Departe de a fi pentru mine un violon d’Ingres, cercetarea trecutului ajunge, pe măsura pătrunderii în hățișul de mărturii documentare, o necesitate vitală, însăși rațiunea de a trăi axiocratic. Sub acest unghi, al argumentării cu acoperire reală în preocupările mele de studiu și în arhivele și bibliotecile avute la dispoziție, mi-am format convingerea fermă că actualmente lumea balcanică trebuie să coopereze ca o chezășie de supreviețuire, a păcii; istoria aduce dovezi peremtorii cât de strâns îngemănată este viața românilor cu cea a restului națiunilor din Balcani. Chiar dacă în domeniul politicului cât și al filosofiei din spatele evenimentului politic este încă valabil un principiu practicat la curtea lui Carol cel Mare, acela potrivit căruia cuvântul este menit să ascundă gândurile, sinceritatea mea, și totodată obiectivitatea și circumspecția cu care privesc fiecare sursă documentară pot trece, fără îndoială, drept o consecință a unor naivități profund antropomorfizante.

În anul 1934, când Nicolae Titulescu cerea o “spiritualizare a frontierelor”, I.C.Filitti reamintește că solidaritatea balcanică își are obârșia în secolul al XIV-lea, când Peninsula a fost ocupată de turci. Ea s-a manifestat atunci mai ales prin Biserică și Școală.Þările Române, care s-au bucurat de mai multă libertate, găzduiseră greci, sârbi, bulgari, albanezi și “ la plus large hospitalité et la plus grande générosité se déversa sur tout l’Orient ortodoxe”.În școlile de la nordul Dunării, “chacun s’en pénétrait au profit de sa nationalité ”.(*)

Bogată în materii prime, exportatoare de petrol și de produse agricole, consumatoare de produse industriale, supranumită de hitleriști “poarta către Orient”, România constituia unul dintre obiectivele importante în planurile agresive ale Germaniei de după 1930. Naziștii au speculat anticomunismul și teama cercurilor politice reacționare românești de vecinătatea cu Uniunea Sovietică și situația precară a relațiilor economice externe ale României; ei au folosit întregul arsenal de mijloace, până la presiuni brutale, în scopul includerii ei în “spațiul vital german” cum avea să-l numească A.Hitler în “ Mein Kampf ”.

Un deosebit rol în penetrația Germaniei în România l-a avut cunoscuta coloană a cincea. Devenită agentură a Germaniei naziste și susținută din punct de vedere moral și material de către aceasta, Garda de Fier cerea în mod deschis legarea soartei României de a Germaniei.Totodată, cu sprijinul fățiș al guvernului de la Berlin, care considera că minoritatea germană din România trebuie condusă din Germania, naziștii germani din România, grupați în organizația “Volksgemeinschaft”, având și concursul organizației fasciste Liga apărării național-creștine, înființată în 1923 și condusă de A.C.Cuza, cu care încheiaseră o înțelegere politică în 1932, desfășurau o propagandă asiduă pentru promovarea ideologiei naziste și a intereselor celui de-al III-lea Reich în România.

Reacțiile grupărilor democratice s-au reflectat atunci și în activitatea politică a lui Nicolae Titulescu, adversar al fascismului și al politicii de revizuire a tratatelor de pace. Explicând ce pericol grav reprezenta pentru România politica de revizuire a tratatelor de pace și atitudinea concesivă a marilor puteri occidentale față de guvernele care promovau această politică, Titulescu spunea cu demnitate: “Revizuirea nu este pentru România numai amputarea moșiei strămoșești. Revizuirea este amputarea atribuțiunilor istorice ale neamului nostru tocmai în clipa în care el și-a desăvârșit unitatea.Din nedreptățile istorice suferite de poporul nostru, unii, care au fost feriți de ele, voiesc să deducă privilegii pentru țara lor.Noi nu revendicăm ranguri aristocratice în viața internațională; în schimb, nu vom renunța niciodată la egalitatea cu ceilalți, așa de greu câștigată”.(**)

Referindu-se la țelurile politicii externe a României urmărite cu tenacitate de N. Titulescu, revista Balkan-Korrespondenz din 25 iulie 1936 scria: ”Titulescu, care de mult timp s-a pus în slujba politicii de pace și care apără această politică în cadrul Ligii Națiunilor, e susținut de masele largi populare care înlăuntrul țării luptă pentru democrație, pentru drepturile poporului, pentru pace...Strângerea tuturor forțelor democratice și antifasciste ale țării într-un puternic front popular pentru libertate, pâine și pace constituie singura chezășie a atingerii acestui scop.”

