agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-11-25 | |
Studiul literaturii este o preocupare veche, care începe cu însăși istoria literaturii, întrucât odată cu cititorii au apărut și comentatorii și învățăceii. Înaintea literaturii și a criticii literare a existat însă Cuvântul. O știm de la cineva care a stat foarte aproape de Cuvânt, chiar rezemat pe pieptul Său, apostolul Ioan:
“La început era Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu”. Știința și arta de a numi ființele și lucrurile create de Cuvânt au fost date omului. Aflăm acest lucru tot de la început, citind Geneza: ”Domnul Dumnezeu a făcut din pământ toate fiarele câmpului și toate păsările cerului; și le-a adus la om, ca să vadă cum are să le numească; și orice nume pe care- dădea omul fiecărei viețuitoare, acela-i era numele. Și omul a pus nume tuturor viețuitoarelor, păsărilor cerului și tuturor fiarelor câmpului…” Capacitatea de a numi ființe, stări de lucruri și sentimente într-o relație specială, capabilă să trezească bucurii estetice, și capacitatea de a comenta acest talent au fost observate de timpuriu ca două îndeletniciri diferite. Încă de la început au existat, în cazul subiectului pe care-l discutăm, un adevăr de necontestat – literatura este artă – și o întrebare care, se pare, nu și-a găsit nici astăzi răspuns satisfăcător : studiul literaturii este artă sau știință? În cartea sa “Organon “ III , Aristotel este preocupat de deosebirea dintre știință și opinie (Organon înseamnă instrument al științei). Capitolul 33 din această carte examinează o problemă care domină gnoseologia peripatetică ( adică cunoașterea ), știința întemeiată de Aristotel, și anume : care este deosebirea dintre știință și opinie. Deosebirea nu este absolută, fiindcă același obiect poate fi cercetat și de știință și de opinie. Trecerea de la una la alta, observă Mircea Florian, este posibilă, fiindcă amândouă pot fi adevărate. Ele se deosebesc doar în felul de a fi adevărate. Știința este necesară, iar necesarul este “ ceea ce nu poate fi altfel decât este” . În același timp, opinia este contingentă, ea “poate fi altfel decât este”. Din această pricină, opinia poate fi și adevărată și falsă, în timp ce știința nu poate fi decât adevărată. “Există multe lucruri care sunt adevărate și reale, și totuși pot fi și altfel decât sunt. Este evident că cunoașterea științifică nu are nimic de-a face cu ele, iar dacă ar avea de-a face, lucrurile care pot fi altfel nu ar mai fi altfel”. Nu numai știința se deosebește de opinie, ci și intuiția intelectuală, care cunoaște nemijlocit judecata necesară sau ceea ce nu poate fi decât adevărat. Dacă obiectul științei este necesarul – se întreabă Mircea Florian – iar obiectul opiniei este contingentul, cum este posibil ca același lucru să fie obiect de știință și obiect de opinie ? Acest lucru este posibil și ușor de acceptat, dacă observăm că deosebirea nu stă în obiectul cercetat, ci în dispoziția noastră intelectuală față de unul și același obiect. Cu alte cuvinte, obiectul rămâne același, depinde de capacitatea noastră să - i recunoaștem sau nu calitățile. Iar această recunoaștere nu ține de capriciu, de gustul nostru, ci de cultura de care dispunem, de experiența de viață, de intuiție, ele însele fiind rodul întregii personalități a unui individ. Obiectul cercetat este, în cazul nostru, opera de artă, dar nu oricare, ci literatura acceptată ca operă de artă. Pentru aceasta va fi necesar să revenim, de fiecare dată, la termeni, pentru a evita confuziile. Va trebui să definim literatura ca artă și teoria literaturii ca știință. Multă vreme neexistând suficientă claritate, s-a crrezut că de studiul literaturii se poate ocupa oricine, evident cine dorește și simte atracție, dar venind din orice parte a știnței sau dinspre orice punct înspre opera de artă literară. Pentru Northrop Frye, profesor la Universitatea din Toronto, este evident că ‘’inexistența unei critici sistematice a dat naștere unui vacuum de energie și că toate disciplinele învecinate au invadat acest spațiu liber’’. Faptul că există o înțelegere sistematică a obiectului este dovedit de posibilitatea alcătuirii unui manual elementar în care se expun princiipile sale fundamentale. Northrop Frye își pune întrebarea ce ar conține o asemenea carte despre critică. Evident, așa cum s-a văzut și din rândurile de până acum va trebui să se încerce răspunsul la întrebarea “ce este literatura ?’’