agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-02-11 | |
Poetul, după unii, ar fi un lunatic prin care vorbesc zeii. După alții, un surd și mut, din care trebuia, totuși, să se facă ceva. Ridicat în slăvi (chemat de razele lunii (zic unii), propulsat de aburii alcoolului (zic alții), târât în șanț (de abuz, zic unii) sau fiindcă e copleșit de nimicnicia vieții (zic alții), poetul face el ce face și-i obligă pe alții să se gândească la el, iar acolo unde-i găsesc numele unii subliniază cu roșu spusa lui, iar alții îl șterg cu furie, crezând că vor rămâne borțoși înghițindu-i spiritul.
Oamenii simpli au, se pare, un cult pentru poeți. Poate că s-au născuți și ei poeți, vorba lui Alecsandri, dar apoi au fost risipiți pe prea multe cărări ale banalei vieți, dar își mai mai amintesc, totuși, de tremuriciul care-i cuprindeau când treceau pe lângă fata iubită și nu găseau cuvintele nimerite ca s-o cucerească. Alteori iubim poeții, fiindcă ei spun în vorbe ce am simțit noi și am uitat, pierzându-ne puritatea. Sunt și cazuri în care ne uimește uraniul pe care-l storc poeții din câțiva pumni de pământ luați tocmai din bătătura casei, din ograda sau țarina pe care le călcasem de atâtea ori. Parcă simțisem un freamăt în tălpi, dar nu aveam blidul în care să culegem pulberea de stea. În sfârșit, dar poate în primul rând, poetul este nefericitul pe care-l dor cuvintele limbii mamei lui. Cel care a avut nevoie de mai mult de doi ani (cât spun savanții că ar fi normal) ca să afle și să poată spune că el este el. Abia scăpat de mersul de-a bușelea, ridică ochii spre părinți, iar ei nu-i mai dau tot ce-și dorește fiindcă vor să-l educe. Devenit adolescent cu chiu cu vai (mai greu decât alții), vorbește de unul singur, ciocănește cuvintele, e sâsâit, răgușit, bâlbâit. Bubos, răpciugos, lăudăros. Susține că aude muzica stelelor, că înțelege ce-și spun păsările și vede cum crește grâul. Nu-l crede nimeni și e lăsat în pace, nu e bine să te pui cu el: sare la bătaie din nimica lucru sau plânge fără motiv. E un ciudat. Poate din pricini de acest fel, un poet n-a vrut să vorbească până la patru ani, altul a luat-o pe logodnica lui ca să dea o tură prin infern și prin paradis (singur neavând curaj), unul n-a vrut să se însoare, lăsându-și iubirea vieții în orașul tinereții lui, altul nu i-a iertat mamei lui niciodată că s-a recăsătorit, altul a iubit până la moarte o femeie mai mare decât mama lui… Neisprăviți. Cei lăsați de Zeu neterminați. Cei din familia cărora Creatorul le-a poruncit: vorbiți, vă voi atinge limba cu un cărbune aprins și veți spune ce trebuie spus, bâlbâiților. Poeții, ca toți oameni, au sau nu au noroc. Unii se nasc (sunt născuți) tocmai când limba neamului lor are nevoie de ei (Eminescu), alții vin când tocmai se ridică masa (Macedonski), unii nu se aud din cauza puștilor ( generația pierdută), alții își câștigă audiența transmițând versuri prin semnal morse (Radu Gyr), unii se prostituiază (Mihai Beniuc), alții spun răspicat că nu vor scrie nimic de dragul regelui Ahab (Mircea Ciobanu). Unii își cântă țara și sunt iubiți (Octavian Goga), alții o cântă și nu sunt agreați (Ioan Alexandru). Dar ne rămâne lungul șir al poeților care cred că poezia este doamnă de companie și n-au priceput că Muza este fecioară, iar dacă nu mai e, i s-au trezit poftele (ceea ce nu știu dacă e rău), dar nu mai visează – un poet (un poet, cine altcineva?) spunând că blestemat e tot făcutul. Și așa încep ei a mișuna pe la poalele puterii. Le miroase a bani, a forță, a funcții. Încep să semene cu revoluționarii și pier când le e lumea mai dragă (Byron, Cârlova), cu politicienii (Goga, Crainic), cu activiștii (Labiș, Păunescu). Să-i judece, cum frumos s-a zis, dar nu Eminescu, el e blând, nu ține sabia în mână, nu se pricepe decât (oare?) la cuvinte, atunci să-i judece limba română, cea fără milă și fără moarte, căci e ca veșnicia codrului (Împărat slăvit e codru, a zis Poetul). Printre tot felul de râme, păsări, animale, lighioane și oamenii ce respirau poezie prin anii șaizeci ai veacului trecut era și un poet cu nume ciudat: Nichita Stănescu. Numele de famile, ar fi fost cum ar fi fost, dar cel mic era cam prost (vers din Călin, filă de poveste), fiindca tot Nichita îl chema și pe mai marele bolșevicilor care ne ocupa țara, iar Nichita Hrușciov era atât de prost și de văcar (fost) că nici nu putea să-și ascundă mârlăneala, în ciuda faptului că oile se mârlesc, nu vacile. Dar ce-i trece prin cap unui critic literar, altfel nu prost de feliul lui? Să facă o glumă și zice: Nechita? Nenichita Nestănescu! Nu era adevărat, dar eu am râs, n-am zis nemica (tot dintr-un poet). Nichita era frumos și părea boier. Adică nu avea obrazul gros, bătut de vânturile și ploile câtorva genarații dinainte. Nu avea frumusețea flăcăului de la munte, nici umerii lați ai celui de la câmpie. Era cam prinț slav (de-adevăratelea), bată-l norocul! Dar nu pentru asta mi-a sărit în ochi figura lui, că doar nu văzusem mulți prinți, ci fiindcă părea că plutește, deși era destul de bine legat. Și vorbea frumos: simțeai că nu spune o lecție învățată dinainte. Pe lângă el (piei, satano, un anume Popescu ar părea cioclu). Nu am fost prieten cu Nichita Stănescu. Era cu unsprezece ani mai mare decât mine, dar nu asta era pricina, aveam prieteni și apropiați în lumea literară mai în vârstă decât el (Marin Preda, Laurențiu Fulga, Cornel Popescu, Constantin Chiriță). N-am fost prieteni fiindcă nu-mi plăcea de el! Nu avea discernământ la prieteni, nu făcea nicio selecție. Glumea cu oricine, spunea versuri oricui, invita pe oricine la el acasa, îi bătea la ușă orice scriitor care avea o sticlă de votcă sub braț, scria prefețe la mulți, dedica poezii pompoase inclusive pe șervețelele de la masă. Treaba lui, firește, făcea exact ce-i plăcea, nu trebuia să-i dau eu acordul, dar și eu aveam dreptul să stau în fața sau la umbra cui voiam. Fiind mai tânăr decât Nichita Stănescu, știu despre cărțile lui de când a început să însemne Nichita Stănescu. La el am simțit saltul neîncorsetat al marii svâcniri Nicolae Labiș. Poezia se întorcea la rosturile ei, se reînnoda filonul contemporaneității cu filonul interbelic. Era o poezia din familia Arghezi, Blaga, Ion Barbu, G. Bacovia. Câte puțin de la fiecare, câte nimic, ceva de la toți, dar topit într-un vas cu formă aparte, altfel tot lut românesc (cum e cu marmora poate altădată). Și așa ne îmbătarăm noi, studenții de la litere din anii șaizeci cu zeamă de poezie adevărată. Unii zic astăzi că ne-am fi îmbătat cu apă rece, ajungem și acolo. Debutul editorial al lui Nichita Stănescu se produce în 1960 cu volumul Sensul iubirii, iar peste patru ani va publica volumul ”O viziune a sentimentelor”. Anul 1964 este un an de cotitură în istoria României postbelice și a literaturii române. Întâi, pentru că trupele sovietice nu se mai aflau în țară, ceea ce permitea comuniștilor români oarece libertate în raport cu comuniștii educați de Cominternnul moscovit. Conducerea țării respinsese Planul Valev, un program sovietic care urma să transforme România într-o regiune exclusiv agrară a lagărului socialist. Toți foștii deținuți politici fuseseră eliberați din pușcăriile comuniste, unde petrecuseră ani grei de temniță, iar din toamna lui 1964 aveau voie să-și continue studiile sau să le înceapă. Pe plan literar: cu doi ani înainte, lui Lucian Blaga i se publicase volumul Poezii (ediție G. Ivașcu), lui Ion Barbu volumul Ochean, Zoe Dumitrescu-Bușulenga publică volumele Ion Creangă și Eminescu (altă viziune decât a proletcultiștilor Sorin Toma și I. Vitner). Anul 1964 este un triumf literar, datorat debuturilor lui Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Gabriela Melinescu, Ana Blandiana și alții. Ce făceam eu în acel an? Eram fericit, fiindcă putusem să profit de desființarea dosarelor de cadre (cu începere din 1963) și intrasem la Facultatea de filologie din Cluj. În anul întâi, materia era cumplit de plictisitoare: cronicarii, introducere în…, introducere în…, limbă slavă, teoria literaturii. Exact ce nu place, pe bună dreptate, unui absolvent de liceu intoxicat déjà cu titluri de cărți și ani de apariție. Atunci, ca să nu adorm, m-am apucat de citit clasici și contemporani. Clasicii sunt cei pe care-i știm cu toții, contemporanii sunt cei de mai sus, printre ei, la loc de cinste, Nichita Stănescu. Și, iertare, iubite cetitoriule, tare ne mai plăceau, și, iertare din nou, ne plac și amu. Ce fac geambașii de când e lumea și pământul? Sunt atenți la mersul pieții și fac speculații. Cu aerul că-l