1. Noi vrem să cântăm dragostea pentru pericol, obișnuirea cu energia și cu temeritatea.
2. Curajul, îndrăzneala, răzvrătirea vor fi elemente esențiale ale poeziei noastre.
3. Literatura a exaltat până astăzi imobilitatea gânditoare, extaza și somnul. Noi vrem să exaltăm mișcarea agresivă, insomnia febrilă, pasul alergător, saltul mortal, palma și pumnul.
4. Noi afirmăm că splendoarea lumii s-a îmbogățit cu o frumusețe nouă: frumusețea vitezei. Un automobil de curse cu carcasa lui împodobită cu țevi groase aidoma unor șerpi cu suflare explozivă... un automobil care rage, care funcționează în ritm de mitralieră, e mai frumos decât Victoria din Samotrake.
5. Noi vrem să închinăm imnuri omului de la volan, a cărui traiectorie ideală străbate Pământul, lansat în cursă, el însuși, pe circuitul orbitei sale.
6. Trebuie ca poetul să se cheltuie cu ardoare, cu fast și generozitate, pentru a mări fervoarea entuziastă a elementelor primordiale.
7. Nu mai există altă frumusețe, decât aceea a luptei. Opera care e lipsită de agresivitate nu poate fi o capodoperă. Poezia trebuie concepută ca un asalt violent împotriva forțelor necunoscute, pentru a le face să se plece în fața omului.
8. Noi ne aflăm pe promontoriul cel mai înalt al secolelor!... Pentru ce ar mai trebuie să privim în urmă, din moment ce voim să spargem misterioasele uși ale Imposibilului. Timpul și Spațiul au murit ieri. Noi trăim deja în absolut, din moment ce am creat deja eterna viteză omniprezentă.
9. Noi vrem să glorificăm războiul - singura igienă a lumii - militarismul, patriotismul, gestul distrugător al anarhicilor, frumoasele idei pentru care se moare și disprețuirea femeii.
10. Vrem să distrugem muzeele, bibliotecile, academiile de orice fel și să luptăm împotriva moralității, a feminismului și împotriva oricărei lașități oportuniste sau utilitare.
11. Noi vom cânta marile mulțimi agitate de muncă, de plăcere sau de răscoală: vom cânta mareele multicolore sau polifonice ale revoluțiilor în capitalele moderne; vom cânta vibranta fierbere nocturnă a arsenalelor și a șantierelor incendiate de violența electrică a lunii; gările nesătule, devoratoare de șerpi care fumegă; uzinele agățate de nori prin firele întortocheate ale fumului; podurile aidoma unor acrobați gigantici care încalecă peste fluvii, fulgerând în soare cu sclipire de cuțite; vapoarele aventuroase care adulmecă orizontul, locomotivele cu pieptul lor larg, care duduie pe șine ca niște cai uriași de oțel cu hamuri de țevi și zborul alunecător al aeroplanelor, a căror elice flutură în vânt ca o flamură și pare că aplaudă ca o mulțime entuziastă.

De aici, din Italia, lansăm noi către lume acest manifest al nostru de violență răscolitoare și incendiară, prin care fondăm astăzi „Futurismul”, pentru că vrem să eliberăm această țară de fetida-i cangrenă de profesori, de arheologi, de ciceroni și de anticari.
De prea multă vreme Italia a fost un târg de vânzători de vechituri. Noi vrem s-o eliberăm de nenumăratele muzee care o acoperă în întregime cu nenumărate cimitire.
Muzee: cimitire!... Identice acestora, într-adevăr, prin sinistra promiscuitate a atâtor timpuri ce nu se cunosc între ele. Muzee: dormitoare publice în care te odihnești pentru totdeauna alături de ființe pe care le urăști sau necunoscute! Muzee: absurde abatoare de pictori și sculptori care se masacrează sălbatic cu lovituri de culori și de linii de-a lungul pereților aflați în luptă.
Să mergi în pelerinaj la ele, o dată pe an, cum te-ai duce la Cimitir de ziua morților... n-am nimic împotrivă. Așa... o dată pe an să depui ca omagiiu flori înaintea Giocondei, de acord... Dar nu admit să ne fie conduse zilni la plimbare prin muzee tristețile noastre, fragilul nostru curaj, neliniștea noastră bolnăvicioasă. De ce să vrem să ne otrăvim? De ce să vrem să putrezim?
