În clipa când Gretchen a văzut trandafirul și-a amintit totul, iar uitarea în care a ținut-o legată vraja rea s-a destrămat. Gretchen pornește iar în căutarea lui Karl, pentru a-l salva din locul unde a fost închis. Acela e ținutul zăpezii, închisoarea minții glaciale, unde trandafirii sufletului nu înfloresc.
Acest scenariu, în care recunoaștem feeria parfumată pe care a creat-o Andersen scriind „Crăiasa zăpezii”, se aude cum e trezit la viață de răsunetul pașilor poetului, călător în intermundii. L-am numit pe Dan Damaschin. De ce „Crăiasa zăpezii”?... Motivul e simplu: pentru că de aici se vede trandafirul.
A fost apreciat ca un autentic poet al morții. În tradiția romantismului german, moartea e aducătoare de lumină. Din perspectiva morții, lucrurile au șansa să capete cea mai vie claritate. Atunci abia ele sunt cuprinse în deschisul rilkeean al privirii.
Dan Damaschin reia marile simboluri naturale cu impact metafizic spontan, cum sunt: trandafirul, spinul, oul, gălbenușul-flacără, clepsidra, auzul, neauzul, cântul, mila, ochiul fără pleoape, arcașul, săgeata, umbra, oglinda, oglinda în care nu se piaptănă nimeni, părul întunecat, scânteia, aștrii...
Ce face el cu aceste puteri ale naturii care apasă întotdeauna misterios pe sufletul poetului, însetat de transcendență? Dan Damaschin le primește. Primește imaginea cu smerenia de a nu-și reprima înfiorarea. Nu o consideră mai puțin puternică decât este sau are intenția să fie ea, din prima clipă. Astfel, starea de spirit rămâne cea care conservă culoarea și prospețimea unei asemenea apariții în câmpul poetic.
Totul arată atât de viu, încât începe să se audă, să devină muzică. Prin auz, lumea se purifică și se transfigurează metafizic. Auzul măsoară intensivul, calitativul. Între auzul rigid, ca un „gât de lup ce nu se-nturnă” și cel descătușat lupta se dă între moarte și viață. Orfismul poetului e evident în ceea ce privește regimul imaginii, impregnate de forța care o face să răsune și să consune.
Capacitatea de a primi fără rezerve marile simboluri cu care încă ne poate impresiona natura amintește de demersul poetic barbian, chiar dacă Damaschin nu scrie în manieră încifrată. Asemănarea constă în ceea ce critica numește uneori „deschiderea cu univocitate” a unui text poetic.
În această accepție, cuvântul e considerat tainic și indefinit din momentul apariției lui, ca o epifanie a denotației. El poate comunica prin sine, fără ajutorul conotației, înainte așadar de a fi prelucrat într-un lanț de multiple combinări și purificări conotative. Denotația însăși vine din origine, din lumea esențelor. Perspectiva e aurorală; din start lumea apare cu înțelesuri restaurate și inepuizabile, neatinse de uzura timpului.
Astfel, această poezie ne-a putut dărui din nou trandafirul.

Florin Caragiu

(text apărut în revista "Verso", Anul 6, Nr. 96, Mai 2011, "Dosar Dan Damaschin", p. 17)