Istoriile și dicționarele de literatură apărute după 1989 preiau, în linii mari, scara de valori impusă de propaganda de partid sau de grupurile literare de orientare din jurul revistei „România literară”. Istoria semnată de Alex Ștefănescu, deși apărută înaintea istoriei lui N. Manolescu, exprimă punctele de vedere ale celui din urmă, directorul publicației la care activează cel dintâi. Dicționarele elaborate de Academia Română, sub egida academicianului Eugen Simion, reprezintă scara de valori exprimată de acesta în prealabil în volumele „Scriitori români de azi”. Sunt culpabilizați sau minimalizați scriitori care nu au susținut ideologia de stânga, cu o îngăduință suspectă pentru stricătorii de cultură ai „obsedantului deceniu”. Deși „literatura nu este însă numai un fenomen artistic sau, și mai exact, pentru că literatura este un fenomen artistic, iar acesta este, prin definiție, o creație umană, adresată oame¬nilor, iar aceștia sunt ființe sociale care nu trăiesc și nu se dez¬voltă decît în societate, literatura este implicit un fenomen social” , acest adevăr nu transpare aproape de loc în aceste analize.
Arta este produs uman, nu o creație a naturii, deși își poate propune să imite ordinea naturală. Interpretarea și aprecierea unei opere de artă, ca produs al energiei creatoare omenești, trebuie să pornească de la alte premise decât interpre¬tarea și aprecierea unui produs al naturii. Influența literaturii asupra mentalității publicului nu poate fi cercetată cu ajutorul graficelor. Tirajul unei lucrări nu este relevant pentru stabilirea valorii produsului destinat pieții. Dacă vrem să explicăm un produs al naturii printr-o anumită calitate sau intenție a creatorului său, riscăm să ne înșelăm. În schimb, nu putem înțe¬lege pe deplin o operă rezultată din activitatea omului, dacă nu încercăm să aflăm în ce aptitu¬dine intrinsecă naturii omenești își are originea, și dacă nu ne întrebăm ce scop intenționează creatorul să atingă cu ajutorul ei. Atunci când este vorba de un produs al naturii, oricare din multiplele sale aspecte poate fi izolat și considerat ca fiind esențial, dacă îl privim într-un anumit context. Dar în cazul unei opere realizate de om, este esențial doar aspectul de dragul căruia a fost creată, iar tot ce i se adaugă, independent de intenția creatorului și de gradul în care este stăpîn pe opera sa, este neesențial.
Afirmația lui Friedler era valabilă însă la în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când a fost exprimată, în plin romantism, dar nu se poate susține și astăzi, când datorită mass-mediei opera de artă influențează milioane de conștiințe, iar aspectul “de dragul cui a fost creat” devine lipsit de importață, nu are valoare, ci merită o analiză de alt tip, decât cel al valorii. Opera lui A. Soljenițîn, ca să dăm un singur exemplu, nu este importantă doar prin valoarea ei estetică, ea a zguduit conștiințele receptive ale Estului și Vestului, trăgând semnalul de alarmă asupra diverselor forme de manifestare ale Gulagului.
Literatura, deși se deosebește de alte arte prin recrearea unei realități cu valoare estetică, este, în același timp, o activitate a spiritului, care se adresează conștiinței, simțului civic, contemporanității și posterității. Ea poate spune adevăruri valabile unei generații, născute deci din istoric, dar poate depăși momentul adresându-se secolelor și, uneori, chiar mileniilor (vezi Psalmii, Iliada și Odiseea, Ramayana). Se dă sama, cum zicea cronicarul, despre cele văzute, știute și scrise. Ea este produsul unei realități subiective. Sociologia, în schimb, este o disciplină de constatare pură, lipsită de intenția valorificări sau a aprecierii, este știintă menită să stabilească și să explice realitatea socială așa cum este ea, nu cum o “vede” cercetătorul. Subiectivismul nu face casă bună cu știința. Știința studiază legi și procese, analizează schimbările, propune soluții, face supoziții. Ea poate oricând să-și justifice rațional rezultatele. Prin aceasta și prin multe alte contribuții, scrie Dimitrie Gusti, s-a definit caracterul realist, de știință intemeiată pe fapte, al sociologiei. Ea este datoare prin însăși formația ei ca știință să constate realitatea socială în toate amănuntele ei, fără nicio părtinire, obligată să făcă abstracție de orice interes în afara obiectivității. “Numai așa Sociologia deschide căi largi și temeinice studiilor etice și politice și face cu putință o treptată îmbunătățire, a realității sociale, prin reforme sociale și desavârșire morală.”