Și ce se mai poate oare vedea, într-un tablou vechi, decât trudita contorsiune a artistului, care s-a străduit să înfrângă barierele de neînfrânt puse dorinței de a exprima în întregime visul său?... A admira un tablou vechi echivalează cu a turna sensibilitatea noastră într-o urnă funerară, în loc de a o proiecta departe, în jeturi violente de creație și de acțiune.
Vreți deci să cheltuiți forțele cel mai bune, în această eternă și inutilă admirare a trecutului, din care ieșiți fatalmente epuizați, diminuați și striviți?
Într-adevăr, vă declar că frecventarea cotidiană a muzeelor, a bibliotecilor și a academiilor (cimitire de sforțări zadarnice, calvaruri de vise crucificate, registre de elanuri trunchiate!...) este, pentru artiști, tot atât de dăunătoare ca și tutela prelungită a părinților pentru unii tineri amețiți de propriul lor intelect și de voința lor ambițioasă. Pentru muribunzi, pentru infirmi, pentru prizonieri, fie: - trecutul admirabil e poate un balsam pe durerile lor, fiindcă pentru ei viitorul e închis... Însă noi nu mai vrem să știm de așa ceva, de trecut, noi, tineri și viguroși futuriști!
Să vină așadar, voioșii incendiatori cu degetele carbonizate! Iată-i! Iată-i!... Haideți! dați foc rafturilor bibliotecilor!... Deșertați albiile canalelor, pentru a inunda muzeele!... O, bucuria de a vedea plutind în derivă, sfâșiate și decolorate pe acele ape, vechile pânze glorioase!... Luați în mâini târnăcoapele, ciocanele și dărâmați fără milă orașele venerate!
Cei mai vârstnici dintre noi au treizeci de ani: ne rămâne așadar cel puțin un deceniu pentru a ne duce opera la bun sfârșit. Când vom avea patruzeci de ani, alți oameni mai tineri și mai în putere decât noi, să ne arunce fie și la coș, ca pe niște manuscrise inutile - Noi o dirm!
Vor veni împotriva noastră succesorii noștri; vor veni de departe, de pretutindeni, dansând în cadența înaripată a primelor lor cântări, întinzând degete încârligate de prădători și adulmecând câinește, la porțile academiilor, mirosul plăcut al minților noastre în putrefacție, menite deja catacombelor din biblioteci.
Dar noi nu vom fi acolo... Ei ne vor găsi până la urmă - într-o noapte de iarnă - în câmp deschis, sub vreun hangar ciuruit de o ploaie monotonă, și ne vor vedea ghemuiți pe lângă aeroplanele noastre trepidante și încercând să ne încălzim mâinile la focul meschin pe care-l vor da cărțile noastre de azi arzând în flăcări sub zborul imaginilor noastre.
Ei se vor agita în jurul nostru, gâfâind de neliniște și dispreț și, cu toții, exasperați de trufașa, neobosita noastră cutezanță, se vor repezi să ne ucidă, împinși de o ură cu atât mai implacabilă cu cât inimile lor vor fi mai bete de iubire și de admirație pentru noi.
Puternica și sănătoasă Nedreptate va izbucni radioasă în ochii lor. - Arta, într-adevăr, nu poate fi decât violență, cruzime și nedreptate.
Cei mai bătrâni dintre noi au treizeci de ani; și totuși, noi am cheltuit deja comori de forță, de iubire, de îndrăzneală, de istețime și de voință brută; le-am zvârlit cât colo cu nerăbdare, cu furie, fără să numărăm, fără să ezităm vreodată, cu îndărătnicie... Priviți-ne! Nu suntem încă obosiți! Inimile noastre nu simt nici o sfârșeală, pentru că sunt hrănite cu foc, cu ură și cu viteză!... Vă uimește acest lucru?... E logic, pentru că voi nu vă amintiți nici măcar că ați trăit! În picioare pe piscul lumii, noi azvârlim încă o dată sfidarea noastră către stele!
Aveți ceva de obiectat?... Destul! Destul! Le cunoaștem... Am priceput!... Mândra și cusurgia noastră cărturărime afirmă că noi suntem rezumatul și prelungirea strămoșilor noștri. - Poate!... Fie!... Dar ce contează? Nu vrem să înțelegem!... Vai de acela care ne va mai repeta aceste cuvinte infame!...
Să înalți capul!...
Drepți, pe vârful lumii, noi aruncăm încă o dată, sfidarea noastră stelelor!



(traducere de Marin Mincu, din antologia Poeți italieni din secolul XX, p. 73-76)