. Modest, autorul recunoaște că nu dispunem de criterii reale pentru a deosebi o structură verbală literară de una non-literară și nu avem nici cea mai vagă idee cum să tratăm aria semiobscură de cărți socotite opere literare numai fiindcă au fost pur și simplu incluse într-un curs universitar de ‘’ cărți fundamentale ‘’ . Descoperim apoi că nu avem nici un termen de genul celui de poem din poezie sau celui de piesă din dramaturgie, care să definească o operă literară . Și din nou se apelează la spiritul unui poet, ca fiind singurul capabil să numească chiar și situațiile de acest gen și să nu se sperie de cuvinte :’’ Blake n-are decât să susțină că a generaliza înseamnă a fi un idiot, dar atunci când constatăm că că ne aflăm, din punct de vedere al culturii, în epoca primitivă, având cuvinte care să denumească noțiuniler de frasin și salcie, dar nu avem și cea de copac, ne întrebăm dacă puterea noastră de generalizare nu este cumva mult prea redusă’’. În cea de a doua pagină a manualului, scepticul critic ar simți nevoia să explice un fenomen care pare să determine în cea mai mare parte structura unei opere literare: deosebirea dintre ritmul poeziei și ritmul prozei. Ei bine ,aceste ritmuri există și le simte orice cititor. Le simte și le recunoaște ca existând. Și totuși nu s-a reușit să se demonstreze până în părezent această distincție. Suntem abia la pagina a doua … Mergând astfel continuăm să frunzărim pagini goale. Ne vom ocupa, cu precădere, de cel de al doilea aspect, de studiul literaturii. Mai înainte de-a stabili dacă studiul literaturii este artă sau știință, se cade să precizăm că acesta este, în orice caz, o formă de cunoaștere, iar această cunoaștere nu este posibilă doar pe cale intuitivă sau prin alte căi, inclusiv cele care ar ține de revelație. Este imposibil să acceptăm că cineva, care nu a citit nici o piesă de Shakespeare, mergând pe drum a avut revelația subiectului din “Hamlet“, după care, tot prin meditație intensă, a luat act și de celelalte aspecte : evoluția subiectului de-a lungul timpului, interpretarea criticilor, variante, surse etc. Există, de asemenea, o poziție la fel de exclusivistă : nu poți înțelege literatura dacă nu ești tu însuți scriitor. În acest caz, arta ar fi preocuparea unui cerc închis, la care neinițiații, în fapt neproducătorii, nu au acces. Mai clar: nu poți înțelege pe Thomas Mann dacă n-ai scris un fel de “Iosif și frații lui”…În lumea religiei, anumite culte au făcut din studiul Bibliei un monopol, plecând de la premiza că nu-i este dat oricui să citească această carte, ci doar celor inițiați, preoților. Urmarea a fost ținerea departe de cuvântul lui Dumnezeu a celei mai mari părți a populației. În loc să devină un far înălțat pe un deal cu scopul de a lumina, Biblia a fost transformată, secole în șir – lucru care se întâmplă și astăzi destul de des – într-o lumânare ascunsă sub obroc, exact ce nu învațase Mântuitorul. 