Fiind deosebit de complex, procesul creației artistice se poate analiza printr-o mare diversitate de materiale, metode, presupoziții și scopuri. Procesul creație poate fi analizat și ca un scop în sine, încercându-se definirea particularului, zonele inimitabile. Alteori, el poate fi privit doar în corelație cu alte procese. Creația literară însăși poate fi văzută ca unicat de sine stătător sau ca o chintesență a influențelor. Încercarea de reproducere a unei realități artistice are ca rezultat apariția unei noi opere de artă. Știința literaturii emite enunțuri și presupuneri care-și găsesc originile în filosofie, sociologie sau psihologie.
Marx, Weber și Durkheim nu s-au ocupat special de domeniu, dar i-au arătat totuși un interes aparte, chiar dacă ar fi să reținem doar spusa lui Marx că a învățat de la Balzac mai multă economie decât de la specialiști - evident o exagerare. Inteligența, după cum a remarcat Brunschvicg, în Le Progrès de la conscience dans la philosophie occidentale, câștigă bătă¬liile sau, ca și poezia, se dedică unei creații continue, în timp ce deducția logistică nu este comparabilă decât cu tratatele de strategie și cu „artele poetice”, care codifică victoriile trecute ale acțiunii sau ale spiritului, dar nu asigură izbânzile lor viitoare. Nici succesul la public nu poatye spune prea multe despre valoarea unei opere literare. Robert Escarpit este de părere că o carte de succes doar exprimă dorințele grupului, ea creează iluzia că grupul respectiv se descoperă pe sine în operă: „Impresia că a avut aceleași idei, că a încercat aceleași sentimente, că a trăit aceleași aventuri este una din cele menționate de cititorii unei cărți de succes”.
Petre Pandrea, jurist, sociolog și antropolog, cu studii strălucite în țară și la mai multe universități europene, este și mai categoric în privința influenței societății asupra literaturii. După ce regretă că Marx nu a scris un studiu critic asupra lui Balzac, citează o opinie a acestuia după care „nu poți trăi în mijlocul unei societăți și să rămâi independent față de ea”. La fel de adevărată i se pare și formularea critică a lui G. Ibrăileanu: „nu poți fi independent și totodată subvenționat”, ca apoi să afirme categoric: “Nu există creator în afara claselor. Actuala societate fiind tăiată în felii, în mod fatal creatorul se definește în funcție de una din clasele sociale.”
Pe lângă analiza sau chiar în locul clasicismului, romantismului, naturalismului, expresionismului etc., Pandrea este de părere, în 1934, că “se poate adânci analiza critică insistând asupra substanței de clasă. De-acolo artistul pri¬mește - conștient sau inconștient - îndrumări ideolo¬gice, formele expresiei, conținut, maniere specifice. A sta deasupra claselor este o necesitate sau un nou meș¬teșug de clasă pentru a introduce prin contrabanda pa¬vilionului neutral adevăruri și tendințe pornite dintr-un punct de vedere, care are tot interesul să se mas¬cheze.”
Pandrea avea 30 de ani când exprima aceste opinii; peste un deceniu, când literatura va intra sub tutela partidului totalitar și se va ascuți lupta de clasă, iar el va fi în imposibilitatea de a publica, va avea alte convingeri. Va vedea cu ochii lui politicieni și intelectuali patrioți în boxa acuzaților, “la instigația Anei Pauker și a silberilor ei, cu girul infelicelui meu cumnat” (Lucrețiu Pătrășcanu, n.n.). Ne spune Pandrea și care era atmosfera: “Nu se mai ținea cont de onoare, prietenie, puritate. Saturnaliile sclavilor guvernanți erau în toi.” A hotărât să părăsească turnul “de ivoriu de după 23 August 1944, ridicat în Perișul meu iubit și înflorat, pentru a purcede în agora, sub formă de jurnalist și avocat penalist, pentru a pune ordine într-o cetate bezmetică, ajunsă sat fără câini”. Nu va reuși, desigur, să facă ordine, va fi și el arestat.
