Djamal Mahmoud confirmă așteptările. Au trecut aproape patru ani de când acest poet al esențelor își anunța apariția în mediul virtual al noii generații „Google”. Încă de pe atunci se simțea matricea în ciuda experimentului continuu. Poetul era pe cale să descopere veriga lipsă. Lipseau doar câteva sugestii și declicul, pentru că harul și ambiția erau evidente.

Acest poet al deșertului, îndrăgostit de frumusețea și bogăția de sensuri a cuvintelor și expresiilor din limba română, ne face o demonstrație de cum se scrie poezia. Pornografi ai literaturii, poeți de cartier și golani ai cluburilor de tot felul, luați o lecție de bun simț și rafinament!

Poeziile din cele două cărți recent tipărite, „Pe muchiile cercului”, Brumar, 2010 și „Albe&reci”, Vinea, 2010, au cunoscut „botezul cititorului” pe diverse ateliere de creație virtuală precum Roliteratura.ro sau Agonia.ro. Prefețele și postfețele criticilor Alex Ștefănescu, Eugen Evu, Șerban Foarță, Florin Caragiu, Gheorghe Grigurcu, Felix Nicolau, Octavian Soviany vin să demonstreze că Djamal Mahmoud este un autor valoros care merită cu adevărat să fie promovat.

Versurile poetului nu sunt apocaliptice, nu sunt bombastice. Ele sunt pline de rafinament și scot în evidență cadrele naturale, reflecțiile metafizice, dragostea și credința. Autorul are capacitatea de a concentra limbajul poetic fără să altereze mesajul pe care îl are de transmis. Probabil că experiența și rezultatele obținute în concursurile de Haiku i-au adus un avantaj considerabil. Un lucru admirabil pentru un poet nativ din Siria care dorește să se integreze în cultura țării care l-a adoptat. Ce denotă acest lucru? Un respect deosebit pentru limba română, pentru studiu, pentru clasici și pentru contemporani. Djamal Mahmoud este român și sunt sigur că nu îi este rușine de acest lucru. Este posibil ca, la un moment dat, să ajungă un poet de referință al literaturii române, atât prin calitatea versurilor cât și prin elementul inedit. Așa precum Tristan Tzara a fost pentru francezi.

Interpus prin cultură între România și Orient, aproape de India fascinantului Tagore, Djamal Mahmoud ne aduce o notă de înțelepciune prin poezie: „Tagore / inima ta era / doar o bucată mică de carne / nările / două mici ferestre / pe unde intra mirosul ploii / ce-ți uda soarele din creștet // Tagore / păsările încă mai zboară și acum / își aleg singure drumul / nimeni nu le pune indicatoare / n-au nevoie de mărgele / nici de icoane / și nu stau decât în locuri înalte // Tagore / cerul mai este acolo unde l-ai lăsat / ultima dată / iar stelele încă mai cad în prăpăstii” (Tagore).

Între lucrurile simple și Dumnezeu se află omul, creatorul universului de intimă infinitate. Iar Dumnezeu poate fi orice, chiar și perna de un alb imaculat pe care se aștern visele, speranțele, iluziile. Dumnezeul lacrimilor, Dumnezeul întâmplărilor zilnice, Dumnezeul cearceafurilor albe: „vorbim mereu de ramuri și de rădăcini / niciodată de perne / de cearceafuri albe / ridicăm din trunchiurile copacilor / turnuri înalte / iar frunzelor moarte le facem statui / din stâncile lunii / zidim temple și Dumnezei / deși n-au aer suficient să ne ajungă / nici măcar în acele două minute / când ni se taie respirația / inspir adânc și închid ochii / Dumnezeu este o pernă / pe care îmi adorm iluziile / obosite de atâtea priviri deasupra / iar cearceaful alb / e mormântul în care mor în fiecare zi...” (Perna).

Djamal Mahmoud știe să stăpânească și să dozeze esențele, astfel încât poezia sa să rămână de „bun gust”. Ca orice poet care se respectă, mizează pe atenția distributivă și multitudinea de sensuri. Interesant este aspectul pluridimensional-metafizic. În cazul versurilor următoare, o altfel de cabală poetică, plină de imaginație : „voi privi / deasupra doar / n-am niciun motiv / să aprind / această lumânare / în mine toți copacii / sunt goi și înalți / tăcerea n-are nevoie / de lumini / nici de ceară / albul său / e atât de cald / în palmele mele / iar întunericul / o infinită icoană” (Icoana).

Prin muncă, prin cooperare, prin perfecționism, Djamal Mahmoud reușește să-și câștige un loc meritat în peisagistica literaturii contemporane. Nu este genul de autor: brânză bună în burduf de câine. Prin esență și rădăcini, Djamal Mahmoud reprezintă imensa cultură arabă. Prin suflet, adaptare, respect și prietenie se apropie de spiritul românesc, acel spirit nealterat de problemele sociale și economice. Cumva, poetul a știut să aleagă ce este mai bun din ambele culturi, modelând o poezie originală, fascinantă.