Când Miguel de Unamuno a spus: „să crezi în Dumnezeu înseamnă să îți dorești ca el să existe și în plus să te porți ca și cum ar exista”, cred că la oameni asemeni lui Nicolae Steinhardt s-a gândit. Acest „ovrei care a iubit pe Domnul Hristos și neamul românesc” (cum se autodefinește într-o scrisoare adresată lui Virgil Ierunca în octombrie 1979) s-a născut la București în 1912, ca fiu al lui Oscar Steinhardt, fost coleg la Politehnica din Zurich cu Einstein și membru al Ordinului „Coroana României” în rang de cavaler. Pe linie maternă se înrudea cu Sigmund Freud pe care, în copilărie, l-a vizitat la Viena. A fost coleg de școală cu Alexandru Paleologu, Mircea Eliade și Constantin Noica, pentru acesta din urmă având o prietenie și un respect deosebit. (N. Steinhardt va mărturisi că Noica „a jucat un rol capital în viața mea: pot spune că, în afara părinților mei, nimeni nu mi-a influențat soarta mai hotărâtor, schimbându-mi-o din temelii.”) De altfel, în 4 ianuarie 1960 este arestat în procesul „mistico-legionar” Constantin Noica - Dinu Pillat și este condamnat la 12 ani muncă silnică deoarece refuză calitatea de martor al acuzării. În august 1964 este eliberat (în ultimul val). La cererea sa, în închisoare este botezat creștin ortodox de către ieromonahul Mina Dobzeu. Urmărit mereu de Securitate, (îi confiscă „Jurnalul” pe care îl redobândește, ulterior, prin intermediul Uniunii Scriitorilor) reușește totuși să publice cărți, în special cronici, critică, eseuri și traduceri. Þine chiar legătura cu nume sonore ale diasporei românești: Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Virgil Ierunca. La îndemnul prietenului Constantin Noica, ultima parte a vieții o petrece la Mânăstirea Rohia unde în martie 1989 decedează și este înmormântat.
„Jurnalul fericirii” este un memorial care nu urmează o cronologie a faptelor. Întâmplările sunt prezentate asociativ, ca aduceri-aminte care curg unele din altele și așezate în pagină pe măsură ce acestea îl copleșesc pe autor. Avem de-a face cu „un spațiu proustian descompus de timp” cum va afirma la sfârșitul cărții, autorul. „Am urmărit prin acest jurnal să-mi clarific mie un proces sufletesc complex” avea să scrie N. Steinhardt în declarația dată în fața organelor de securitate la 14 decembrie 1972, cu ocazia confiscării manuscrisului.
Autorul nutrește o dragoste aparte pentru poporul român pe care-l consideră înzestrat cu „o putere transfiguratorie ce-i permite să preschimbe întregul univers și să pătrundă în cosmosul liturgic.” De altfel, la Jilava l-a cunoscut pe Anatolie Hagi-Beca, „macedonean și legionar” spune Steinhardt (în timp ce, referindu-se la sine, își spune „evreu botezat și naționalist român”) care era îndrăgostit asemeni lui de ceea ce numește „fenomenul românesc”, altfel spus de „ poporul român, de peisajul, de cerul, obiceiurile, interioarele, câmpurile, munții, ceapa, țuica, ospitalitatea, echilibrul din spațiul nostru.”
Steinhardt vorbește despre studiul lui Mircea Eliade asupra Mioriței afirmând că a găsit aici o deslușire clară a motivelor pentru care a intuit la poporul român un fond creștin irecuzabil „datorită căruia până și defectele Românilor par scăldate de o lumină atenuantă” și consideră că, asemeni creștinismului, românismul poate anula urmările aparent iremediabile ale unei tragedii (la fel cum spânzurarea de lemnul crucii ajunge a fi biruință asupra morții).
De altfel, când e vorba de recunoașterea valorilor acestei țări, Steinhardt depășește cu ușurință orientările politice. Astfel, despre asasinarea lui Nicolae Ioga afirmă că nu există scuză pentru ceea ce s-a petrecut în pădurea de la Stâlpnicul. Și continuă: „Lui Iorga i se aplică întocmai vorbele lui Bossuet despre abatele Rance: c’est un home contre lequel on ne saurait avoir raison. E atât de mare încât nu poți avea dreptate împotriva lui.”