În domeniul esteticii, consideră Norbert Groeben, fundalul cultural-istoric a lăsat urme și în ceea ce privește intensitatea cercetării întreprinse la nivelul psihologiei empirice ; în domeniul re¬ceptării operelor artistice se fac mult mai puține cercetări decît în cel al creativității generale. Autorul și cititorul operelor literare sunt, sub aspect general psihologic, cei doi poli ai procesului de comunicare, emițătorul și receptorul.
Din însăși structura procesului de comunicare se pot desprinde câteva elemente clare care definesc opera literară: emițătorul și relația lui cu „mesajul” (conținutul operei literară), ca aspect clasic al creației și creativității ; mesajul și relația lui cu receptorul (variabilele de cititor) ; chiar procesul însuși de comunicare care stabilește legă¬tura între emițător, mesaj și receptor. La nive¬lul variabilelor de cititor se naște în mod legitim o suită de demersuri psihologice: după tipul atitudinilor care duc la lectura operelor literare, după receptarea estetică considerată ca o capacitate și după exersarea, respectiv dez¬voltarea ei.
Cercetătorii literaturii, de aiurea și de la noi, nu au fost interesați de aceste probleme în mod special considerând, probabil, că el se rezolvau singure în cursul activi¬tății lor. Inhibați de cenzură, cu gândul doar la păstrarea posturilor lor călduțe de la reviste, edituri sau universitate, criticii și istoricii literari au fost incapabili să analizeze fondul de idei și conflictele sociale, mimând menuetul estetismului pur. Când, după schimbarea din 1989, au putut să scrie ”liberi” și au introdus și grila ideologică sau sociologică, n-au avut altă grijă decât să demonstreze simpatiile de dreapta ale marilor personalități ale generației treizeci: Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran. Iată cum încheie Manolescu capitolul despre Mircea Eliade din Istoria lui: ”Oprite în 1960, Memoriile reprezintă cea din urmă șansă a lui Eliade de a se împăca cu istoria (și literară). O șansă ratată, ca și celelalte.”(Manolescu, Istoria, p. 869)
Marshall McLuhan, cunoscut teoretician canadian, definește prima etapă din istoria civilizațiilor umane ca fază a civilizației arhaice, fără scriere, „faza culturii orale”. Astfel, el se integrează direct și spontan în cadrul său natural și în grupul său natural, în tribul său. Această primă fază a comunicării sociale este denumită și faza culturii tribale. Ea reprezintă copilăria istoriei umane, zorii comunicării sociale, și constituie o sursă esențială pentru studierea gândirii și limbajului omului primitiv.
În această fază gândirea înflorește liber și rămâne apropiată de concret, iar cuvintele capătă o forță magică prin care universul este sacralizat. Marshall McLuhan consideră că deși putem vorbi de o condiție ideală a omului, care presupune o armonie ideală a simțurilor, omul se schimbă în funcție de mijloacelor de comunicare, iar acestea determină la rândul lor predominanța unui anume organ de simț al omului. Mijloacele de comunicare apar, astfel, ca prelungiri ale simțurilor umane. Informația auditivă poate fi însă una de tip inferior în societatea contemorană. Vrem să spunem că una este să te bazezi pe ce ai auzit și alt ape ce ai văzut, adică ai citit. Literatura și consumul ei se bazează încă pe lectură și sperăm că astfel se va întâmpla mult timp de acum înainte. Ascultarea unei poezii este, desigur, o plăcere, dar cititul ei oferă posibilitatea intrării în ritmul intim al poemului, poți face pauze, poți întrerupe lectura pentru a medita, îți poți face însemnări, poți să-ți propui memorarea unui vers. Au dreptate înțelepții chinezi când susțin că e preferabil să vezi un lucru o dată, decât să ți se vorbească de el de o sută de ori!