2. Ce se cere unui interpret Primul lucru care se cere unui creator este să slujească adevărul și frumosul. Același se cere și celui care analizează. Interpretul fenomenului literar trebuie să aibă însă niște calități sau… defecte, pentru că dacă n-ar fi astfel, oricine ar fi teoretician sau critic literar. Care ar trebui să fie firea interpretului ne spune Francis Bacon :’’ Acela care vrea să se consacre interpretării faptelor trebuie să-și pregătească și să-și orânduiască sufletul în chipul următor : nu trebuie să fie partizan nici al noutății, nici al rutinei, nici al antichității; el nu trebuie nici să găsească plăcere în a contrazice, nici a se supune ca un rob vreunei autorități. Să nu se pripească în afirmații, dar nici să nu plutească veșnic numai în îndoială; dimpotrivă, toate cercetările sale să se întemeieze pe un anumit număr de dovezi. Nădejdea izbânzii să-i fie un motiv de muncă, nu de odihnă; să nu pună preț pe raritate, nici pe greutăți, nici pe strălucirea lucrurilor; să le prețuiască numai pentru adevărata lor însemnătate; să-și expedieze treburile personale , fără ca totuși să-și nesocotească interesele. Pătrunzând adevărurile erorilor și erorile adevărurilor, el trebuie să pună cea mai mare prevedere în cercetarea sa și să se folosească deopotrivă atât de dispreț cât și de admirație .’’ Dacă nu ar fi introdus sfatul cu folosirea disprețului, mai că ne-ar veni și nouă să ținem seamă de recomandările filosofului francez! Dar să avem răbdare, poate găsim un sâmbure de adevăr în spusele lui : ‘’ Să adâncească părțile bune ale firii sale; să se arate îngăduitor față de furia altora, căci nu este cazul să te mânii pe piatra care te lovește. Să privească natura lucrurilor într-un chip, iar obiceiurile oamenilor în alt chip; să știe dă deosebească bine dubla natură a cuvintelor, adică acelea care pot să ajute sau să împiedice cercetarea; și să facă în așa fel încât arta de a face descoperiri să se dezvolte odată cu descoperirile’’. Urmează un sfat la care unii creștini, fie sau nu teoreticieni literari, ar putea lua seama: ’’Nu trebuie ca prin trufie nici să ascundă, nici să expună în văzul tuturor știința pe care a dobândit-o; purtarea sa trebuie să fie sinceră și prevenitoare. În comunicarea descoperirilor sale să nu pună nici ambiție, nici fiere; să le dea rădăcini puternice și pline de viață ca să le ferească de stricăciunea timpului și să le asigure puterea de a răspândi știința; în fine, opera lui să fie în așa fel încât să nu poată da naștere la erori și mai cu seamă să fie vrednică de un cititor avizat”. Știința și artele sunt utile în măsura în care îl descoperă pe Dumnezeu ca singurul creator și stăpân al lumii, altfel sunt simple surogate ale desfătării, unelte care ne-ar putea ajuta, eventual, să putem trândăvi.Iar cei care posedă înclinații și deprinderi legate de știință și artă, dacă înțeleg cu adevărat rostul lor, sunt modești și nu îngâmfați. Abia omul inteligent și cult realizează distanța infinită dintre ignoranță și cunoaștere, dintre întuneric și Cel care este cu adevărat Lumina Lumii. Ignorantul și cel nenăscut din nou vor spune sau vor crede, dimpotrivă, că sunt bogați, știu totul “și nu duc lipsă de nimic”. 3. Ce nu se poate cere artistului Că artistul nu-și poate lua angajamentul că opera sa nu va da naștere la erori, e un lucru ușor de înțeles, deși epocile dictatoriale i-au cerut această garanție. El nu poate răspunde nici cel puțin în fața conștiinței lui de urmările operei sale, chiar dacă am lua în seamă numai argumentul că fiecare cititor găsește într-o carte ceea ce dorește, lucru firesc până la un punct, fiindcă arta ne ajută să ne întâlnim cu noi. La rândul său criticul are o misie care se întinde și ea pe mai multe nivele : a. citește o carte pentru propria desfătare b. este interesat de izvoarele operei c. vrea să descopere compoziția d. este atras de stil e. intenționează să găsească argumente în favoarea unei teorii f. caută un sumar al motivelor g. dorește să comunice și altora ce a descoperit h. include opera literară într-un sistem de valori culturale-moral-religioase ,etc. Cu toate acestea, notează Rene Wellek și Austin Warren , in Teoria literaturii , “ oricât de utilă i-ar fi experiența creației literare, cercetătorul literar are o sarcină complet diferită. El trebuie să transpună experiența literară în termeni intelectuali, s-o integreze într-un sistem coerent care trebuie să fie rațional, dacă vrea să aibă valoare de cunoaștere.” Istoria conceptului de teorie a literaturii