Suntem obișnuiți să privim speranța ca pe un fapt pozitiv.
Ce poate fi mai motivant pentru un bolnav decât convingerea că va fi mai bine, pentru un ocnaș gândul la ziua eliberării, sau pentru un îndragostit ideea că i se va raspunde la sentimente cândva ?
Ce ar putea veni însă ca o revelatie este faptul că și lipsa sperantei este de obicei un fapt pozitiv sau mai exact un element de pozitivitate sau măcar de eliberare dintr-o situație insuportabilă care te înrobește.
Unele situatii sunt atât de evident fără ieșire, atât de monstruos de încurcate că sunt imposibil de gestionat prin agățarea de aceeași abordare ca înainte.
Poate că unui canceros nu îi trebuie întreținută speranța vană că va supraviețui cât ar trebui să îi fie oferită libertatea de a-și trăi cât mai bine și semnificativ ultimele clipe. Poate că unui popor ca al nostru nu trebuie să îi dai speranța unei prosperități pe care nu o va putea în fapt niciodată cu adevarat dobândi sau gestiona, cât mai degrabă demnitatea unei trăiri cu fruntea sus a karmei.
Lipsa speranței într-un fel elibereaza.
Te eliberează de concepții care nu mai capătă validarea realității; de sentimente care nu mai pot fi susținute fără îngrijorare psihiatrică; de acțiuni inutile care te rănesc pentru că, se știe la sfârșitul zilei sau vieții cât de subunitar se dovedește mereu a fi raportul între speranțele îndeplinite și cele înșelate.
Nimeni nu este probabil mai liber decât cineva care nu mai are nimic de pierdut.
Când nu mai au alte speranțe, oamenii sar în gol, încearcând să planeze, sar din vaporul ce se scufundă și încearcă să înoate oceanul, deși știu că se vor îneca.
O dată ce înțelegi cu claritate că viața de după moarte există doar pentru că ne-o dorim cu fervoare, înțelegi și că trebuie să faci tot ce poți în viața asta prezentă, reala și frumoasă, pentru tine și pentru ai tăi, și nu în cea inventată de speranțele noastre deșarte.
Este greu să fii liber, este greu ca, asemeni lui Neo in filmul « Matrix » să alegi, de bunăvoie, la un moment dat, acea pilula a trezirii din matricea de convenții în care ne învelim permanent și să accepți realitatea indeobște lipsită de speranta, dar este prețul pe care orice om dorește mai mult libertatea cugetului propriu, trebuie să îl plătească.
Poate că nu suntem la scara universului decât niște gândaci apăruți prin evoluție, prin creație sau mai știu eu ce proces de care încâ nu om fi auzit.
Dar câtă vreme suntem înzestrați cu această oglinjoară intimă, numită conștiință, pe care o purtăm în poșeta cu care trecem prin viață, ne datoram nouă înșine să sperăm limitat ca să construim doar pe certitudini și să gândim liber, chiar și prost mai degraba decât să acceptăm gândirea altora, fie ea bună...