Mai presus de simțuri se ridică însă rostirea. Despre evoluția cuvântului „rost” și a diferitelor sale sensuri se ocupă Constantin Noica în volumul „Cuvânt împreună despre rostirea românească”, unde afirmă: „Cuvintele rost și rostire au căpătat o neașteptată înzestrare filosofică în limba română. In particular, rostire este singurul termen care poate reda logos-u1 grec, acest princeps al gândirii, ce acoperea singur jumătate din ea. Logos înseamnă cuvânt, și rațiune, și socoteala, și raport, și definiție, și rost. De aceea, „La început a fost cuvântul” ar putea fi mai bine redat prin „La început a fost Rostirea”, adică punerea în rost, rostuirea lucrurilor.”
Etimologia cuvântului (de la latinescul rostrum = bot, cioc, vârf încovoiat, gura, cu pluralul rostra = tribuna, piața publică) ne trimite la sensurile sale concrete, dar de aici se ajunge, prin prelucrări succesive, la sensuri abstracte, filosofice, speculative dintre cele mai surprinzătoare.
De la sensul concret inițial - rostul ca gurii - se ajunge la sensuri abstracte, speculative, cum ar fi: limbii, vorbire, discurs, rânduială, sens, talc, noimii, scop, lei, menire, rațiune, justificare. Constantin Noica dă, în toate aceste situații, exemple edificatoare. Iată unul dintre ele: „când Adam era pus să dea nume fiecărui viețuitor, ni se spune că el da și un rost, și că le rostește întru ființa lor”, ceea ce capătă, desigur, un înalt sens filosofic, care vrea să sugereze ideea unei reintegrări, prin cuvânt, în ordinea lumii.
Merită să ne întrebăm dacă nu cumva în timpul celor șase-șapte decenii ale dictaturii de diverse culori, conștiința românească nu s-a manifestat tocmai prin rostire și prin îndreptățire (justificare, explicare).
Constatăm că până în prezent nu s-a efectuat niciun studiu care să analizeze relațiile dintre puterea politică și creatorii de literatură, dintre redactorii și șefii lor, dintre scriitori și editori, dintre criticii literari și creatorii propriu-zis. Într-o formă sau alta, între ei era o relație de șefi și - dacă nu de subordonați – oricum de solicitanți. Existența șefilor și presiunea lor este un fenomen inerent tuturor formelor vieții sociale. Această oligarhie rezultă, în mod necesar, din modalitatea de funcționare a marilor organizații, partide sau state. Acestea, ne spun sociologii politicului, neputând fi guvernate direct de membrii lor reuniți în permanență în adunări deliberative, trebuie să recurgă la “tehnica delegării”. “Conform teoriei democratice, această tehnică nu introduce rupturi între guvernanți și guvernați: delegatul, subordonat voinței celor pe care îi reprezintă, are ca funcție pe aceea de a executa ordinele lor.”
Dar lucrurile devin mai greu de analizat atunci când apar instituții atipice: organizații profesionale – cum era cazul Uniunii Scriitorilor – care nu aveau decât o autoritate restrânsă asupra membriilor, iar statul totalitar, declarându-se democrat și sprijinitor al artei și culturii, era nevoit să folosească șantajul, manipularea sau amenințarea pentru a asigura supunerea membrilor.
Analiza sociologică scoate în evidență o realitate inedită: pe măsură ce crește apa¬ratul organizației represive, se crează diverse niveluri de cenzură (viza redactorului de carte, a șefului de secție, a redactorului șef și a directorului editurii, apoi a Consiliului culturii, a cenzurii, dar cresc și posibilitățile diferitelor opțiuni, în sensul că se găsește printre ei un susținător al autorului sau un iubitor al artei autentice, iar ceilalți vor fi solidari, de regulă, cu primul referent.
De asemenea, are loc și un alt fenomen, care constă în profitarea de declarațiile publice ale puterii, de genul: noi sprijinim activitatea scriitorilor, autorii sunt maturi și se vor autocenzura, dorim o literatură curajoasă, legată de realitate.
Partidul mimând democrația, scriitorii au profitat de ea și, pe cât le-a stat în putință, au ales în comitetele de conducere colegi care-i puteau susține. Se ajunge astfel la slăbirea conducerii “maselor”, autoritatea puterii politice fiind subminată de către puterea din ce în ce mai clar exprimată de către comitete. Când Partidul Comunist și-a dat seama de autoritatea acestor comitete, a făcut tot ce se poate ca să le anihileze: a fost desființată organizația de partid a Uniunii scriitorilor, afiliând-o pe lângă oraganizația lucrătorilor din presă și edituri, aceștia din urmă fiind salariați și deci obligați să asculte. Curând, comitetele de conducere ale Uuniunii Scriitorilor nu au mai fost convocate, pentru a nu se mai crea cadrul pentru exprimarea criticilor la adresa politicii culturale oficiate de partidul comunist.
Sunt suficiente motive pentru a acorda un studiu special relației dintre literatură și societate, două fenomene indestructibile datorită, în primul rând materialului după care coexistă fiecare: limba ca mijloc de comunicare. La rândul lor, procedee literare tradiționale – simbolul, rima, metrul, ritmul – sunt și ele sociale, reprezentând convenții și reguli apărute și manifestate în societate. Literatară „reprezintă” „viața” ; iar „viața” este, în mare măsură, o realitate socială, cu toate că atât lumea naturală cât și lumea interioară, subiectivă a individului au format și ele obiectaul unor „imitații” literare. Ion Glanetașu, din romanul lui Liviu Rebreanu, a existat în realitate, dar el capătă o altă realitate în roman, concomitent cu simbolul oricărui țăran, indiferent de numele pe care îl poartă, și tot astfel el devine o nouă realitate după cum și/l imaginează fiecare cititor.
Scriitorul, la rândul lui, este un membru al societății, care are o anumită poziție socială: se bucură de a anumită apreciere din partea societății și este răsplătit de ea, nu doar prin faptul că i se cumpăra opera, ci, mult mai mult, prin stima care i se acordă, prin autoritatea pe care o oferă cuvântul scris. El se adresează unui public, chiar dacă acesta este ipotetic și chiar dacă unii scriitori scriu că ei profesează un act pentru ei înșiși. Literatura, chiar înainte de Homer, a apărut în strânsă legătură cu anumite instituții sociale; iar în societatea primitivă s-ar putea chiar să fim incapabili de a distinge poezia de ritual, de magie, de muncă sau de joacă. Literatura are de asemenea o funcție sau o „utilitate” socială care nu poate fi pur individuală. Psalmii biblici, de pildă, nu aveau doar rol de slăvire a lui Dumnezeu, ci și și strângere la un loc și împreună simțire a fiilor lui Israel. Ei nu pot fi citiți decât de unul singur sau în grupuri de minim zece persoane.
Relația între literatură și societate este de obicei stu¬diată plecând de la afirmația împrumutată din scrierile lui Louis-Gabriel-Ambroise De Bonald, după care literatura este o expresie a societății. Dacă aceasta înseamnă că literatura, în orice moment, oglindește „cu exactitate” situația socială curentă, afirmația este falsă; iar dacă nu înseamnă decît că literatura prezintă anumite aspecte ale realității sociale, ea re¬prezintă un loc comun banal și vag.
A spune că literatura oglindește sau exprimă viața este încă și mai ambiguu. Și cel mai ușor lucru care se poate afirma. De aici prefența scriitorilor și manualelor pentru subiectele care reflectă viața, ca și când literatura ar fi o oglindă, iar viața un obiect așezat la margine unui lac limpede care nu se obosesște să vălurească. Scriito¬rul își exprimă în mod inevitabil experiența și întreaga con¬cepție de viață ; dar ar fi evident fals să se susțină că el ex¬primă complet și exhaustiv întreaga viață - sau chiar întreaga viață de la un moment dat.
A spune că autorul trebuie să exprime complet viața din timpul lui, că trebuie să fie „repre-zentativ” pentru epoca și societatea în care a trăit, înseamnă a folosi un criteriu concret de evaluare. În afară de aceasta, acești doi termeni - „complet” și „reprezentativ” - necesită, firește, o interpretare atentă : în majoritatea lucrărilor de cri¬tică socială ei par să însemne că autorul ar trebui să fie conștient de anumite aspecte sociale precise, de exemplu, de situa¬ția proletariatului, sau chiar că ar trebui să împărtășească o anumită atitudine și ideologie a criticului. Între convingerile politice și ideologice ale scriitorului și exprimarea lor în operele de artă nu există o legătură mecanică. Și nici de tratare. Eminescu este romantic și senin în poeme, sau melancolic și iubitor de liniște, pe câtă vreme publicistica lui este revoltă, alteori analitică, niciodată împăcăciutoristă.