Nicolae Titulescu este unul dintre acele “rara avis” ale politicii românești interbelice, a fiosofiei aplicate într-o agora românească- aș spune, pentru care inconsecvența dintre gândire și acțiune era unul dintre cele mai repugnabile lucruri. Perfecta subordonare a vieții de om politic în raport cu gândirea sa, impresionează și amintește de unul dintre modelele sale, filosoful Immanuel Kant.

Dacă cineva a fost capabil să se conformeze întru totul legii morale ca imperativ categoric, ca poruncă necondiționată, atunci acesta a fost însuși Immanuel Kant. Alături de istoria artelor, istoria filosofiei consemnează și ea cazuri în care o gândire n-a încetat să fie consecventă în sine datorită inconsecvențelor față de ea, sau a inconsecvențelor vieții parcurse de autorul ei. Cu atât mai mare imi este însă stima față de o perfectă omogenitate a biografiei cu opera, față de absoluta subordonare a vieții în raport cu gândirea, a sensibilului în raport cu inteligibilul. În acest greu de atins deziderat a însumat Kant programul umanizării omenirii, pe care l-a dovedit el însuși cu un firesc rigorism, cu acea rară și simplă capacitate de a se constitui într-un model de umanitate.

Imm. Kant s-a stins la numai câteva săptămâni înainte să fi împlinit optzeci de ani. Cincizeci dintre ei s-au înscris sub semnul creației; din care primii douăzeci și cinci (de la lucrarea de debut, Idei despre adevărata evaluare a forțelor vii, încheiată în 1746, și până în preajma disertației sale inaugurale de “professor ordinarius”, ținută la vârsta de 46 de ani, în 1770, Despre forma și principiile lumii sensibile și ale celei inteligibile) obișnuim să-i numim “precritici”. Lucrarea din urmă, scrisă în latină, inaugurează deceniul hotărâtor de tranziție, 1770-1780, către marea “etapă critică”, cea de-a doua și decisiva jumătate a creației kantiene.Acest domeniu de trecere este, în principal, unul al tăcerii cumulative, puținele publicații din epocă (exceptând-o pe cea numită mai înainte) neavând legătură directă cu ceea ce se afla în curs de elaborare, de aceea incluse îndeobște tot printre scrierile precritice. Decisiv era însă efortul mintal uriaș, de-a lungul a 12 ani, între 1769-1781, când avea să producă, după o finală redactare pare-se de numai patru –cinci luni, Critica rațiunii pure, monumentală mărturie a instalării statornice în metodologia critică - echivalentă, în istoria filosofiei, cu “ revoluția copernicană ”.

Dacă deceniul 1770-1780 pregătește criticismul lui Kant, pe acesta îl împlinește deceniul 1780-1790. Fundamentala sa triadă critică ia naștere acum: Critica rațiunii pure, în prima sa ediție, în 1781; varianta sa mai restrânsă și populară, Prolegomene la orice metafizică viitoare, care se va putea înfățișa ca știință, în 1783; Întemeierea metafizicii moravurilor, în 1785; Critica rațiunii pure în a doua ediție, cu implicarea precizărilor din Prolegomene și cu alte câteva modificări substanțiale, în 1787; Critica rațiunii prectice, în 1788; Prima introducere la Critica facultății de judecare (multă vreme nepublicată), în 1789-1790; Critica facultății de judecare, în 1790. Cu adevărat copleșitor, este penultimul deceniu al secolului al XVIII-lea, în care,-în apogeul forței creatoare- Kant reușește să-și articuleze gândirea în toate temeiurile și aliniamentele ei (!).
În ultimul său deceniu, și al secolului XVIII, Imm. Kant își îmbogățește și detaliază edificiul obținut, mai ales prin Religia în limitele rațiunii (1793), Metafizica moravurilor (1797), Antropologia în perspectivă pragmatică (1798).