sau știință a literaturii nu este dialectică, vrem să spunem că de-a lungul timpului nu s-a înregistrat o trecere de la simplu la complex și nu a avut loc nici cel puțin o evoluție în salturi. Când artistul s-a socotit un spirit rațional a socotit că și criticul literar poate avea acces la creația sa (cazul clasicismului), iar când artistul s-a socotit un damnat, o persoană fără asemănare, a socotit că nimeni nu poate pătrunde în labirintul artei sale fără să se piardă sau, în cel mai bun caz să se facă de râs, rătăcindu-se, căci doar lui, supraomului îi fusese lăsată în grijă grădina imaginației creatoare. Critica literară și istoria literară sunt, în secolul nostru, două discipline care și-au câștigat dreptul de cetățenie în patria literaturii, chiar dacă se depun încă suficiente contestații (dar ce n-a fost contestat în războinicul veac xx ?). Ambele își propun să definească individualitatea unui scriitor, a unei opere, a unei epoci, a literaturii unei țări și chiar a unei întregi lumi, pe fragment, pe teritorii, sau global. Această caracterizare a individualității, găsirea specificului nu se pot face decât “ în termeni universali, pe baza unei teorii literare. De aceea știința literară are astăzi nevoie de o teorie literară, de un organon de metode.” 4.Teoria literaturii este o știința Vrând să arătăm că teoria literaturii este o știință, nu vrem implicit să eliminăm emoția artistică, inspirația, înțelegerea “sufletească “, acea lectură cu inima și nici cel puțin să înlăturăm “inefabilul’’ poeziei. Există, firește, în orice operă de artă un ce nedefinit care astfel rămâne în urma oricărui studiu, există o magie a creație necunoscută chiar creatorului, există un moment de maximă tensiune pe care-l trăiește artistul, uneori o singură dată în viață, când ia naștere capodopera. Toate acestea există și rămân de neatins și poate chiar de nepătruns. Ele sunt misterul creației. Dar aceasta nu se poate defini în afara studiului. Nu este suficient ca cineva să afirme avem de a face cu o operă de excepție,credeți-mă!, și el să fie crezut pe cuvânt, iar această credință nu poate elimina studiul. Credința este suficientă doar în planul religiei, dar și acolo este nevoie de fapte. Rolul științei literaturii este să demonstreze că arta cuvântului ține seama de reguli, că aprecierile nu sunt rolul hazardului sau capriciului, că în laboratorul de creație al autorului, chiar dacă pare o cameră obscură, există suficiente ferestre spre dinafară și spre înăuntru. Rolul științei literaturii este să șoptească, asemeni lui Tudor Arghezi, pășiți încet, cu grijă, feții mei, aici se creează, priviți cu respect, luați aminte, urmăriți, dacă nu înțelegeți nu descurajați, vine și ora întrebărilor, uneori chiar și momentul răspunsurilor, deocamdată observați un lucru nemaiauzit și nemaivăzut, artistul tocmai și-a înmuiat pana de-a dreptul în Luceafăr. S-a observat cu justețe că cercetarea literară are metode proprii, care nu sunt comune de fiecare dată științelor naturii, dar sunt totuși metode raționale. “Filozofia, istoria, jurisprudența, teologia și chiar filologia au elaborat metode valabile de cunoaștere cu mult înainte de dezvoltarea modernă a științei”. Aceste metode, chiar dacă au trebuit să fie adaptate din mers, chiar dacă au fost contestate, chiar dacă sunt într-o continuă transformare nu pot să fie contestate. Cea mai inteligentă soluție este să se accepte că între științele naturii și cele ale disciplinelor umaniste există o diferență. Făcând istoricul acestor diferențe, cei doi istorici citați mai înainte, amintesc, alături de Wilhelm Dythey, Wilhelm Windelband, Heinrich Rickert și pe istoricul român A.D.Xenopol, care într-o lucrare apărută în Franța " a făcut o distincție între științele naturii, care se ocupă de fapte de repetiție și istorie, care se ocupă de fapte de succesiune ”. Pe urmele lor, Benedetto Croce și-a bazat întreaga filosofie pe o metodă istorică total deosebită de cea a științelor naturii. Folosirea cuvintelor într-o altă modalitate decât cea banală, la îndemâna oricui, a fost o metodă la care Marele Învățător Isus Hristos apela adesea, poate cea mai frecventă formă de comunicare. 