ajută pe vânzător să vândă și pe cumpărător să cumpere, geambașul îi înșeală pe amândoi fără să poată fi acuzat de escrocherie. Geambașul spune vânzătorului că animalul lui nu are căutare, îi atrage atenția asupra defectelor, și-i sugerează un preț, pe care, dacă-l va opține, stăpânul de cal va trebui să mulțumească cerului, iar geambașului să dea o sumă. Cumpărătorului îi spune că animalul e trăznet, merită o sumă uriașă, dar el, doar el, geambașul, va reuși să scoată un preț de pomană. Dacă ocazia e rară, cumpără el azi și vinde mâine. Ce făceau pe vremea comunismului bâlbâiții, lunaticii, cititorii în stele, hipersensibilii, cei loviți de aripa îngerului sau nepricepuții vânători ai spațiului mioritic? Se făceau (încercau) artiști. Meseria de artist nu era în nomenclatorul funcțiilor și deci nu exista nicio facultate de artiști. Unora li se zicea artiști plastici, dar doar ei se credeau așa, pentru artiști fotografi avea partidul oamenii lui, nu dintre cei mai lipsiți de talent care trăgeau în poză sau în pânză, chiar și în piatră, că piatra-i piatră de e piatră, zace jumătate-n apă. Nu-i judec pe acești artiști: visul oricărui sculptor sau pictor a fost să-l imortalizeze pe Marele Stăpân al Pământului (contracost). Nefiind deci facultăți de artiști, zăbăucii se duceau la filologie, la arte plastic, la teatru. Dar deștepții? Dar ăia care aveau părinți deștepți, activiști de partid, ofițeri? Eeeeeee și Eiiiiiiiii! La facultăți de viitor, fiule, la politehnici fiilor, nu vedeți că inginereala e baza? La ce facultate, tătucule?, întreba tânărul adolescent, simțind că tatăl ofițer e cu picioarele pe pământ. La Automatizări și Calculatoare, fiule. Zis și făcut. În iarna lui 1989 fu așa o bulibășeală prin Europa de Est că se aleasă praful de fabricile tovarășilor, iar Petre Roman, un reușit fiu de cominternist, care-și ascultase părintele și tot un fel de inginerie de-asta urmase și el (unsă puțin cu parfum folosit de serviciile franțuzești) spuse negru pe alb, cu gurița lui că n-are ce face cu niște grămezi de fier vechi. Exagera sau era nepriceput. Tocmai acum au intrat în piesă geambașii. Geambașii n-au meserie. Adică nu țin la ea, la meseria pe care au învățat-o cândva. Ei vând și cumpără ce se cere. Autor de literatură științifico-fantastică, primul volum al geambașului este chiar de ”ficțiuni speculative”, exact specialitatea geambașului. Deci: după 1990 automatizarea și calculatoarele n-au mai fost lăsate de capul lor și de ele s-au ocupat serviciile speciale de aici și de aiurea. Dar mergea presa. Și așa ajunge Cristi journalist. Nu, n-a înființat nici-un ziar, a luat unul făcut gata, cel mai mare ziar al celui mai mare partid, de fapt singurul. Cum de-o fi nimerit taman acolo? Habar n-am. Intuiție de geambaș. Apoi s-a supărat , cică pe patron, și și-a înființat un ziar al lui. De unde bani? De unde să știu eu? Probabil din literatura de ”ficțiuni speculative”. Ce subtitle frumos. Și ce adevărat! De ce sunt eu supărat? Dar sunt? Nu, doar mi-e rușine de tinerețea mea. Și de maturitatea mea. Si de senectutea-mi. Cum să nu mă rușinez când îmi deschide ochii autorul de ficțiuni speculative și zice (scrie): ” Nichita Stănescu reprezintă cel mai grav caz de fabricare a unei false valori artistice și morale din literatura română.” (Deci falsurile nu sunt A. Toma, T. Neculuță, Mihai Beniuc, E. Jebeleanu, Maria Banuș, V. Porumbacu, Nina Cassian, I. Vitner, N. Moraru, Dan Deșliu, Al. Sahia, ci Nichita Stănescu) Și mai departe: ”Marea găselniță a lui N.S a fost că a intuit la timp posibilitatea ca o poezie "abstractă", "filosofică", "spirituală", "geocosmică", o poezie "poetica" să fie exact ce așteptau autoritățile comuniste pentru a mima, fără niciun risc, așa-zisa deschidere, de care aveau nevoie politic. Succesul lui a atras în avalanșa un fenomen și mai nociv: o gramadă de critici și alti scriitori s-au apucat cu grăbire să-l laude sau sa-l imite pe N.S văzând că "ține", că aici era o pâine de mâncat.” Mergi înainte, Geambașule! Sigur ”ține”. Minimalizând momentele de vârf ale culturii neamului din care faci parte, e ”o pâine de mâncat”, cum ziceți domnia voastră, autor de ”ficțiuni speculative”. Și nici nu simți că pâinea e mânjită… |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate