Oamenii Lui Dumnezeu


Trăim într-un secol XXI, în care omul își uită statutul său primordial, acela de fiu al Lui Dumnezeu. Oamenii gravitează ca entități în jurul acțiunilor pe care ei le întreprind. Aspectul malițios al raportului om-acțiune, începe încă din starea incipientă a acțiunii, atunci când ea are strict valoarea de idee. Lipsa unui filtru la nivel mental și spiritual, care să separe binele de rău, favorizează căderea omului în păcat. Acest filtru nu trebuie înțeles ca un element ce îi conferă omului poziția de judecător, de cunoscător absolut al binelui și al răului. Consider că prezența învățăturilor și dogmelor bisericești în sufletul și mintea omului îl ajută pe acesta să acționeze în conformitate cu valorile credinței.
Păcatul este inerent ființei umane, iar sorgintele acestei stări se află în lipsa ascultării de Dumnezeu, de către Adam și Eva, ceea ce a dus la căderea lor în păcatul strămoșesc. Această afirmație nu exclude trăirea unei vieți în armonie cu divinitatea, mai ales că păcatul nu se instituie ca element imuabil în viața spirituală a unei persoane, divinitatea oferind ca răsplată în schimbul recunoașterii și pioșeniei, iertarea. Iertarea este un instrument divin ce îi facilitează omului revenirea la credință.
Omul nu este singur, el trăiește cu și printre alți oameni. Asupra unui om, ceilalți pot avea un efect pozitiv sau negativ. În cazul în care o persoană este atinsă de răutatea alteia, și este afectată trupește sau moral, are la dispoziție două alegeri: prima, să îi răspundă celuilalt prin ură, răutate și violență, sau să ierte și chiar să îi răspundă printr-un bine. Observăm, aici, că iertarea, instrumentul divin, poate să fie utilizat și de către om, fiind un instrument folosit de oamenii în care există bunătate și frumusețe. Adesea, se vorbește despre faptul că răutatea naște răutate. O judecată lăuntrică îmi spune că răutatea este fecundă numai în sufletele în care esența divină nu este prezentă într-o formă plenară.
Răul este existent, și tenebrele sale sunt observabile în lume. Vladimir Soloviov vorbea despre rău ca având două elemente fundamentale: egoismul și suferința. Egoismul este exprimarea lipsită de armonie, de beatitudine, a omului, care se izolează de semenii săi, și se constituie pe el însuși că destinatar unic al acțiunilor sale. Izolarea în masă este un proces de mare amploare în umanitate, și ea are, în accepția mea, originea în subordonarea valorilor imateriale celor materiale. Materialul este limitat, imaterialul este infinit, tocmai de aceea, ființele umane pot să își găsească spațiul necesar lor în spirit, dar nu un spațiu particular, ci unul comun tuturor.
Suferința este consecința egoismului. Egoismul nu are numai supuși, are și victime. Victimele sunt persoanele ce au suferit în urma egoismului semenilor lor. Aici se poate observa succesul aparent și efemer al răului, deoarece victimele nu sunt abandonate de către Creator, iar protecția ce dăinuie asupra lor este relevată de către spusele: ,, Fericiți cei ce plâng, căci aceia se vor mângâia ''( Matei 5,4).
Dacă fundamentul răului se găsește în dezbinare, răspunsul din partea binelui, este acela al unității. Dezbinarea topește orice construcție solidă, implică trăirea vieții în singurătate, în dușmănirea celor din jur și în lipsa existenței liniștii interioare. Unificarea reprezintă armonie, înțelegere, iubire și credință. O casă poate să adăpostească în ea oameni, pe lângă ea, animale, și în jurul ei iubire. O cărămidă poate să adăpostească sub ea frig, umiditate și viermi. Tocmai de aceea, este important ca noi, oamenii, ce reprezentăm cărămizile, să nu devenim o masă diformă de cărămizi, ci un frumos edificiu în care să domnească liniștea și credința.
Inima este centrul nematerial al omului, și este supusă influenței negative a demonilor. Omul trebuie să caute să uite, să elimine din gândul sau, tot ceea ce înseamnă răutate. Este important de menționat acest fapt pentru sublinierea faptului că nu apariția în gândul omului a răului este păcatul, ci acceptarea sa. Existența forțelor răului implică statutul omului de țintă constantă a acestora, iar răspunsurile la acestea trebuie să fie uitarea și rugăciunea.
Omul trăiește o etapă efemeră, materială și pasibilă de greșeală, care poartă numele de viață. El este înzestrat cu minte și suflet de către divinitate. Filosoful român, Petre Þuțea spunea că inteligența umană nu a fost dată pentru căutarea adevărului ci pentru primirea lui. Adevărul înseamnă Dumnezeu. Binele și răul, reprezintă, actualmente, două condiții ce se implică reciproc. Binele nu este un tărâm pe care, dacă îl părăsești, să nu te mai primească în interiorul său. Recunoașterea greșelii și primirea iertării, construiesc împreună, drumul pe care te poți întoarce către calea binelui.
Viața, desigur, are greutățile ei și problemele ei, multe și diverse. Există chinuri, nefericiri, orfani, divorțuri, boli grele și ușoare, șomaj, datorii, ură, dușmănii, exploatare sălbatică și multe altele rele și înfiorătoare. Acestea și altele se perindă zilnic prin viața noastră. Astfel, firea noastră omenească păcătoasă și pervertită, slăbește în a oferi Lui Dumnezeu, prin rugăciune, închinare duhovnicească. După cum am spus, dacă la un moment dat am uitat de divinitate, noi nu suntem abandonați. Dumnezeu ne așteaptă pe toți, ca să ne mântuiască cu preasfânta Sa milă, prin rugăciunea curată, stăruitoare, neîntreruptă și înlăcrimata, precum și prin participarea la slujbe, prin mersul regulat la biserică, prin lectura Scripturilor, prin împlinirea poruncilor Sfintelor Evanghelii și prin cultivarea corespunzătoare a virtuților. De la noi nu cere decât pocăința și schimbarea vieții noastre păcătoase.
În această viață, ființa umană are datoria să îl caute pe Dumnezeu în tot ceea ce face, vede, aude și simte, pentru că Dumnezeu este în toate. Omul nu trebuie să se gândească la failibilitatea sa, ci la încercarea de a avea un parcurs al vieții, însoțit de credință, rugăciune și dragoste.