Așadar, dacă se dorește a se ști cine este un scriitor, el nu trebuie căutat doar în fragmente din scrierile sale, și nici cel puțin în întregul lor. Apartenența socială, atitudinea și ideologia unui scriitor pot fi studiate nu numai din scrierile lui, ci adesea și din documente biografice extraliterare. Scriitorul a fost cetățean, s-a rostit asupra anumitor probleme având importanță socială și politică, a luat parte la evenimentele din timpul lui. Evinimentele l-au dominat uneori, iar altădată el a determinat mișcări sociale ori adevărate treziri ale conștiințelor. Cazul lui Goethe cu “Suferințele tânărului Werther” este un exemplu istoric, romanul lui Soljenițîn “Arhipelagul Gulag”, un exemplu relativ recent. Nichita Stănescu, într-un Autoportret din 1982, datat de el Azi, scria:”Dacă din punct de vedere sociologic omul este dezastruos, dacă din punct de vedere psihologic omul este explozibil ca dinamita, din punct de vedere al poeziei din om, omul ne apare încă de nejefuit. Averea cea mai sigură și cea mai importantă pe care o are umanitatea din timpul umanității mele este poezia fiecărui om în parte, - și în acest sens înțelegem estetica ca pe expresia cea mai ființîndă a eticii”.
S-au făcut numeroase studii asupra concepțiilor politice și sociale ale diferiților scriitori și s-a acor¬dat o mare atenție implicațiilor economice ale acestor concepții. Astfel, de pildă, L. C. Knights, o autoritate în Shakespeare, susține că atitudinea economică a lui Ben Jonson (1572- 1637) a fost pro¬fund medievală, la fel ca și alți câțiva drama¬turgi contemporani, satirizând clasa, aflată în ascensiune, a cămătarilor, acaparatorilor, speculanților și „întreprinzăto¬rilor”. Multe opere literare, chiar de la noi, au fost reinterpretate în strînsă legătură cu contextul politic al epocii respective.
Decenii la rând, după ocupația comunistă, au fost la vare preț scriitori mediocrii, doar pentru că aveau origine sănătoasă sau se ocupaseră de “viața grea a țăranilor”. Caragiale era apreciat nu pentru valoarea pieselor sale, ci pentru critica adusă “burghezo-moșierimii”. Lucian Blaga nu era studiat în școală fiindcă era idealist, dar se studiau poeziile fără nici-o valoare ale cismarului Theodor Neculuță. Eugen Lovinescu era exclus din programele de învățământ, fiind critic impresionist, în favoarea lui C. Dobrogeanu Gherea, care cerea artei “să aibă tendință”. Declarațiile, atitudinile și activitatea unui scriitor nu trebuie niciodată confundate cu implicațiile sociale ale operelor lui. Balzac este un exemplu izbitor al posibilității acestui decalaj ; căci, deși simpatiile sale mărturisite erau toate de partea vechii orânduiri, de partea aristocrației și a Bisericii, instinctul și imaginația îl atrăgeau mult mai mult spre tipul acaparator, speculant, spre noul ex¬ponent viguros al burgheziei. Poate exista o considerabilă diferență între teorie și practică, între profesiunea de cre¬dință și creația artistică. Chiar Dumitru Popescu, supranumit ”dumnezeu” pentru puterea pe care o avea în domeniul propagandei, simțea nevoia să fie altfel (sau poate chiar era) atunci când scria literatură, iar cărțile sale nu puteau fi date ca exemplu de spirit revoluționar.
Sistematizate, datele privind originea, apartenența și ideo¬logia socială duc la stabilirea unei sociologii a scriitorului ca tip, sau ca tip într-o anumită perioadă și într-un anumit loc. Putem împărți scriitorii în funcție de gradul lor de integrare în procesul social. Integrarea este foarte mare în literatura populară, dar poate atinge o formă extremă a divergenței, a „distanței sociale”, în cazul boemei, al „poetului blestemat” și al geniului creator liber. În general, în vremea din urmă și în Occident, scriitorul pare că și-a slăbit legăturile de clasă. A apărut o intelectualitate, o clasă intermediară de profesio¬niști relativ independentă.
Sociologiei literare îi revine sarcina de a stabili poziția socială exactă a acestei clase, gradul ei de dependență față de clasa conducătoare, sursa economică exactă a veniturilor ei, prestigiul scriitorului în fiecare so¬cietate. Acesta din urmă fiind schimbător sub ochii noștri, dacă avem în vedere prestigiul de care se bucura în ochii publicului înainte de 1989 și după revoluție, când locul lui ca formator (sau deformator) de opinie a fost luat de gazetar...
Lucien Goldmann, autorul unui interesant studiu, “Le Marxisme Est-il une Sociologie?!” in Recherches Dialectiques (Gallimard, 1955) afirmă că scriitorul nu reflectă conștiința colectivă (în¬tr-un sens nemijlocit și mecanic) ci, dimpotrivă, “împinge spre un grad de coerență foarte avansată struc¬turile pe care această conștiință le-a elaborat în mod re¬citiv și rudimentar. În acest sens, opera constituie o con¬știentizare colectivă prin intermediul unei conștiințe in¬dividuale, cea a creatorului ei, conștientizare care va revela, ca urmare, grupului spre ce tindea „fără să știe” în gîndirea, afectivitatea și comportamentul său”. Cu alte cuvinte, scriitorul este, chiar și pentru Goldmann un lider de opinii și un creator de conștiințe.
De aici și până a cere scriitorilor să educe masele de proletari în spiritul concepțiilor revoluționare, așa cum înțeleg dictaturile revoluțiile, este o cale lungă, pe care mulți, tocmai pentru că au conștiință profesională, nu vor să-l străbată. Scriitorul își găsește sursele de inspirație oriunde, el nu poate fi legat nici de proletariat nici de burghezie; nobilimea și cei de la marginea societății sunt, pentru el, membrii aceleiași lumi, ai unui univers uman infinit de trăiri și sensibilități. Mircea Eliade s-a întreabat de ce analiza sufletească a unei cocote ar fi mai interesantă decît transcrierea corectă a dramei lăuntrice a unui matemati¬cian sau metafizician? Orice se întîmplă în viață poate constitui un roman. Romanul este burta enormă a balenei care poate digera orice. El este oglinda așezată la marginea drumului, cum sugera Gustave Flaubert, dar și adâncul mării care arată nuanțele înălțimilor reflectate de soarele din spate. Orice e viu se poate transforma în poveste. Orice a fost trăit sau ar putea fi trăit inclusiv ideile, teoriile, cunoașterea... Personajul ideal devine omul viu, omul sincer, a cărui trăire ni se dezvăluie prin cunoaștere esențială, reală, directă. Sau omul nesincer, care însă nu știe că înșală și se înșală. Se vizează, aici, „intuiția concre¬tului”, experiența fenomenologică transpusă în litera¬tură, chemată să pătrundă dincolo de schemele mentale cu¬rente, de sentimente demodate și truisme care acoperă cu o crustă aparent obiectivă, autentică, profunda inautenticitate a personajelor. O intuiție a concretului care are capacitatea să sugereze generalul.
Propunându-ne să analizăm literatura română postbelică din perspectivă sociologică, constatăm că aceasta a traversat o perioadă “obsedantă”, care însă, în loc să schizofrenizeze gândirea creatorilor, le-a ținut spiritul treaz, născând întrebarea lui Nicolae Moromete, unde mergem noi, Nicolae? și ajungând la afirmația “imposibilei întoarceri”, în ciuda faptului că viața era ca o pradă...
Întrebările unui scriitor se formulează ușor și sunt semnul tinereții spirituale. Cu întrebările se plictisesc doar părinții când copiii lor abia au împlinit câțiva ani. Răspunsurile sunt ca ecoul unui strigăt: nu știm dacă vor veni înapoi vreodată, dacă se vor întoarce cu puterea tunetului sau vor dispărea ca oftatul unui pustnic. Întrebările sunt mai importante decât răspunsurile, fiindcă produc neliniști. Ele alungă somnul morții.