Incercând să fac analiza a ceea ce ar fi putut însemna drumul spre o “pace eternă”, durabilă, pentru filosoful Immanuel Kant, nu aș putea emite enunțuri cu formulare definitivă, însă pot formula enunțuri care să exprime ceea ce gândesc în momentul de față.

Desigur, nu se poate să fii considerat gânditor sau filosof, dacă nu ai speranța ca ceea ce scrii și ceea ce spui este valabil, că poate rămâne; desigur, aceasta înseamnă că trebuie să ai cel puțin un criteriu, relativ la care îți poți judeca propria creație filosofică, propriile gânduri, un sistem de argumentare filosofic, și totodată de dincoace de filosofie, un sistem de tip instrumental, organonic, dar și cu pretenții canonice, de raționament universal.

Pentru mine și pentru iubitorii de înțelepciune, filosofia are același efect pe care îl are o rugăciune, fără pretenția de a-și schimba rolurile. Așa cum te cutremuri în forul tău interior atunci când intri într-o biserică și spui Tatăl Nostru, la fel și scrierile filosofice ale marilor întemeietori de filosofie, îmi transmit siguranța de a se fi aflat deja o rezolvare a problemelor pe care le pune aventura de a ființa rațional în contemporaneitatea culturilor ejaculatorii, într-o perioadă în care ar trebui mai degrabă să-ți exersezi instinctele pe aproapele și departele tău, pentru a nu fi eliminat.

La fel, cred că trebuie să te cutremuri de fulgerul cuvintelor pe care se cuvine, din postura de filosof, să-l transmiți și celorlalți. Dacă nu reușești lucrul acesta, chiar în ciuda valorii intrinseci a judecăților tale, nu cred că mai este cazul să se vorbească despre speranță. Dacă Imm. Kant nu ar fi crezut în valabilitatea spuselor sale, cel puțin în acel moment de epocă, atunci cred că nu mai putem vorbi despre speranța filosofilor și a filosofiei în momentul de față, așa cum nu am mai vorbi despre vreo șansă a poeziei, a artelor, a cuvântului ca mod de comunicare, din perspectiva rigorii kantiene. Vedem că preocuparea se îndreaptă spre o limbă “bine făcută”, perfectă sau cât mai exactă, în opoziție cu limbile vulgare, naturale; și toate acestea în numele unei logici formale, teleologice și analitice cel mai adesea.

Comunicarea dintre mine și semenul meu este, cu precădere un fenomen de creare a realităților și a relațiilor inedite care provoacă, plecând de la noile date, transfigurarea în altceva a ideilor și cunoștințelor deținute de fiecare dintre noi. În comunicarea pe care o realizăm cotidian, în ilogismele și confuziile ei, se ascunde poate o logică naturală, canon, așa cum o numește Kant, important de descoperit.

Opinia mea în legătură cu receptivitatea enunțurilor filosofice astazi; circulă din ce în ce mai mult o sintagmă care a ajuns acum un fel de glumă bună, și anume aceea că filosofii au ajuns să se citească numai între ei, așa cum se întâmplă de ceva vreme cu scriitorii de poezie, și ceilalți creatori din sfera literelor. Dar până la urmă și acest lucru este un lucru bun parțial. În parte nu este un lucru bun, pentru că se pare că filosofia a ajuns o cenușăreasă; a citi filosofie presupune nu numai o educație filosofică dar și împotrivirea de a te abandona facilului; ori astăzi trăim într-un ambient în care ideile pret-à-porter, superficialul, imediatul, fac regulile vieții. În momentul de față, locul judecăților de valoare a fost luat de satisfacția momentanului, de facilul satisfacției imediate, prin urmare filosofia se adresează și ea, ca si teatrul sau poezia de exemplu, unui public țintă, unei anumite elite pe cale de dispariție; a devenit într-un fel un discurs specializat, în defavoarea universalității și omenescului din mesajul său, calități care generează spectrul democrației într-o republică.

Filosofii au devenit triști filosofarzi, speculativul spectaculos a luat locul rigurosului, astfel încât majoritatea oamenilor au doar păreri deformate metamorfozate în prejudecăți despre filosofi și filosofie, lucru care se datorează excelentei arte cu care aceasta este apropiată și transformată, dintr-o îndeletnicire pur intelectuală și liberală, într-o disciplină marginală a curriculei liceale. Ceea ce nu li se spune liceenilor este că filosofii întotdeauna au reprezentat ceva în societatea lor, că nu au trăit și nu au murit în eronat-proverbiala sărăcie, și aceasta în măsura în care adevărata lor bogație ar fi putut fi banii câstigați în timpul vieții...

André Malraux, unul dintre organizatorii Rezistenței franceze, participant la razboiul civil din Spania, martor la războiul civil chinez la Sanhai și Canton, ministru al afacerilor culturale în guvernul De Gaulle, gânditor care a precedat și influentat existențialismul, întrevede soluția salvării omului de destinul său tragic și absurd prin lupta fraternă împotriva a ceea ce încătușeaza libertatea, ori războiul în sensul comun, ca artă a violenței. Tot el spune că secolul XXI ori va fi mistic, ori nu va fi deloc. Interpretez acest enunț nu doar din perspectiva religioasă, ci și din altă perspectivă, anume, că pentru a reuși un lucru pe care ți l-ai propus să-l faci, trebuie să crezi în ceea ce faci. La fel este și cu filosofarea. Dacă ai credința că filosofarea poate fi folositoare la ceva, atunci ea este folositoare, chiar și pentru faptul că te ajută sa crezi acest lucru. Dacă tu crezi acest lucru, atunci într-adevar ești fără scăpare filosof, însă nu este de ajuns. Cred că ne-am putea apropia mai mult de atitudinea de a fi filosof, și de ideea de filosofie la Kant, îndepărtându-ne de termenul de speranță și apropiindu-ne de termenul de nădejde - în virtutea observației malrauxsiene; diferența este dată de faptul că nădejdea este una dintre cele trei virtuți teologale. Așa cum spunea Sf. Ap. Pavel în "Epistola către Corientieni", cele trei mari virtuți sunt credința, nădejdea și iubirea; fără cele trei, nimic nu se poate. Eu nu cred că cineva, fără credință, ar putea accede la filosofie sau ar putea face filosofie. Iar dacă nu s-ar mai scrie filosofie, cred că am ajunge, așa cum spune și Cioran, să citim numai rugăciuni și poezii. Nu ar fi rău, ar spune preoții, poeții și editorii lor; numai că ar rămâne prea multe întrebări fără măcar o încercare personală de răspuns, și astfel s-ar naște o filosofie care să le formuleze.

Filosofia este ultima șansă pe care o avem atunci când nu mai putem comunica bine cu nimeni, atunci când cuvintele sunt moarte. Atunci vine filosoful, și dă o altă valență, filosoful care poate să fie la fel de bine poet sau rabin, preot sau medic de boli venerice, chitarist sau profesor, cu toată distanța care îi separă; cel care iubește înțelepciunea, nu cel care o adulează, poate da o altă valență cuvântului, conceptului, ideii. Filosoful obligă cuvântul să spună altceva și să devină altceva. Aceasta, fără îndoială, poate fi cel mai adesea o iluzie, dar o iluzie fără de care nu se poate trăi. Aceasta este calea eternei speranțe și calea “păcii eterne”. Filosofia se adresează celor care iubesc înțelepciunea chiar și sub forma prostiei în stare pură, și atât. Întelepciune la care, dacă ai dragoste, poți ajunge. Filosofia nu este o prostituată, și puținii oameni ce o înțeleleg devin mijlocul prin care ea se apără. Ea se arată în toată splendoarea numai celor ce sunt dispuși să o ințeleagă, iar aceștia sunt din ce in ce mai puțini; aceasta este drama filosofiei.

Pentru a înțelege filosofie se spune că trebuie să ai organ pentru filosofie. Se poate trăi și fără înțelepciune, după cum există oameni care nu pot trăi fără ea. Despre filosofie în haina eternei speranțe la Imm. Kant, despre drumul păcii văzut ca drum spre o pace desăvârșită, definitivă; care sunt căile, și care este starea actuală a filosofiei de fapt?

Consider că filosofia este o șansă pentru ființa umană de a-și păstra propria intimitate și specificitate. Idealul filosofiei este ca viața să îi semene din ce în ce mai mult. Lucru pe care l-a incercat însusi Kant, pentru că viața lui a însemnat o continuă filosofare. Filosofia adevărată, se află într-adevăr între cele două categorii de discursuri; între discursul periferic, al unei cenușărese prost înțelese- și tocmai de aceea inaccesibile pentru mai dornicii de desfătări ieftine, și între discursul filosofiei care se aude într-o agora a celor care caută explicații. Filosofarea, sau filosofiile ca discurs ce accesibilizeaza drumul spre Filosofie, conține în sine acest suflu, această perspectivă a depărtărilor. Riscul discursului filosofic de a deveni o simplă retorică este atenuat de alchimia filosofică, care este o neâmpacare totuși, este o iluzie necesară, iar fără această necesară iluzie ce intră în codul nostru spiritual - impresia că facem un pas înainte chiar și în gând, în discursul filosofic, nu neapărat în practică - nu am fi oameni pe deplin sau am decădea, de la zoon logon-echon și zoon politikon spre acel regn patruped, zoon mioritikon, și acest lucru nu ar fi bine, după cum observăm, dealtfel.

Filosofia camuflează și ușoara noastră vanitate sau demnitate, fenomen care se întâmplă în toate domeniile; un filosof are speranța de a ajunge un suprafilosof, de a fi un om mai bun, și dacă își poate schimba condiția, remodelându-și în bine natura umană, atunci îi poate convinge și pe ceilalți, prin puterea exemplului viu. Un astfel de om ar fi în acelasi timp și filosof, și teolog, și om de știință, căci stă în natura adevărului de a fi cunoscut din aceste perspective, fără a-i fi alterată esența sau formele de manifestare.

Filosofia este necesară tocmai prin acest suflu de orgoliu funcțional și demnitate ce nu împiedică orgoliul și demnitatea celuilalt, și nici nu camuflează păcatul mîndriei. Acest mod socratic de a fi, pe care Kant și l-a apropiat, și pe care Nicolae Titulescu l-a asimilat chiar cu riscul de a fi incomod la un moment dat în peisajul politic românesc interbelic, de a ființa împreună cu filosofia, pâna când viața ta nu se mai deosebește de filosofia pe care ai creat-o, reprezintă o cale de transfigurare spre bine, adevăr și frumos a mentalității celor mai comune locuri. Filosofarea este un discurs inteligibil subordonat providenței, poate fi o rugăciune în limbajul contemporan, care să mijloceasca dialogul întrerupt tot mai adesea, dintre om și Dumnezeu. Alături de teologie, filosofia are șansa sa de a reface această relație dintre Om și Dumnezeu, contribuind la înțelegerea acestei relații.Tocmai această relație refăcută ar fi pentru om câștigul adevărat și șansa de a-și înțelege rostul. Este o certitudine că Omenirea își așteapta Mântuitorul, pentru prima oară numai în Chip Dumnezeiesc, însă cu cât mai aproape și mai dulce ar fi acea Mântuire, dacă i-am accepta sub forma de lucrători ai dragostei și adevărului pe iubitorii de înțelepciune, care ne fac mai lesnicioasă și mai accesibila viața. De am avea credință cât un bob de muștar... Ne vom vindeca de aceasta obsesie atunci când se va ivi vreun filosof care să scrie un Tratat despre pace-continuând ceea ce Kant nu a avut vreme, ca și cum ar fi un tratat despre ochiul orb cu care omul va începe să vadă în chip minunat. Abia atunci vom scăpa de această contemporană obsesie a orbirii, de a nu putea cuprinde lumea în întregul ei. Poate că Imm. Kant s-a vindecat de aceasta obsesie scriind ceea ce a scris. Filosofia nu emite pretenții de perfecțiune, însă are curajul de a recunoaște că tinde spre aceasta.

