei înșiși ca fiind „destul de fericiți”. La începutul secolului XXI, lucrurile evoluează, asfel încât S.U.A. trimite la București, capitala unei țări majoritar creștine, un ambasador homosexual, care vine însoțit de prietenul lui. Curând, el se consideră însă persecutat în propria lui țară și-și dă demisia din diplomație afirmând: „In ultimii trei ani, am cerut cu insistenta secretarului (de stat, Condoleezza Rice) si echipei sale de conducere sa remedieze politicile care ii discrimineaza pe angajații aparținând comunitatii gay sau lesbiene. Dar nu am obținut nici un rezultat, iar eu m-am simțit silit să aleg între obligațiile față de partenerul meu – care este familia mea – și datoria față de țara mea. Faptul că o persoană a fost pusă în situația de a face această alegere este o pată pe mandatul de conducere al secretarului de stat și o rușine pentru această instituție și pentru țara noastră”. Guest și-a argumentat gestul prin faptul că partenerii diplomaților homosexuali nu au dreptul la antrenamentele de autoapărare oferite de Departamentul de Stat și nu beneficiază de asistență medicală gratuită în străinatate, evacuare garantată în caz de urgență medicală și nici de indemnizațiile speciale oferite soților sau soțiilor diplomaților trimiși în misiune. Guest și susținătorii lui și-au câștigat drepturile, astfel că anul acesta, 2009, cererile lui au fost acceptate de Departament. Am făcut această trimitere pentru a arăta complecsitatea vieții sociale contemporane și pentru a arăta varietatea de abordare a problematicii membrilor societății. Raportându-se la realitate, sociologia are menirea, consideră Dimitrie Gusti, să cerceteze societatea în toate aspectele ei, să studieze societatea ca totalitate. El se întrabă: este realitatea socială într-adevăr o realitate totală, nu se desface cumva ca o simplă sumă, în elemente componente, numai juxtapuse? Este societatea altceva decât suma aritmetică a indivizilor și a manifestărilor de vieață a acestora? Și cea¬laltă problemă: chiar dacă societatea este o totalitate originară, ireduc¬tibilă și deci inexplicabilă numai prin elemente componente, din moment ce formeaza obiectul de cercetare al mai multor științe, care o studiază sub câte un aspect al ei, ce rost mai are o știință nouă, care n-ar putea fi de cât un corp al altor științe, o enciclopedie a științelor sociale particulare? Și Gusti va răspunde: „fenomenele juridice, etnice, lingvistice, economice, religioase, artistice, științifice, adică tot ce se leagă de viața superioară a omului, sunt fenomene sociale, născute în societate, desvoltate în societate și care în afară de socie¬tate n-au nici rost, nici înțeles.” Decenii mai târziu, Goffman observă că atunci când examinăm un grup sau o clasă de indivizi, descoperim că membrii săi tind să-și investească ego-urile în primul rînd în anumite rutine, dînd mai puțină atenție celorlalte, pe care tot ei le performează. Puterea nu constă însă doar în forța fizică, iar prestigiul nu este dat de (sau doar de) bunurile materiale. Societatea modernă este puternic dominată de cultură. Încă din antichitate înțeleptul – deținătorul de experiență și de valori ale minții – a avut locul bine stabilit în vârful ierarhiei. Nici o cultură nu poate exista fără societate, spune Giddens, așa cum, nici o societate nu poate exista fără cultură. Fără cultură, n-am mai fi deloc „umani”, ci doar supraviețuitori ai planetei. N-am avea un limbaj în care să ne exprimăm, am transmite doar semnale, asemeni păsărilor și animalelor. Și, mai important, n-am poseda simțul conștiinței de sine, nu am putea medita asupra propriului nostru destin, iar capacitatea noastră de gândire sau de judecată ar fi limitată, rezumându-ne doar la procreere și asigurarea hranei. Fără cultură experiențele unei generații s-ar dizolva în neant, iar omul s-ar întoarce la stadiul culegătorului de fructe. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate