E Tim Carroll, trebuie să-ți faci timp. Și mi-am făcut, pentru premiera (de dinaintea premierei oficiale) spectacolului Totu-i bine când se sfârșește cu bine, de William Shakespeare, în sala mare a TNC Marin Sorescu. Așteptări mari. Atât de mari pe cât am apreciat Odysseia, în regia aceluiași Carroll, care, deși nu m-a uimit, m-a bucurat prin dozarea formei inovative, centrată nu atât pe libertatea improvizației per se cât pe scopul de a fi jucată o poveste și de a-i fi transmis mesajul.

Însă de astă dată, dincolo de caracterul problematic al acestei piese (pentru a nu spune că ar fi mai puțin bine scrisă sau mai puțin valoroasă), ceea ce face ca alegerea punerii sale în scenă să fie un act de curaj, o provocare, ceva totuși nu s-a legat. Viziunea regizorală a eclipsat spectacolul, într-un fel deloc îmbucurător, părându-mi că nu a orchestrat elementele întregului și asta fiind tot ce mi-a rămas după final.

În primul rând, Tim Carroll a ales o succesiune formală a scenelor excesiv de fragmentată, cu heblu din câteva în câteva minute, ceea ce m-a făcut să mă gândesc că ni se atrage atenția că pe scenă ni se predă o lecție de viață și de punere a sa în act, hebluurile jucând rolul de a ne acorda timpul necesar pentru a lua notițe și a fixa pildele cu pricina. Or, asta nu face decât să țină spectatorul departe, să nu îl implice, nici emoțional, nici estetic. Cu alte cuvinte, pauzările dese, în loc să-i ofere spații de respiro necesar în tumultul actării ce i se derulează în fața ochilor, îi reamintesc, sufocant de insistent, că se află într-o convenție. Și atunci nu este suficientă, pentru a compensa, încercarea de a infuza interactivitate prin aceea că, din când în când, personajele s-au adresat în mod direct cuiva din public.

În al doilea rând, decorul, semnat Puiu Antemir și costumele, operă a Liei Dogaru, modernist-minimaliste, sugestive în sine, au fost folosite pentru a plasa conținutul piesei nici până la capăt în trecut, nici până la capăt în prezent, de unde efectul artificios, și nu o accentuare a universalității spațio-temporale a mesajului piesei și a manifestărilor naturii umane din ea. Indecizia în ce privește alegerea unui timp cert - nici secolul în care a trăit Shakespeare, cu hărmălaia în care erau puse-n scenă piesele sale la Globe, dar nici secolul nostru, cu liniștea unor săli deseori doar pe sfert pline - a funcționat ea însăși ca un heblu prelungit.

Astfel că am tot așteptat să înceapă, deși începuse de mult. Mi-am spus că poate este și din cauza scenografiei, la rându-i fracturată. Că poate și de asta spectacolul nu mă prinde. Căci munca actorilor cu decorul - când escaladat, când pătruns dus-întors, când ocolit cu grijă evidentă - a distras atenția de la joc și text, și nu așa cum o face, de pildă, un dans subtil, ci așa cum o face un exercițiu de mișcare, o rutină a ei. Nu știu cât de solicitant a fost pentru actori din perspectiva lor (sau dacă) și nici dacă, în cazul în care a fost solicitant, are vreo legătură cu faptul că au fost și bâlbe.

Căci bâlbe au fost. Accentuate, prin opoziție, de felul lin în care au curs introducerile și epilogurile scenelor, cântate în engleză britanică. Iar pentru mine una, o bâlbă în cazul unui text versificat (cel puțin în parte) e semn că textul este spus ca text și că nu a intrat până la capăt în cel ce îl joacă. Cu atât mai semn cu cât jocul însuși a fost în mare parte declamativ, lipsit de firesc, ceea m-a surprins, mai ales în cazul Iuliei Colan - Helena, al cărei potențial nu doar că s-a evidențiat cu prilejul altor piese, ci s-a concretizat în prestații remarcabile. De vină să fie, în cazul ei, mecanica gesticii care a însoțit replicile cheie sau ținuta incertă, cu umerii căzuți?

Sau să fi fost vorba, în cazul tuturor actorilor, și despre limitele traducerii textului? Căci, probabil în încercarea de a da actualitate textului, traducerea a presupus gafe gen "boală malignă" sau inserții inutil vulgarizante gen "să mor eu dacă nu-l bat", la care, ce-i drept, o parte din public a reacționat pozitiv. Dar așa e publicul, mi-am zis, pestriț și în zilele noastre, nu doar pe vremea sălilor arhipline la Globe.

Chiar și așa, au fost și prezențe actoricești care m-au surprins plăcut. Mă refer, mai exact, la Vlad Drăgulescu, în cazul căruia am remarcat, comparativ cu alte roluri ale sale, o dicție mai bună și o pătrundere mai adâncă în personaj, pe care l-a transpus nu doar convingător, ci și cu un anumit farmec și umor. Ce-i drept, a juca un bufon e riscant și cere o responsabilizare suplimentară, dată fiind importanța sa în fauna personajelor teatrului clasic, precum și în intriga concretă a pieselor. Iar faptul că Drăgulescu a fost și asistent de regie posibil să fi avut un cuvânt de spus și în ce privește personajul pe care l-a jucat, în cazul căruia am remarcat un plus de fluiditate.

Revenind însă la dicție, am răsuflat ușurată când Andone, în pielea lui Parolles, a recitat cu mult mai limpede decât în Caligula lui László Bocsárdi, deși deseori la fel de greu de auzit, în cazul replicilor șoptite. Ca plus în ce privește alegerea distribuției și expresia actoricească, l-am remarcat, încă o dată, pe Ștefan Cepoi, în pielea celui ce stoarce informații - Steward - la fel de convingător ca în Ce mai taci, Gary?, păstrate fiind, firește, diferențele de natură, și nu doar de grad, dintre personajul pe care l-a jucat în acest spectacol și, respectiv, cel din dramatizarea făcută de Toma Grigorie.

La fel de ușurată am răsuflat la sfârșit, după cele aproape 3 ore ale spectacolului (cu pauză), spunându-mi că, în fond, ca orice punere în scenă, și aceasta este mereu în lucru, dacă nu chiar mai mult, dat fiind, printre altele, că personajele sunt jucate, de la o reprezentație la alta, de către un alt actor dintre cei ce compun distribuția. Și mi-am mai spus că poate când lucrul se va sfârși, odată cu ultima reprezentație, se va sfârși cu bine, raportat restrospectiv la dinamica celorlalte reprezentații. Și atunci va fi cu mult mai bine.

sursă foto - http://www.tncms.ro/index.php?lang=ro&spectacol=144

apărut în revista Mozaicul nr. 5 (151) din 2011