5. Citit sau studiat Hegel ne atrage atenția ca operele de arta nu sunt elaborate pentru a fi studiate său pentru a demonstra erudiția autorilor, dar cu toate acestea ele trebuie să fie "nemijlocit inteligibile și gustate". Arta, crede el, nu există pentru un mic cerc închis format doar din câteva persoane culte, ci ea "exista pentru națiune în totalitatea ei ". Arta nu este însă un obiect de consum și nici nu-și poate asuma răspunderea să hrănească națiunea, fie această hrană doar spirituală. Arta ține mai mult de absolut decât de interpretarea relativă. Dimensiunile ei cresc mai ales pe verticală și se întind mai puțin pe orizontală. Fiind absolută, arta nu este nici dinamică nici statică, întrucât, așa cum s-a arătat, absolutul cuprinde și dinamicul și staticul, forme de existență relative" . Caracterul de lucruri ale operelor de artă nu indică, pentru sensibilitatea de azi, un aspect vulgar și extern. Brâncuși își numea operele proprii lucruri. Fiind lucruri, operele de arta pot fi construite. Pornind de aici, cercetătorul poate să-și definească mai lesne terenul iar activitatea lui să capete și consistență și autoritate. În acest caz, deși formează o lume armonioasă în sine, rotundă, foarte aproape de perfecțiune, și uneori chiar perfecțiunea însăși, opera de artă nu poate fi doar pentru sine " ca obiect real și izolat", ci este pentru public, pentru oamenii care o citesc, o contemplă și o gustă. Așadar, o opera de artă, un poem, un roman, devin o formă de comunicare cu oricine stă în fața lor, întârzie o clipa (sau mai multe) și este interesat să le "audă". Un răspuns categoric trebuie formulat însă în legătură cu întrebarea “Pentru ce este studiat un autor? “. Este studiat fiindcă este om ? Sunt atâția oameni pe lume asupra cărora nu se oprește nimeni. Pentru că este scriitor? Sunt atâția care, în cel mai bun caz sunt doar citiți, restul nu ne interesează. Pentru că reprezintă o națiune? Și alte personalități o fac. Pentru că sunt spirite de excepție a căror valoare depășește cu mult nivelul mediu? Sunt pictori, fizicieni, fotbaliști etc. care fac asta și totuși nu-i studiem. Iată răspunsul celor doi teoreticieni: ”Noi urmărim mai ales să descoperim ceea ce este specific lui Shakespeare, ceea ce face ca Shakespeare să fie Shakespeare; și asta este, evident, o problemă legată de individualitate și valoare. Chiar și atunci când studiază o perioadă, o mișcare literară sau o literatură națională anumită, cercetătorul literar se va ocupa de acestea ca individualități cu trăsături și însușiri caracteristice care le deosebesc de alte grupări similare.” Această opinie a fost formulată, în alți termeni, și de Mihai Ralea în studiul “Expresie individuală și expresie socială în artă” , din care cităm : “ Lumea ne apare condusă de legi, de principii generale. E cunoașterea logică a universului. Alături de aceasta primim însă și un alt fel de informații dinafară. Se poate ca lucrurile să ne apară nu în asemănarea lor, ci în deosebiri, nu în ce au comun, dar în ceea ce au individual. Putem percepe diferențele, nuanțele, putem înțelege esența unui fenomen, a unui lucru în sine, independență de legătura cu altele, putem deosebi în lumea înconjurătoare unități ireductibile, specifice, reasimilabile, nesubstituibile una alteia. Inteligența, deprinsă să lucreze cu generalul, cu raporturile constante, comune, nu ne poate ajuta la percepția individualului, a specificului. Pentru aceasta trebuie să recurgem la intuiție. Ea poate prinde orice nuanță, orice deosebire, aceea ce e ireductibil, caracteristic în lucruri. Așa procedează omul practic, care trece peste teorii și abstracții ca să aibă o cunoștință imediată a realității, așa procedează omul politic, dușman al oricărei false generalizări, la fel criticul de artă care intră direct în esența operei de artă. Există astfel două cunoașteri: una generală, bazată pe asemănări și raporturi, alta diferențială, specifică, bazată pe deosebiri, pe caracteristici ireductibile. Arta e dintre acestea din urmă.” Cercetarea literară nu poate susține doar arta lecturii, ea , cu alte cuvinte, nu ne învață doar cum să citim o operă literară, deși acest lucru nu poate fi contestat. Este la îndemâna oricui să constate că după ce a citit o simplă prefață primește și o cheie cu care pătrunde în interiorul cărții. Este valabilă și situația inversă : citești o carte și după ce iei cunoștință și cu opinia criticului, impresiile ți se ordonează și ceea ce la început era simplă impresie, plăcut, drăguț, capătă consistență, se înscrie într-un sistem de valori, ocupă un loc pe scara ierarhiilor. Dar oricât de largă ar fi înțelegerea pentru cuvântul lectură, avantajul adus acesteia de știința literaturii nu ar putea depăși interesul cultural, ne-ar ajuta, vrem să spunem să știm să citim și să exprimăm ce citim. Aceasta nu este știință, ci doar cultură literară. Cercetarea literară este concepută “ ca o tradiție suprapersonală , ca un corp în continuă creștere format din informații, intuiție și judecăți critice.” 6. Ce este literatura Primul răspuns dat unei eventuale întrebări “ce este literatura ?” ar fi și cel mai simplu, literatura este tot ce s-a tipărit de-a lungul timpul ( că doar s-a tipărit cu litere, nu-i așa ?. Un cercetător, Edwin Greenlaw, chiar face această afirmație “ nimic din ce are legătură cu istoria civilizației nu este în afara domeniului nostru de studiu.” Oricât ar fi necesar unui literat să știe ce s-a scris în cutare secol, care era stadiul dezvoltării științelor pe vremea aceea, care erau obiceiurilor și ce caracterizau etnografic și folcloric o zonă, acestea nu au de-a face cu studiul literaturii, ci cu istoria civilizație sau a culturii. În mod corect s-a observat că identificarea literaturii cu istoria civilizației înseamnă negarea specificului literaturii, ceea ce ar duce la dispariția ei, lucru imposibil de acceptat nici teoretic nici practic. Contează, firește de unde venim, contează și încotro ne îndreptăm, dar nu aceasta este literatura. Poetul zice: "Ne tragem din apă ne sufocăm în aer și tindem spre înțelesul cuvântului" Și tot Nichita Stanescu notează, de data aceasta în proză, dacă poetul poate vorbi cu adevărat vreodată în nepoezie : "Muțenie vorbitoare. Pauza de dinaintea unui cuvânt e la fel de expresivă ca și cuvântul. E ca și cum ai încărca o baterie de curent, e ca și cum ai încărca un cuvânt de întrebări. Din acest punct de vedere, mirarea mi se pare o descărcare de întrebări. Dealtfel, mirarea poate fi declarată starea de grație a afirmației, nunta afirmației, puritatea și virginitatea afirmației. Cele mai mari versuri ale umanității, fie că au formă dubiatativă sau nu, tot afirmații sunt, ele nu au niciodată pricina unei întrebări spontane și nici măcar pricina unei întrebări fundamentale". 7. Studiul capodoperelor O altă modalitate de a defini literatura este restrângerea ariei ei la studiul operelor de excepție, cu adevărat mari. Această opinie are un susținător de frunte în persoana teoreticianului român Mihail Dragomirescu, cu lucrarea sa intitulată Teoria capodoperei . De capodopere și numai de capodopere trebuie să se ocupe Știința literaturii, bineînțeles de capodopere literare, pentru că doar ele, ridicându-se deasupra valorii sociale, psihologice sau formale, au cu adevărat “o valoare estetică, absolută și eternă.” Când o operă literară nu este capodoperă, ea poate fi operă de talent sau operă de virtuozitate. Cele de talent, în viziunea lui Dragomirescu, interesează numai prin noutatea expresiei și strălucirea formei, dar odată acestea perimate nu mai trezesc nici un interes. La fel de trecătoare sunt și operele de virtuozitate – o poemă ocazională, un discurs politic, o scrisoare a unei personalități