Aura CHRISTI
Un exemplu antologic de sublimare estetică (”Unii dintre noi înaintează printr-o lumină incredibilă, bubuitoare, forța căreia e o minune că nu ne arde. Cum poți sta ochi în ochi, duh în duh cu Cineva foarte mare și foarte puternic, fără ca privirea Lui să nu-ți pârjolească ochii?”, mărturisește scriitoarea într-un interviu recent). Lupta începută încă în postadolescență cu o miopie galopantă și cu desprinderi de retină periodice (”miopia m-a izolat, dăruindu-mi otrava și mierea singurătății, adică ”foamea de a fi”, o altă declarație din interviu) îi marchează nu doar tematica și acheletul anatomic al preocupărilor literare (”Ochii, ah, ochii, temple nelocuite / decît de îngeri și păsări /născocite de zei somnoși”), dar și axilogia ontogenetică (”totul își trăgea rădăcina, / se inventa, se năștea, / din Ochi – / osia, matca divină, / temelia a toate”, ”Elegia ochiului”), filosofice (”pentru că s-a născut – o, nu din femeie – / din ochi, de fiecare dată din ochi, / el și-a făcut o religie stranie”, (”Elegia ochiului”) sau teleologice (”moartea – spunea – nu e decît o punte / spre un ochi mai mare, / unde va începe un alt cîntec / și unde va fi – oho – va fi / la fel de frig”, ”Moartea, o punte…”). Arta vieții înseamnă arta focalizării absolute. De unde limitările (”Puterea-i întunecată vine din ochi / așa cum arborii primăvara vin din lună”, ”Elegia ochiului”) și avantajele evidente (”El se-adună din cîntec / și se sfîrșește în polenu-i eretic. / Nimeni nu știe unde începe el / și în ce loc apune”, ”De pretutindeni”), necesare avansării pe retina unui discurs cu dioptrie individualizată.

Gheorghe ERIZANU
Apostol de cartier cu preocupări domestice, tulburate uneori de reminiscențe metafizice (”cîți cîini pot intra într-un biet corp”, ”Dintre cele din urmă poeme de dragoste. Cu vînători”), care își scrie epifaniile (”Preotul / s-a întors spre o icoană / și a spus / ca oricare alt spus / : ”Coboară, Jimmy, te caută cineva”, ”Coboară, Jimmy, te caută cineva”) direct în secțiunile cotidianului anost, deși nu fără o oarecare miză ontologică perenă: ”i-am spus / că diseară va ploua. /(...) / Am cumpărat chimicale / și am stropit / trandafirii / (...) / Între timp / ea a răsfoit / o revista glossy. / Iar seara, / într-adevăr, / a plouat”,”Va fi ploaie”). Trecînd filtrul nostalgiei violente a unui Eden demult apus (”urmele îmi sunt atît de adînci / de atîta dor / că se văd prin ele / cum dinozaurii făceau dragoste / printre ferigile de la polul nord”, ”Poemul de sîmbătă. De dragoste cînd ninge”), această experiență marginală se soldează cu o filosofie în blugi autentic holywoodiană (”pe femei / le fac frumoase / sinceritatea / adevărul”, ”Definiția iubirii după Deep, Johnny, piratul din Caraibe”). Iată cum, în mod ciudat, se poate obține acces la cele sfinte (”doar îngerii lui Brumaru / mirosind a melci stelari / încercau să ridice luna / și s-o pună înapoi pe cer”, ”O noapte de ianuarie”), frizînd cu non-șalanță entelehia dendismului pur: ”ce simplă / e / dragostea / pentru Johnny / (...)/ Nu e vorba / nici de ani / și nici de mărime” (”Definiția iubirii după Deep, Johnny, piratul din Caraibe”).

Dumitru CRUDU
Un bestiar post-modern aplecat spre entitățile cele mai umile sau respinse de norma oficială – dislocat strategic în fabule inversate (”mă înspăimînt uneori cînd mă uit în oglindă”) ce impune umanității să apară în locul animalelor (”eu sunt sobolanul și eu sunt viermele / eu sunt fluturele”, ”Dimitrie”) – miza căruia e să se ridice estetic la rangul de parabolă eutopică: ”noi / ieșim pe cîmpie și ascultăm cîntecele / voastre și nouă ne plac enorm / eu sunt șobolanul și eu sunt viermele / și eu sunt fluturele care zboară prin aer / și nouă ne plac la nebunie / cîntecele voastre absurde”, ”Dimitrie”). Discursul se revendică de la teoria ionesciană & becketiană (”akvika e undeva după casa aia”) a absurdulului ontologic (”ai vrea să ieși în stradă și ai vrea să vezi / Ceea ce ți-a lipsit dintotdeauna / Ceea ce nu ai avut niciodată / adică akvika”), ezită în cea mai mare parte între utopie și distopie (”Am văzut șoareci care au murit / în numele tău Am văzut șoareci care și-au ieșit din minți pentru că nu te-au văzut niciodată / akvika / Am văzut oameni care erau foarte singuri pentru că nu erau cu tine akvika”), dezgolindu-le mecanismele psihologice. Rezultatul nu putea fi decît un katharsis coercitiv (”Am vrut să vorbesc despre gol și am început / Să vorbesc despre mine”) ce urmează îndeaproape ”xanaduism”-ul specific poemului omonim al lui Samuel Taylor Coleridge: ”cînd calci pe zăpadă / mergi către akvika / și akvika nu este a mea / înțeleg asta și, brusc, / sunt atît de fericit” (”Akvika”).

TRAIANUS
Străfulgerări de Logos în sensul originar al noțiunii, în interstițiile căruia Semnificatul caută ”tiparul” pneumatic al Semnificantul: „gîndește-te pe tine, Poezie, // și-nvinge-te mereu prin rugăciune”, ”Psalmul sfinției”). Odată depășită recognoscibila etapă blagiană a panteismului ritualic („Trăiește-n mine-un cîntec fără nume, // Pe care, să nu-l pierd, mi-i teamă-al spune”, ”Psalmul sfinției”), e pe cale de a se autoconfigura o conștiință simptomatică a poeziei religioase („Mi-ai spus că o să vii fără de tine // Și-n mine-au tresărit miriști divine” (”Psalmul înlăcrimării”), care își transferă integral asupra sa apanajul de ”bibliotecă akâshică”, cu structură ”borgesiană” inconfundabilă: “sub raiuri pline, // tremură cărțile din mine” (“Reființare”), „Pîn-la nemurire // Face-te-ai psaltire” („Blestem”). De altfel, cele mai reușite poeme răspund cu fidelitate binecunoscutei „Legi a lui Ockham”, care decretează enantiodromia ontologică: “Dus în cer, la Preaînalt, // Sînt chiar eu – cel celălalt” (“Epitaf”), „Scrie-mă cu neuitare // În uitarea ce mă are” (Cîntec pentru Despina”). În lungul drum ”spre Patria de întuneric ninsă-a Morții”, ”Femeia dansînd”), entuziasmul (=Dragostea Divină) e unicul reper emotiv ce se revelează prin trinitatea sa esențială de “eros” (dragostea senzorială), “agape” (iubirea spirituală) și “filia” (empatia general-umană): ”La ora cinci urcăm în Dumnezeu, / Păși-vom lin, am să te-aștept în soartă”, ”Cîntec de dor de Ilinca”).

Igor URSENCO
Epistemiologie a ecologiei spirituale (”ușor împrieteniți / în morțile pasagere / pentru a reveni / (...) de toate zilele dușmani / la categoria grea / și cu un trup /mai îngîndurați”, ”break-even point”), în care ”intangibilitatea” și ”reversibilitatea” – luate împreună ori separat – fac casă bună cu o certă ”arheologie a alterității”. Frecventele săpături în ”genealogia pneumatică” dau astfel la iveală o ”genetică” perenă specifică (”putea să-mi fie / prieten Cuvîntul / dar răspundem la nume și sorți / diferite, întotdeauna / ajungem prin linia despărțitoare / a samsarei la unika amantă ce-o împărțim / frățește, ”fortuna labilis”) cu manifestările epifanice ale Logosului (”condamnat deja / să port dintotdeauna, / în trupul meu / trecător, funcțiile estetice și / valoarea / structuratoare / a caezurii”, ”Curriculum Vitae Prosodic”). Așa cum omnisciența, omnipotența și omniprezența Cuvîntului nu se lasă ușor epuizată în cronotopul simptomelor terestre (”toți te rănesc / numai versul tău nemimat / pe masca mortuară a lui Aius / te va ucide / cu sînge / la fel de rece / cum e aporia”, ”fortuna labilis”), actul scrierii devene ”mai curînd / o chestiune de / șansă / biografică, / decît o bifă / în alteritatea istoriei”, ”Pharmakon”). Gluma se îngroașă ireversibil din simplul motiv că ”nu știi / încă poemul care / te va supraviețui”, iar ”linia cezurii” devine tăișul ”ghilotinei”, ”omnes vulnerant, ultima necat”), perspectivă deloc pentru un ”franc-tireur liric” care își ia în serios existența isihastă, responsivă doar la inflexiuni senzoriale preponderent arhetipale. Ceea ce contează de acum încolo sunt fulgurările unui introvertism evanescent, atestînd multă deschidere pentru o anumită jubilație solemnă a morții (”dacă nu m-aș trezi / așa de calm uneori în destrămare stăruind pînă în curbura / de corupție imponderală a priveghii”, ”break-even point”).