VOLUMELE de versuri circulă, ca și publicațiile literare, în zilele noastre, cu greu, așa că pe Adriana Lisandru am descoperit-o, ca poetă, pe un site literar. Ceea ce mi-a atras atenția, dincolo de conturul și valoarea versurilor, a fost parcimonia prezentării publice a amănuntelor biografice. Chiar când i-am solicitat, mai târziu, câteva date, s-a mărginit la a-mi comunica un foarte laconic CV exclusiv literar, în care nu se preciza, în afara datei nașterii (5 septembrie 1971), decât faptul că a publicat în câteva reviste literare, că a fost prezentă, în 2008, în două culegeri de poezie și că a tipărit un volum de debut, cu titlul „De-a Baba-Oarba”, la Editura Arania din Brașov, în 2007. Această parcimonie pare să aibă, însă, o anume semnificație, întrucât, încercând să descifrezi conturul omului real în poemele sale, îți dai seama că Adriana Lisandru urmărește, de fapt, un soi de substituire a acestuia cu un portret imaginar și, într-o oarecare măsură, simbolic. Fapt care impune numaidecât o încercare de definire a modului liric, într-un moment în care poezia optează pentru un minimalism care aproape că a devenit manieră și, mai ales în tânăra noastră lirică feminină, către o îndrăzneală de limbaj vecină cu lipsa de prejudecăți și, nu o dată, cu licențiozitatea și impudoarea. Îndrăzneli pe care autoarea de față nu se simte tentată să le experimenteze. Și bine face.
Adriana Lisandru, care-și publică la Editura Grinta din Cluj cel de-al doilea volum al său, bilingv („Despre ea, niciodată/ Sur elle, jamais” – traducerea în franceză îi aparține doamnei Letiția Ilea), scrie o poezie feminină prin excelență, sensibilă și învăluitoare, străbătută, într-o varietate a atitudinilor ce evită extremele și posturile agresive, de o discretă undă metafizică. Dar poezia ei e departe de a fi una simplă. Dimpotrivă, asumându-și feminitatea simțirii și aspirațiilor, neliniștilor și înfiorării, poeta caută (și găsește) un stil personal, rezultat din sinteza între înclinația către poetizare și metafizică a liricii feminine neomoderniste (profilul-reper părând a fi Ana Blandiana, citată la un moment dat) și evidența faptului că poezia evoluează, la noi, către un fel de mic realism al cotidianului preponderent urban, sordid, alienant și, nu o dată, agresiv și sufocant. Și către un soi de frondă afișată cu ostentație. Mizând, așadar, în chip nemărturisit, dar destul de evident , pe dimensiunea poeticului/ poetizării, Adriana Lisandru depoetizează cu grijă (și, nu o dată, cu abilitate și metodă). Pe de altă parte, coboară, mai curând aparent (căci preferă „colivia de sticlă”), în cotidianul prozaic, dar îl infuzează subtil de unda poetică (și semnificantă), refuzând, aproape de fiece dată, radicalismul reprezentării nude ori foarte aspre. Ca într-un videoclip, trecând prin real, femeia (sau poate numai feminitatea) îi schimbă, aproape magic, conturul. Reveriile sensibile (și totuși elaborate) ale poetei își asociază o componentă livrescă, fiind străbătute de mici ecouri culturale, care au și ele rostul de a de-realiza cotidianul, de a-i conferi o dimensiune nu alegorică (pentru că ea are abilitatea de a o evita aproape tot timpul), dar metaforică și străbătută de o undă reflexiv-sentimentală și nesofisticat feminină. În această manieră, având ceva din evoluția îndrăzneață și totodată riscantă pe o lamă de cuțit, sunt realizate cele mai puternice poeme ale Adrianei Lisandru, între care cel in titulat „Ce poți să faci într-o primăvară perfectă” este unul: „poți traversa piața din centrul orașului gândindu-te la visul de ieri/ se făcea că de-a latul pereților/ melci uriași alergau/ ca-ntr-o cursă de struți/ te-ai ridicat/ aerul îți ardea cerul gurii/ pe tavan/ șerpuia un fir de lumină/ cât un ștreang mătăsos// poți să mergi cu autobuzul fără o destinație clară/ să numeri puștoaicele cu piercing în buză/ la fiecare semafor prins pe roșu/ să repeți că moartea e un fel de soră mai mare/ broker de succes pe Wall Street/ să-ți așezi palma transpirată pe geam și să te bucure urma lăsată/ alături un bătrân cu zâmbet miop/ să-ți numere nasturii bluzei // va fi minunat.// orice om poate fi o ascunzătoare perfectă/ nu trebuie decât să-nchizi ochii și să crezi că-l iubești/ până uiți că nu ești decât o întâmplare absurdă/ un fel de ninsoare căzută la tropice/ până ce întunericul adormit cu o mână-ntre pulpele tale/ va semăna cu George Clonney/ ori cu Al Pacino dansând/ în Parfum de femeie.”