Steinhardt a crezut în valorile acestei țări și nu s-a sfiit să declare acest lucru chiar în fața completului de judecată când, la ultimul cuvânt, s-a ridicat și a rostit cu fermitate: „Pentru mine este o onoare să fac parte din acest lot.” Dând dovadă de modestie, autorul nu amintește acest lucru în jurnal însă o va face, ulterior, doamna Simina Mezincescu, adăugând: „nu pot să uit admirația pe care mi-a stârnit-o în momentul acela.”
Oscar Steinhardt, tatăl autorului, este o persoană care ocupă o bună parte din gândurile acestuia. În fapt,momentele de cumpănă le-a depășit urmând sfaturile părintelui. Chemat să fie martor al acuzării, tatăl i-a atras atenția că dacă va refuza, va avea, probabil, zile grele dar nopțile va dormi bine, ori, dacă va da curs cererii comuniștilor va avea zile destul de bune dar nopțile îi vor fi chinuitoare. Iar când a fost arestat, acesta i-a amintit: „Nu te întrista. Pleci dintr-o închisoare largă în una mai strâmtă, iar la ieșire nu te bucura prea tare, vei trece dintr-o închisoare mai strâmtă într-una mai largă.”
Nu doar că nu a trădat și și-a asumat, astfel, destinul, dar N. Steinhardt a încercat – pe cât i-a fost posibil – să facă bine chiar și în condițiile grele din închisoare: împreună pe banca acuzaților, i-a șoptit lui Constantin Noica (acesta se simțea vinovat de arestarea celor care făceau parte din lot), asigurându-l că toți ceilalți sunt bine și nimeni nu e supărat pe el, dimpotrivă. Zâmbetul apărut pe fața lui C. Noica a fost o recompensă imensă: „numai când facem binele dobândim ceea ce răii nu pot avea: liniștea și pacea.” Și continuă: „Nu știu că-i așa. Cred că-i așa și constat – experimental – că așa este.”
Credința și curajul, (această „făptuire în prezent” reproșată uneori – ce-i drept, prietenește – de C. Noica) sunt cele care-l fac să depășească greutățile vieții din închisoare. Alcătuiește un „cod de comportament în anchetă” în care esențial era că „adevărul nu se cuvine a fi rostit oricând și oriunde. Nu are valoare absolută.” Și avea să respecte acest cod autoimpus și după ce iese din închisoare, cu ocazia declarațiilor date în fața securității.
Prezentând viața dintre zidurile închisorii, N. Steinhardt nu se preocupă prea mult de îngrozitoarele suferințe fizice la care au fost, cu toții, supuși ci pune accent pe redarea rezistenței spirituale a intelectualilor. În închisoare se predau cursuri de sanscrită și de istoria artei, de filozofia dreptului și de istoria culturii. Se predau, de asemenea, limbi străine, se învață poezii.
De altfel, oferindu-i ocazia de a-și plăti greșelile trecutului, închisoarea constituie pentru Steinhardt o etapă care l-a ajutat să se regăsească, să înțeleagă cine este: „Am intrat în închisoare orb (...) și ies cu ochii deschiși; am intrat răsfățat, râzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulțumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele și viața îmi spuneau puțin, acum știu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat: cu cei cărora le-am greșit, cu prietenii și dușmanii mei, ba și cu mine însumi.”
Vorbind despre această operă, Virgil Ierunca afirmă: „Închisoarea a constituit pentru N. Steinhardt academie și altar. Să ne mai mirăm că mărturia lui se cheamă Jurnalul fericirii?”
O carte care te face mai bun. Te ajută să detașezi adevăratele valori – cele spirituale – de „materialul” care ne copleșește prea mult în acest prezent.
Mă urmăresc cuvintele autorului: „albastru nu e o culoare, e și el o liniște” ca și imaginea cu petecul de cer abia zărit printre stinghiile de lemn care acoperă geamul celulei.
Cât de puțină liniște i-a fost dată!