Majoritatea românilor din România trăiesc cu impresia că emigranții sunt un fel de dezertori aflați într-o goană nebună după avuție. Că nu le mai pasă de locul unde s-au născut și că s-au înstrăinat complet de patria-mamă. Se uită că, de fapt, cei mai importanți oameni de cultură români au trăit afară, au murit afară, au promovat cu dragoste și dăruire ceea ce avem mai bun ca nație. Imaginea României se dato­rează în mare parte unor personalități precum Cioran, Eliade, Brâncuși, Enescu și multor altora.

Desigur, în cazul majorității emigranților, recunoașterea a venit numai după ce străinii au evidențiat meritele și calitățile unor oameni de geniu. Să spunem lucrurilor pe nume. Mai avem mult de învățat despre cum să ne prețuim valorile. Iar dacă vine vorba de cultură... abia așteptăm să dărâmăm statuile simbolurilor noastre, căutând identități de împrumut prin zonele obscure ale libertății. Cine este de vină pentru toate acestea? Anii de comunism sau de democrație prost înțeleasă, în care ne-am bătut joc de valorile incontestabile? Anii de sărăcie și tupeu verbal, în care ne-am ascuțit umorul jalnic pentru a înjunghia perfidia la paștele cailor? Să-i întrebăm pe tineri ce știu despre valorile românești. Să-i întrebăm cu ce se mândresc ei în fața străinilor?

George Tăutan-Cermeianu, locuitor de peste două decenii în diaspora canadiană, pe teritoriul Insulei Bizard, la o oră de mers cu mașina de Montréal, se luptă cu morile de vânt. „Eu, Dracula, Prințul Valahiei”, volum apărut inițial în limba franceză, la editura purtând numele autorului, vine să zdrun­cine din temelii preconcepțiile celor care cred că România este un popor de vampiri care își arată colții doar când „foametea” îi împinge la consumul de sânge. Ești român? Arată-ți colții! Gluma e glumă, dar unii chiar cred în vrăjitoriile scriitorului irlandez Bram Stoker. Cel care împrumuta caracterul criminalei Elisabeth Bathory pentru a inventa un monstru capabil să trăiască la răcoarea sicriului său umbros, așteptând sosirea nopții pentru a înțepa jugulara tinerelor fete cu rochii transpa­rente...!

Vlad Þepeș, un monument al istoriei românești, un adversar de temut al Imperiului Otoman și un apărător magnific al creștinătății, s-a bătut toată viața sa pentru un petec de libertate și pentru o cauză nobilă. George Tăutan-Cermeianu se transpune cu dibăcie în pielea acestui personaj de legendă pentru a ne prezenta o tragedie umană. Vlad Þepeș apare ca un suflet nobil, plin de sensibilitate. Un copil exilat cu forța la Poarta Otomană, trăindu-și adolescența alături de prietenul său și viitorul dușman de moarte, Mahomed al II-lea. Un tânăr îndrăgostit, căruia i se interzice să-și împlinească destinul alături de „Curcubeul” ochilor săi, frumoasa armeniană Gök Ku­sagi. Un familist care este neputincios în fața convertirii fratelui său mai mic, naivul Radu cel Frumos. Un copil exilat, ce află de pierderea tatălui său și a fratelui mai mare, Mircea, uciși mișelește de Vladislav al II-lea. Un iubitor al naturii și al plaiurilor mitice românești. Îndrăgostit de pădure, de munți, de izvoare și de bătrâna Dunăre. Un adolescent călit în instrucții dure, un poliglot și un luptător desăvârșit. Un strateg neîntrecut și un geniu al situațiilor imposibile. Turcii l-au botezat Kazaklî (diavolul), după o noapte în care 35.000 de-ai lor și-au pierdut viața omorându-se unii pe alții, într-o confuzie gene­rală, în care valahii au purtat straie turcești. Dar agresorii au fost mereu la sud de Dunăre. Și tot turcii au fost cei care l-au inspirat pe domnitorul valah cu trasul în țeapă. Vlad Þepeș s-a folosit de psihologia adversarului pentru a-i reîntoarce înzecit teroarea!

Încă o calitate remarcabilă a lui Vlad Þepeș, cel care moștenește numele tatălui său, membru al Ordinului Dragonul, a fost respectul pentru Coran, chiar dacă această Carte Sfântă cade în mâna unor sultani avizi de putere, ce interpretau cuvântul lui Allah în favoarea propriilor interese cuceritoare și meschine. Chiar și în anii de detenție cruntă de la Vișegrad, în care Matei Corvin încerca să-l convertească la catolicism, Vlad Þepeș vorbește despre aspectele pozitive ale Coranului. Lucru pe care, chiar și unealta lui Matei Corvin și a Papei, părintele Bartolini, este nevoit să-l recunoască. În ciuda acestui respect pentru „Dumnezeul Universal”, domnitorul valah refuză pentru mai mulți ani renunțarea la ortodoxism și convertirea la catolicism, chiar dacă dincolo de ziduri îl așteptau copiii săi, Mihnea și Vlad, alături de scumpa sa soție, Maria. Cu ei a trăit și avea să trăiască cele mai minunate clipe ale existenței sale. Chiar dacă a avut mai multe iubiri, amintindu-le pe Cornelia și Gök Kusagi, dragostea sa pentru Maria i-a dat forța și curajul de a reveni la viața de familie și, mai mult de atât, de a recuceri tronul Valahiei. Vlad Þepeș a trăit erosul perfect și a fost un tată model, în ciuda anilor de detenție și a luptelor care l-au ținut departe de copii pentru o perioadă lungă de timp. Marele său regret a fost drama lui Radu cel Frumos, fratele său mai mic, ce a fost impus ca domnitor de către Mahomed al II-lea în Þara Românească. Un conflict interior pentru Vlad Þepeș, ce are ca deznodământ uciderea lui Radu cel Frumos într-una din bătăliile pe care turcii le purtau împotriva lui Ștefan cel Mare, la Vodnău.

Vlad Þepeș a fost iubit de popor, de omul simplu, de țărani și de soldați. Dar mințile viclene ale boierilor și ale pretinșilor prieteni i-au lăsat un gol imens în suflet. Singurul care nu l-a trădat niciodată a fost Ștefan cel Mare, cel mai bun prieten al său și camarad de luptă împotriva turcilor. Domnitorul moldav l-a ajutat la recucerirea tronului Valahiei pentru ultima oară. Instalat la București pentru o scurtă perioadă, Vlad Þepeș piere într-o bătălie eroică pentru apărarea tronului, în care, alături de cei mai fideli cavaleriști împrumutați de Ștefan cel Mare, își varsă sângele pe glia pământului străbun.

George Tăutan-Cermeianu este o enciclopedie vie și un apărător al adevărului istoric. Volumul „Eu, Dracula, Prințul Valahiei” este și va fi una dintre cărțile de referință ale românilor și francofonilor din America de Nord în ceea ce privește personalitatea și imaginea lui Vlad Þepeș.

sursa: Revista Luceafărul, nr. 24, 2010