Este, aceasta, o poezie a contururilor vag delimitate și a interferențelor difuz-sugestive: între trezie și vis, real și imaginar, viață și poezie. Nu e vorba, neapărat, de rețetă, ci de instinct și de cultură a obținerii efectelor prin infuzarea de poezie în real și de prozaic în structura poeticului. Altminteri, poezia Adrianei Lisandru impune și cucerește tocmai prin orizontul sensibil al unei feminități necontrafăcute. Dar complicată. Complexă. Tematic, am putea vorbi despre viață și moarte, despre sens și lipsa de sens, despre solitudine sau despre singurătatea în doi și, mai ales, despre dragoste sau, mai bine, aspirația dragostei. Așadar, teme „mari”, ceea ce ar duce către o lirică, așa-zicând, maximalistă. Tratarea impune, însă, un regim al de-maximalizării permanente, printr-o gamă variată de procedee, de la oralitatea sau badineria suav-melancolizată din „Taxi-Magic” („ce mai faceți, doamnă? ați rămas la fel de frumoasă,/ unde vă las?// la capătul lumii, prietene,/ acolo unde toamnele nu mai găsesc drumul întoarcerii/ acolo o să-mi fac o căsuță din vorbe dulci cu adevăruri amare/ sub streșini, / așternut voi pune privirile voastre, tablouri mâinile voastre / dezbrăcându-mă-n gând/ [...]/du-mă în centru prietene, nu mă întreba nimic despre toamnă,/ despre ploile ei, despre frunzele din privirile mele, / acolo o să-mi fac o căsuța de piatră/ o căsuță de piatră/ o căsuță de piatră// fără ferestre. „), la radicalizarea aproape dură (ce rămâne, totuși, mai curând retorică) a atitudinii și a limbajului din „Urâtă și liberă”, o expresie a crizei sufletești și, poate, a crizei de identitate din care izvorăște lirismul sensibil, puternic și convingător al Adrianei Lisandru: „în oglindă un chip care-și schimbă culoarea/ cu fiecare fum tras în piept/ cu fiecare ceas de nesomn/ la picioarele patului meu/ un cotor de măr/ o carte/ și-un câine covrig// sunt urâtă și liberă./ nici moartea nu mă recunoaște acum/ îi pun piedică/ și nici nu clipește. // bărbații sunt proști. o urâtă/ e un talisman norocos/ căruia nu-i vor ști niciodată puterile./ o piatră pe care își pot ascuți armele/ înaintea marii vânători./ cuierul în care își pot atârna/ haina cu furtună cu tot. o epifanie din cioburi și petice./ e glonțul ce ricoșează totdeauna/ în inimă.// întind libertate pe pâine.// încet./ ca și cum aș pune otravă într-o cursă de șoareci”.

VERSURILE din volumul de acum indică o evidentă etapă a maturizării scrisului Adrianei Lisandru. Pe de altă parte, ele reprezintă o perioadă mai lungă a evoluției autoarei, care a avut tăria așteptării, preferând decantarea, elaborarea atentă (dar, trebuie precizat cu insistență, în regim sugestiv), emisiunii magmatice a momentului de inspirație-trăire. Maturizarea, vizibilă și în împărțirea riguroasă în cele trei cicluri („Colivia de sticlă”, „Scara de păpădie” și „Respirări”), este deopotrivă stilistică și existențială, aceasta din urmă sugerată de micile crize sufletești ale agresiunii timpului, impunând o atmosferă autumnală, uneori preponderentă, alteori discretă, a imaginarului și a simțirii. „Mi-e septembrie până-n măduva oaselor”, suspină poeta, care, deși se află în plină vară a vieții, aude, parcă, ecoul unui memorabil vers al lui Gheorghe Tomozei, consonant cu simțirea, dar, poate și cu maniera ei lirică: „Tot ce-i april în mine se-nseptemvre!”. Expresia acestei întomnări a ființei și a universului liric o găsim și în ultimul ciclu, cu fragmente de gânduri care parcă ar fi notate pe file rătăcite sau pe frunze galbene, exprimând efortul căutării și iluzoriei regăsiri a sinelui („atârnată de clipă/ mă fluier// îmi răspund/ când dintr-o mierlă/ când dintr-o bufniță” - ego ) sau pe cel al înțelegerii înfiorat-resemnate: „moartea / se îmbracă încet/ cu mâinile mele// mai e un nasture/ de încheiat” (așteptare).
„Despre ea, niciodată” este cartea unei poete cu sensibilitate puternică și cu un timbru liric original. O izbândă fără surle și trâmbițe, dar decisivă, a autoarei și a poeziei.
_______________________________________
*Text revăzut și ușor augmentat, apărut ca prefață la volumul Adrianei Lisandru, "Despre ea, niciodată/ Sur elle, jamais", [versiunea în limba franceză de Letiția Ilea], Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2011