Tata era om simplu, de la țară. Nu auzise de Ghilgameș. Și nici nu a fost vreun moment preocupat de nemurire... Povestea, cu umor, că pe front, pe undeva prin Crimeea, unde lupta ca vânător de munte când auzea gloanțele, șuierându-i pe la ureche își imagina ori numai i se părea că sunt rafale de ploaie. Sub bombardamentul aviației și focul de artilerie era mai greu…
Am moștenit de la el un zăvoi. În poala satului! La vreo sută de metri de cimitir. Numai din plute uriașe și albe... Ca niște mesteceni! Când eram puști și venea iarnă grea ne duceam noaptea, împreună, să-l păzim. Oamenii erau nevoiași pe atunci. Nu aveau ce băga în foc. Ispita era mare. Niciodată, însă nu mi-a fost frică de hoți. Dar mă-ngrozeau morții din cimitir!
Ne piteam după o plută și așteptam. Tata scotea tabachera cu tutun și își rotea în foiță de porumb ori în hârtie de jurnal, când avea, câte o tigară. Pufăia apoi gânditor. Crivățul ne transforma în oameni de zăpadă! Însă noi așteptam fără să scoatem o vorbă. El fuma și tăcea. Eu tăceam și dârdâiam. Priveam neliniștit spre cruci. Un altfel de zăvoi! Picioarele îmi înghețau înțepenite în zăpadă! După câteva ore înlemneam amândoi de frig la fel ca lemnul plutei. Și ca morții din cimitir…
Într-un târziu tata trăgea două focuri de armă în aer și plecam acasă. Până la ziuă nu mă mai dezghețam sub plapumă. După două-trei zile o luam de la capăt. În casă era la fel de ger, ca afară! Tata se ducea în grajd, lua din ieslea vitelor doi snopi de coceni roși de porumb și făcea focul. Priveam cum se dezghețau geamurile. Picioarele mele rămâneau însă mereu înghețate! Vara, în schimb, pe arșița aia mare, întindea mama prosopul și mâncam. La umbra unei plute! Apoi, obosiți de sapă, ațipeam și vegheați de plute adormeam duși. La fel ca morții-n cimitir!
Astăzi tata și mama nu mai sunt. Din zăvoi insă li se zărește crucea. Eu am trecut de șaizeci de ani dar plutele sunt tot acolo. Adevărate podoabe vii ale naturii! Nu lipsește una! Eu nu le mai păzesc noaptea. Doar vara mă mai duc uneori să mă răcoresc la umbră. Le număr de fiecare dată! Parcă le-aș face apelul solemn. Le ascult foșnind. Gârla îmi susură la picioare. Iar ochii mi se umplu de rouă ...
O viață întreagă s-au chinuit dar nu au tăiat din ele măcar o creanguță! Le păstrau pentru când vor veni vremuri mai grele. Ori poate doar ca să mi le lase mie! Tata le-a păzit și când nu mai erau ale lui. Atunci când le luase colectivul. Singur! Pentru că eu eram plecat în lume. Habar n-avea dacă o să mai revin. Însă el era mereu acolo printre ele. Ca un soldat la datorie!
Asăzi sunt și eu singur iar crucea tatei mă privește trist din cimitir. La fel ca o santinelă! Plutele formeaza un adevărat crâng. I se spune "zăvoiu` lu’ nea Nae"! Le privesc și mă minunez de frumusețea lor! La fel și copiii mei când vin să se scalde. Abia acum eu știu de ce nu a tăiat niciodată din ele! Tata, în schimb, nu a mai apucat să afle! Privesc zăvoiu` lu` tata. Zăvoiul meu! Și al copiilor mei... Ascult plutele cum îmi foșnesc. Parcă-mi vorbește tata! Privesc, ascult și lăcrimez! Habar nu am de ce… Tata nu e mort! Îl simt printre plute. Vine în fiecare noapte din cimitir și le păzește! Uneori uită să mai plece. “Zăvoiu` lu’ nea Nae” încă există! E tata care trăiește…