artistice. Operele de talent reușesc să aibă succes, să intereseze publicul, să aducă bani autorului, ”dar când își pierd succesul, se învechesc, se demodează atunci când nu mai corespund gustului epocii pentru care au fost scrise”. În acest caz se are în vedere criteriul strict estetic, lucru acceptabil în principiu, fiindcă valoarea estetică este singura care definește o operă literară. Nu trebuie uitat însă că valoarea estetică nu se găsește în stare pură, ea nu este un extras de esențe rare, ci trăiește incorporată în valorile sociale, culturale, lingvistice, muzicale etc. Valoarea unei opere literare nu poate fi definită în afara suportului ei ideologic, de înțelepciune, în afara arhitecturii ei, deși opera literară nu este nici înțelepciune, nici studiu social, nici soluție politică, nici carte de înțelepciune și nici cel puțin toate la un loc sau o chintesență a acestora. Dar chiar spunând “nu ne interesează decât cărțile mari“, aceasta presupune afirmarea unei judecăți de valoare care nu include doar gustul, ci o cunoaștere a operelor “de rând“ ale autorului respectiv, ale epocii, ale literaturii naționale din care face parte. Aceasta înseamnă eliminarea altora, a celor mai numeroase opere literare. Și înseamnă și a face istorie literară, fiindcă ne asumăm răspunderea de a face abstracție de epoca în care s-a creat o operă. Este în afară de orice discuție că versurile: ”Intr-o grădină, Lâng-o tulpină Văzui o floare ca o lumină. S-o tai se strică ! S-o las mi-e frică Că vine altul și mi-o ridică.” sunt versuri fără valoare deosebită. Dar când luăm în calcul epoca în care au fost scrise, ce avea înaintea sa Ienăchiță Văcărescu ( mai exact ce nu avea ), situația se schimbă. Ba chiar apare un element nou : astăzi putem gusta poezia pentru cu totul alte motive : naivitate, muzicalitate, melancolie etc. Sunt situații, întâlnite la mai toate culturile, în care în istoriile literare sunt incluse și lucrări de filosofie, teologie, morală , datorită valorii de excepție a acestora. Ele sunt lucrări clasice care cuprind, pe lângă valoarea legată de domeniul specific, și o valoare estetică. Așa este cazul, în istoria literaturii române, cu Descriptio Moldavie de Dimitrie Cantemir, Pseudochinegeticos a lui Al. Odobescu, Istoria românilor subt Mihai Voevod Viteazul , de Nicolae Bălcescu, Cuvente den bătrâni de B.P.Hasdeu, “Creație și frumos în rostirea românească “ de Constantin Noica, Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie și altele. Pentru literatura engleză, Wellek și Warren dau exemplu pe filosoful Hume, istoricul Gibbon, episcopul Butler, moralistul și economistul Adam Smith, urmând precizarea că acești gânditori sunt discutați în mod fragmentar, rupți din contextul potrivit, fără o înțelegere reală a istoriei filosofiei, a teoriei etice, a istoriografiei, a teoriei economice”. Evident, istoricul literar nu se poate transforma automat într-un bun cunoscător al istoriei tuturor acestor discipline. El devine pur și simplu un compilator, un intrus conștient de propria lui incompetență.” Dacă știința literaturii s-ar ocupa doar cu cărțile unanim recunoscute ca fiind capodopere, pe lângă avantajul oferit generației tinere ( căci este bine ca anii de formație să fie dominați de vârfuri, de opere și personalități de excepție, adevărate modele ), ar apare și unele dezavantaje : descurajarea (niciodată nu voi putea fi ca ei ), nu s-ar cunoaște experimentele (căci capodoperele sunt reușite nu încercări ), nu s-ar lua contact cu factorii lingvistici, sociali, economici de excepție. Și mai este un argument : scriitorii mediocrii trag, inconștient, un semnal de alarmă. Ei ne învață cum să nu scriem, sunt un avertisment, ne ajută să evităm capcanele. Cunoscând cum ratează prozatori ca Șerban Nedelcu, Ion Lăncrănjan, poeți ca Mihai Beniuc, A. Toma, dramaturgi ca Mircea Ștefănescu, Al. Mirodan putem să observăm capcanele pădurii. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate