Despre o carte poţi scrie în nenumărate feluri. Dar când te afli într-un câmp de maci, ca o lacrimă într-o mare de iubire, nu poţi scrie decât cu sufletul. Mai ales că volumul „Când macii au înflorit”, publicat în anul 2011 la Editura PIM din Iaşi, este dedicat unei fiinţe care s-a grăbit să ne părăsească în pragul vârstei de 20 de ani: Teodora Mareş din Piatra Neamţ.
Cum se întâmplă frecvent, din motive ştiute doar de marele creator al universului, oamenii cei mai buni, cei mai puri, trebuie să sufere cel mai mult, ca şi cum numai bunătatea şi puritatea lor mai pot salva lumea de la distrugere. Un sacrificiu plătit, în modul cel mai tragic cu putinţă, cu preţul vieţii.
Cine a fost Teodora Mareş? O tânără deosebit de talentată şi înzestrată cu har, ale cărei picturi şi vorbe pline de înţelepciune şi iubire ne-au umplut fiinţa de bucurie şi fascinaţie. Acum, privind în urmă trecerea acestui grăunte de lumină prin clepsidra obscură a timpului, ne întrebăm: s-a meritat, va înţelege cineva ceva?
Iulia Bostan încearcă să ne răspundă la aceste întrebări printr-un mănunchi de poezii în proză însângerate de cele 39 picturi ale regretatei sale nepoate, Teodora. Titlurile vorbesc de la sine: „Poem fără cuvinte”, „Mă cheamă Toda Maci-le”, „Rugăciune”, „Călător prin ploaie”, „Vis de fluture”, „S-a născut vara...”, „Reflecţii pe margine de gând”.
Pentru o debutantă, aceste bijuterii sentimentale au şi o frumoasă şi valoroasă expresie artistică, de multe ori atenţia fiindu-ne reţinută de adevărate definiţii cu valoare de aforism: „pictura e o poartă de întoarcere în paradisul pe care doar cu ochii sufletului îl poţi vedea”; „fiecare moment este o răscruce, trebuie să ai capacitatea să continui drumul, să nu renunţi, să te reinventezi”; „fiecare dintre noi avem în calendarul amintirilor picături de ploaie”; „un fluture se aşază pe umărul meu şi parcă îmi zâmbeşte... ştiu atunci că nu sunt singură şi că în fiecare zi ce ne-a mai rămas, un fluture născut din suflet va veghea asupra noastră”; „simfonia tăcerii: sunetul ploii pierdut în noapte”; „cel mai greu verb de conjugat: a trăi”; „raiul e lumina de la periferia timpului nostru”; „timpul ne înapoiază ce am pierdut prin înţelepciune şi amintiri” etc.
La final, mesajul Teodorei, desprins din catapeteasma luminii, vine să ne zidească pe retină următoarea pildă: „Acum ştiu ce contează cel mai mult în viaţă şi, rostul lucrurilor, nimic nu e o întâmplare... Mai devreme sau mai târziu trebuie să ni se întâmple ceva pentru a ne da seama cine suntem cu adevărat şi ce dorim de la viaţă. Mai ştiu un lucru: Dumnezeu îi încearcă pe cei care sunt puternici şi capabili să treacă prin aşa ceva. Niciodată nu mă voi ruga la Dumnezeu să se întâmple precum voinţei mele, pentru că tot cum trebuie să se întâmple, cum vrea Dumnezeu, e mai bine pentru mine, pentru toţi... aşa că de acum înainte mă voi ruga să se întâmple aşa cum trebuie să se întâmple, pentru că va fi mai bine decât mă aştept eu... Ştiu cum trebuie să gândesc şi cum trebuie să fiu de acum înainte în viaţă. La un moment dat m-am trezit şi mi-am zis că trebuie să lucrez cu mine şi să îmi zic în fiecare seară că sunt sănătoasă, crezând asta cu adevărat. Să nu fiu descurajată în nici o privinţă. Eu cred că dacă îţi doreşti ceva cu adevărat şi ceri acea dorinţă de la Univers în fiecare zi, toate energiile pozitive îţi vor îndeplini dorinţa atunci când te aştepţi cel mai puţin. Şi important e să crezi, să nu îţi pierzi niciodată credinţa nici în Dumnezeu şi nici în tine. În fiecare zi e ceva nou, cât de mărunt ar fi acel lucru... Şi indiferent de probleme, mereu trebuie să zici că viaţa e frumoasă şi satisfăcătoare. Totul e spre bine, aşa simt. O să se rezolve şi de data aceasta. Eu tot optimistă sunt şi nu m-a deprimat situaţia. Mai ales când ai atâtea persoane lângă tine care îţi vor binele...” (Teodora)