Nu există sistem politic perfect. Nici măcar democrația antichității grecești nu a rezistat foarte mult. Și dacă ar fi existat un sistem politic perfect atunci măcar o țară din lume s-ar fi gândit să îl păstreze. Prin urmare, războiul ca modalitate de a face politică este una dintre posibilitățile foarte viabile de a exprima dureros vreun punct de vedere. Pentru a renunța la război, în sens generic, omul are nevoie fie de o evoluție spectaculoasă, fie de o involuție la fel de spectaculoasă. Până atunci, pacea desavirsită va ramâne un ideal frumos ce va naște utopii din ce în ce mai expresive, și care ne vor îndemna mai degrabă să cugetăm la Divinitate, sau să ne lăsăm pradă hazardului, ca incertitudine a unor certitudini.

Fiecare dintre noi luptăm pentru interesele noastre. Orice faptă omenească are un scop, și scopul acesta se numește interesul ei. Dacă țăranul își ară brazda, e ca să aibă mai întîi rodul pământului, dacă meseriașul fabrică vreun lucru, e ca să-l poată vinde. De ce vor, și unul și altul un câștig? Pentru a exista. Iată dar, cum scopul primei fapte devine mijloc pentru alt scop. Omul vrea să trăiască pentru a avea astfel de mulțumiri, cum ar fi răsplata muncii lui, de exemplu.
Aceste mulțumiri sunt după felul omului, după treapta lui de înțelepciune, după numărul și calitatea cunoștințelor pe care le are, după moralitatea lui. Orice om care caută frumosul,cu puținele lui mijloace, întocmai cum îl caută și artistul atunci când creează, își poate transforma căutarea într-un scopîn sine, la care unul rîvnește cu o mai mare rafinare, altul cu mai puțină. Însă în acest caz, nu mai poate fi vorba de interes, pentru că de fapt noi nu prea știm de ce căutăm frumosul, și nici ce este el nu știm foarte bine. Îl vrem pentru că oferă prin sine însuși satisfacția, pe când orice interes îl vrem numai ca mijloc pentru a ajunge la o mai mare satisfacție.

Adevărul stă ca o lumină mângâietoare în sufletul nostru. Cu cât îl vom cunoaște mai sincer și mai bine, cu atât vom fi mai mulțumiți, mai satisfacuți; acum cîteva secole, Galileu s-a lăsat ars pe rug de catolici numai pentru că nu a voit să creadă ceea ce nu credea: că soarele se învârtește în jurul pământului și nu invers! Iar mulțumirea aceasta nu are întotdeauna un scop; vrem să știm adevărul numai de dragul lui. De aceea Adevărul, pe lângă Frumos, este și el un scop al vieții noastre. Și tot astfel Dreptatea. Pentru dreptate omul face orice, pentru dreptate își pune viața în primejdie, pentru dreptate luptă, pornește sau înnăbușă războaie. Și când o dă sau o primește, el simte mulțumire.

Vrem Dreptatea pentru ea însăși, pentru că este tot ceea ce e mai sfânt în noi; ea e pavăza și mulțumirea noastră. Ea este astfel un scop în sine și nu un interes.
Alătur așadar, de Frumos și de Adevăr, Dreptatea, sau Justiția, cum i se mai spune. Există însă și diferențe între Dreptate și Justiție. Dreptatea poate fi subiectivă, pe când Justiția se întemeiază pe ideea că e aceeași pentru toți. Așadar toți suntem egal supuși în fața ei, nu există unii mai egali decît alții, nimeni nu are dreptul să o ocolească, de la cel mai mare până la cel mai mic, dacă fapta este într-adevăr aceeași și făcută în aceleași împrejurări.

Așa judecă orice minte întreagă și sănătoasă. Ideea de justiție se impune astfel de la sine minții noastre: noi nu putem judeca decât așa. De aceea, se poate spune că justiția este o idee rațională, pe când dreptatea este una subiectivă, afectogenă. Dreptatea se schimbă cu împrejurările; ceea ce nu se schimbă este morala. Cu alte cuvinte acel miez tare al dreptății, morala, trebuie să rămână mereu aceleași, prin Justiție. Legea, așadar trebuie să fie dreaptă. Însa dacă nu este? Dacă legea devine criminală, cum s-a văzut de atâtea ori în istorie? În acest caz, oamenii cu simțul dreptății trebuie să lupte pentru schimbarea lor. Și cum orice luptă pentru dreptate este o datorie sfântă, oamenii cu simțul dreptății vor lupta solidari pentru dreptate. Prin urmare, pacea desăvârșită devine utopie, fiind imposibilă existența dreptății izvorâtă dintr-o Justiție proastă. Prin urmare, războiul nu va dispărea niciodată, pentru că el există înăuntrul oamenilor; el va apărea tocmai în numele atâtor “dreptăți” și mântuiri necesare, acolo unde Justiția este nedreaptă.

