agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ Când viaţa nu se-ncheagă în montură
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-06-22 | |
În cartea ”Essai sur l'expérience de la mort urmată de Problème moral du suicide”, avînd ca punct de plecare afirmația lui Voltaire: „Specia umană este singura care știe că trebuie să moară, și o știe datorită experienței”, Paul-Ludwig Landsberg propune o bază experimentală de posibile răspunsuri la o întrebare fundamentală: „Există vreo experiență specifică morții, în care moartea să se manifeste ca aparținând omului în deplinătatea experienței sale personale? Dar această experiență care ne permite de acum să stabilim un fapt destul de verosimil nu ne pune oare în mod nemijlocit în fața necesității sorții noastre?”. Sub raportul întrebărilor de mai sus, aș dori să subliniez aici ceea ce Landsberg ne înfățișează dincolo de sfera conceptualului sau a purtabilului. Ce reprezintă sinuciderea pentru ființa umană? Ce rol are morala religiei, îndeosebi a creștinătății atunci cînd se manifestă ca fiind mai intrasigentă decît oricare altă morală?
1. Despre nădejde și speranță În capitolul ”Temeiul ontologic” din ”Eseu despre experiența morții”, se aduce în discuție procesul personalizării ființei, o ”ființă-devenire” care oferă sens și unitate. La sfîrșitul unui proces moartea întotdeauna pare să fie introdusă din exterior în ființa noastră, dar fiecare existență individuală nu este privită drept fatalitate, din contră, aceasta are rolul de a transforma fatalitatea morții într-o libertate. Landsberg crede că ”Spaima în fața morții, și nu doar suferințele legate de faptul de a muri ar fi de neînțeles dacă structura fundamentală a ființei noastre nu ar conține postulatul existențial al unui . Moartea nu ar fi atunci decît un fapt aparținînd viitorului; poate că destul de dureros, dar fără nici o pondere deosebită și fără nici o amenințare de ordin metafizic.” iar de aici rezidă ideea conform căreia persoana trebuie să se realizeze, să se eternizeze, idee denumită ”afirmarea sinelui”. La unii gînditori, explică filozoful, voluptatea angoasei morții și a neantului se împotrivește fără îndoială impulsului ființei de a dăinui, iar acolo unde se întîmplă acest lucru, voluptatea are un caracter nihilist. Moartea fizică concepută ca o negare a existenței universale a fiecăruia dintre noi, ”nu e decît reflexul necredinței deznădăjduite, o negare a persoanei de către ea însăși”. Pentru a constitui sensul vieții noastre și a susține acea afirmație a ființei, avem nevoie de nădejde. În continuare se face distincție clară între nădejde și ”sentimentele eteroclite pe care le numim speranțele a ceva”, căci în acest caz, atît speranța cît și nădejdea sugerează ponderea acțiunii lor în viitor, numai că pătrundem în ”două feluri de viitor care țin de două feluri de timp”: - un viitor al nădejdii ca viitor al persoanei ”în care trebuie să mă împlinesc”, o încredere determinată de răbdare, adevăr, o încredere ce ”tinde spre viitorul său”, datorită faptului că nădejdea tinde către adevăr, că depășește subiectul psihic, conținutul său imanent, ”nădejdea afirmă, dar afirmă printr-o mișcare creatoare a propriei noastre existențe”; - un viitor anticipat al speranței, un viitor în care ”așteptăm împlinirea a diferite evenimente”, timpul speranței fiind un timp al hazardului iar speranța este caracterizată prin nerăbdare, iluzie, îndoială, imaginație. 2. Despre actul sinuciderii interzis de către autoritatea divină În lucrarea ”Problema morală a sinuciderii”, Paul-Ludwig Landsberg susține dreptul și datoria noastră de a înțelege rațiunile și regulile cărora le arătăm obediență, în cadrul creștinismului. Cu atît mai mult cu cît s-a suținut și se susține și în prezent că nu există o astfel de problemă pentru conștiința credinciosului și a creștinismului. Astfel pentru filozof, există rațiuni speciale care fac această problemă vie, fără capacitatea de a fi ignorată de filozofia și teologia creștină. În acest sens voi porni de la următoarea sa definiție, dorită cît mai corectă și cît mai simplă, a sinuciderii: ”actul prin care o ființă omenească creează în mod voluntar ceea ce crede a fi cauza eficientă și suficientă a propriei sale morți”. O astfel de rațiune are ca fond noțiunea de ”ispită”, concept manifestat ca forță de neînlăturat pentru orice sistem filozofic și pentru condiția umană. Indiferent de timpul istoriei sale, omul a fost supus ispitei de a-și pune capăt zilelor, datorită naturii ființei umane și datorită faptului că nu întotdeauna omul și-a iubit existența. În zilele noastre sinuciderea apare ca fiind un fenomen destul de comun, despre care se vorbește în media. Atît de-a lungul existenței filozofului, dar și la momentul actual, se afirmă despre sinucigaș că este un laș. Pentru Landsberg această judecată este tipic burgheză de aceea oferă exemplul lui Cato sau Hannibal și Brutus: ”la nivel uman și cotidian, în anumite situații, mai degrabă cei curajoși iau hotărîrea de a se omorî” și continuă cu exemplele popoarelor războinice și curajoase, cum ar fi spartanii, japonezii, unde sinuciderea este o datorie sfîntă: ”eroul păgîn preferă moartea, de pildă, dezonoarei învinsului”. Sau poate tocmai libertatea care îi aparține, îl amețește? Și deși sinuciderea nu se poate justifica prin posibilitatea pe care o avem la împlinirea ei, totuși libertatea aceasta stă la baza problemei morale a omului. ”Tocmai fiindcă trăiește în problema morală, omul trăiește în problema morții voluntare”, constatare premergătoare ideii prin care omul se sinucide ”pentru a se elibera sau, mai degrabă, pentru a dovedi libertatea absolută a omului, divinitatea sa, pentru a măsura ce-i stă omului în putință”. Creștinismul consideră sinuciderea drept un păcat luciferic, dar se întreabă Landsberg, atunci de ce avem posibilitatea de a recurge la sinucidere? De ce, pînă și Christos își acceptă suferința și moartea? Chiar dacă nu poate fi considerat un sinucigaș, datorită martiriului pe care și-l asumă pentru mîntuirea noastră, totuși condamnarea morții voluntare de creștinism, ar trebui privită cel puțin sub unghiul unei justificări supranaturale, avînd drept pildă însăși baza construcției sale. Landsberg întrăznește următorul paradox: ”omul se omoară pentru că nu poate și nu vrea să deznădăjduiască”, omul nu caută să dispară permanent, își dorește doar să părăsească un loc cunoscut, pentru un altul, necunoscut dar poate mai bun, iar pierderea speranțelor nu constituie motivul dorinței trecerii sale, căci pierderea speranței reprezintă un stadiu necesar al itinerariului. Este necesară practirea toleranței și a iertării, din partea bisericii căci”păcatul teologic al deznădejdii nu se definește prin pierderea uneia sau alteia din speranțele obișnuite, ci prin pierderea nădejdii fundamentale în Dumnezeu și în bunătatea lui care e însăși viața sufletului omenesc”. Ca un ultim argument, Landsberg crede că ”omul are dreptul de a lupta împotriva nimicniciei umane”, că ”eșecul tuturor celorlalte mijloace este cel care duce la sinucidere în majoritatea cazurilor, o experiență universală de neputință”, iar din punctul meu de vedere, un om ce a pătimit suficient, ce a fost împins la sinucidere, convergent la neîmplinire și imposibil, un astfel de om ca oricare altul, își merită reîntregirea definitivă cu Paradisul Pierdut. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate