Trei uimiri despre ideile dintr-o carte


Florentina Loredana Dănilă și-a lansat de curând cartea ,, Scrisori netrimise,, la editura Fundația Culturală Antares- Galați. Prin împrejurări ce țin mai degrabă de întâmplare am citit cartea. Pe lângă unele sugestii pe care le-am comunicat scriitoarei, ce țin de tehnica de a scrie, trei idei mari ale cărții m-au determinat să scriu acest eseu.

Șirul epic al cărți , un roman de mici dimensiuni, ne poartă prin viața unei femei ce-și povestește iubirile ei.

Trebuie să mai adaug faptul ca modul de a scrie al Loredanei Danilă este consistent și captivant iar ceea ce spune și cum spune mă face să o privesc ca pe o scriitoare de care vom auzi, dacă viața îi va dărui șansele cuvenite.


I. Prima uimire, citind cartea „Scrisori netrimise” vine de la prea marea seriozitate de a scrie despre suflet. Sufletul unui om nu este decât o presupunere a fericirii sau a suferinței și, doar atunci când aceste limite se cer trăite, avem tendința de a le folosi ca și cuvinte legate între ele. Aici însă conceptul de suflet este al unei închizători pentru cutia din carne a omului, cutie în care un arc uriaș este strâns, cu multe spire și dintr-un oțel ce mereu rupe dintr-o firavă făptură.
Este prima oară când cineva depășește firea științei și, pentru că psihologia i se pare prea neîncăpătoare, dezvoltă o altă lume aproape știițifică, cea a unei „sufletologii” în care o disperare permanentă ține locul mărimii principale de stare.
Nu mă pot împotrivi ideii de disperare, spusă așa cum o spune autoarea, ca și permanentă cauză a unei grabe de a găsi odată fericirea sufletului, dând lucid și firesc la o parte felie după felie, dezamăgirile pașilor vieții.

II. A doua uimire care m-a însoțit pe parcursul lecturii este o constatare demonstrată indubitabil asupra iubirii dintre oameni. Iubirea dintre oameni nu se bazează pe sufletele lor, ci doar pe trupuri, teză cunoscută doar nuanțat, nu radical și categoric.
Imaginea trupurilor și scopurile fiecăruia despre a fi fericit prin atingere stau la baza iubirilor și doar arareori poate, sau niciodată, căutarea voită a sufletului și construcția unei iubiri se poate produce, însă pe un teren ce pare imposibil.
Această fabricare tehnică și în serie a iubirilor dintre milioane și milioane de oameni, pentru ca aceștia să-și dorească viața împreună, este doar un șir nemărginit de ratări sufletești și de reparații neîntrerupte, al căror sens se regăsește doar în natură, pentru o persistență istorică meniloasă, ca și un rezultat statistic și general.
Toate eforturile oamenilor sunt oprite la limita simțurilor, adică: văz, auz, miros, gust și pipăit și nu în relațiile lor cu lucrurile, ci mai ales în relațiile lor cu omul de alături, cel catadicsit cu iubire.
Sufletul este teoretic și scopurile lui sunt idealuri, nu avem un simț „al sufletului” dar, ca pedeapsă a acestei teoretizări, printr-un aspru paradox, oamenii sunt supuși unor dureri, suferințe și dezamăgiri cum nu se poate mai reale și mai practice.

III. A treia uimire și cea mai mare dintre cele pe care le-am trăit citind această carte, ea însăși uimitoare din copertă în copertă, derivă din dialogul între sufletele oamenilor.
Adresarea unui suflet către un altul poate exista doar prin prisma celui ce emite o solicitare (adică o speranță, dorință, încredere, încurajare, etc.). Însă recepția celuilalt suflet este în mod categoric diferită și confuză.
Nu se adresează niciodată un suflet unui alt suflet, ci doar sieși. Poate doar prezența celui de-al doilea și privirea sa să deducă o relație dintre acestea, dar și aceasta deformată de propriile dorințe și de calitățile acestuia de a recepta.
Această idee este cutremurătoare și demonstrațiile pe care le aduce în carte, acestei idei, autoarea, sunt atât de solide încât doar tristețea înțelegerii ei mai rămâne în urmă.