După două mii de ani și mai bine de existență în spațiul danubiano-pontic, se cuvine cred necesitatea unei sinteze istorice a ceea ce a fost, ceea ce este și ceea ce se dorește a fi poporul român. Este mometul favorabil unei reculegeri interioare, unei ieșiri din valurile tumultoase ale istoriei pentru ca românii și fiecare român în parte (românii care se simt români!) să se detașeze imparțial, să se privească din exterior și să se interogheze, încotro?
Poate că acest demers va părea banal și inutil, mai ales dacă ținem cont de situația istorică în care trăim, dar pentru cei ce mai cred într-o Românie, într-o soartă binevoitoare acestui neam, este absolut necesar. O mare decădere istorică, este începutul unei mari renașteri. Și cred că vremurile sunt mature pentru a duce la bun sfârșit idealurile strămoșilor și pentru a da neamului românesc, adică nouă înșine, o fizionomie, o individualitate solidă, autonomă și de sine stătătoare.
Examenul de conștiință a două mii de ani de sânge vărsat de înaintași pentru ca „noi, românii de azi” să fim aici și acum, ne va oferi forța vitală pentru a ne retrezi, pentru a ne regăsi și pentru a renaște din osmoza istorică în care ne-am pierdut, ne-am ascuns și ne-am risipit de-a lungul secolelor.
Autocunoașterea interioară a ființei românești, înseamnă autopurificare și însușirea unei noi staturi și noi conștiințe existențiale; înseamnă autodeterminare istorică, înseamnă definirea mult mai clară a „ceea ce este românesc”. Aceasta implică nemijlocit o nouă gândire, în care determinantul predominant să fie „ceea ce este românesc” și nu „ceea ce este străin” ființei românești. Neamul românesc, urmaș al dacilor, gândește și acționează preponderent prin ceea ce vine din afara și nu din ceea ce este ființa sa.
Este deci imperios necesară schimbarea paradigmei existențiale a ființei românești, al cărei fundament să fie „ceea ce este românesc”. Este necesar, printre altele, să ne scuturăm din sincretismul cultural și religios cu celelalte popoare pentru a decoperi filonul originar și genuin al ființei și credinței neamului românesc.
Avem nevoie să înțelegem că noi suntem propriul nostru destin, propria noastră menire, că neliniștile și căutările acestui popor nu vor avea nici un răspuns atâta timp cât nu se va lăsa călăuzit de propria credință, propria voință de a păși prin istorie pe propriile picioare.
Doar așa cele vechi vor trece și se va înfăptui o nouă realitate, doar așa vom avea parte de o nouă națiune românească. Altfel, doar un miracol va mai putea salva România!