Dreptatea și nedreptatea, vinovăția și nevinovăția pot apărea împreună, așadar, fără să fie nici contradictorii, nici în contradicție. Realitatea, chiar dacă are aparențe ilogice, o demonstrează. Nevinovăția poate avea ca urmare și Nedreptatea, chiar dacă Nedreptatea nu este o consecință apodictică a Nevinovăției.

Cartea lui Iov este considerată, între Isaia și Psalmi, drept cea mai frumoasă zămislire din literatura biblică. Þesătura cărții este simplă. Dreptul Iov, crâncen încercat, nu numai în averea pe care o pierde, nu numai în copiii secerați de o năpraznică moarte, dar și în trupul său ros de lepră, rămâne neclintit în credința lui în Dumnezeu și absolut fidel față de Împăratul Împăraților. Soția lui Iov, mirată și iritată de statornicia lui cucernică, îl ispitește să blesteme pe Dumnezeu și să intre în veșnica odihnă. Iov o mustră și biruiește ispita.
Trei amici ai dreptului Iov - Elifaz, Bildad și Þofar- vin la el, cu chip să-l mângâie, dar toți cei trei îl cenjurează și încearcă să-i aarate că durerile lui de azi sunt echivalentul negreșit al unor păcate, văzute sau nu, știute sau neștiute. Concluzia este: Iov își ispășește păcatele! Dar dreptul Iov se răfuiește cu fiecare amic în parte, și afirmă, pe o splendidă scară de tonalități și de măreață elocință, că nu se simte vinovat cu nimic și că înțelepciunea prietenilor săi este îngâmfată și insuficientă. Elihu, superior celor trei disprețuitori prezenți, recunoaște că durerile și încercările acestei vieți nu corespund întotdeauna unei vinovății reale din partea noastră. Dumnezeu, uneori, ne trimite nenorociri și prăpăd, ca să ne ferească de unele păcate și semeții viitoare. Toată pilda lui Iov și toată nevinovăția pe care o proclamă, își primesc întregul lor înțeles și marea lor destăinuire de abia în Iisus Christos, Nevinovatul care se jertfește pentru noi.

Dar ceasul completei Revelații se apropie. Cazul dreptului Iov se multiplică. De unde, altădată, în zilele Patriarhilor se socotea ca regulă să vedem pe omul integru bucurându-se de roadele dreptății lui, acum prevalează regula contrarie. Cartea Psalmilor este o lungă tânguire a drepților lui Dumnezeu, prigoniți, chinuiți și uciși, tocmai pentru intransigența credinței și a dreptății lor.
Concepțiile filosofice nu sunt niciodată icoana adevărului absolut, așa cum este Scriptura, bunăoare, acestea fiind legate de locul și de vremea lor, din cel puțin două puncte de vedere: pe de o parte ele sunt determinate de starea cunoștințelor omenești, variabilă de la epocă la epocă, pe de alta ele sunt dominate de interesele și preocupările cele mai vitale ale momentului.
Pentru a exemplifica, filosofia lui Descartes și Spinoza au o structură matematică, filosofia lui Hegel acordă un rol preponderent dezvoltării istorice, filosofia lui Spencer e construită pe baze biologice.
Filosofia lui Immanuel Kant este o încercare de sinteză între interesul europenilor față de gândirea rațională și opțiunea britanicilor pentru experiența senzorială. Kant recunoștea forța afirmației empiriste potrivit căreia experiența senzorială constituie izvorul tuturor credințelor noastre, dar nu-i putea accepta concluzia sceptică după care toate aceste credințe nu pot fi justificate. În același timp, el respingea afirmația raționalistă potrivit căreia adevărurile factuale despre ceea ce există și ceea ce nu există pot fi justificate în chip doveditor pur și simplu prin folosirea rațiunii. Ca atare, Kant socotea că sarcina lui este să descopere dacă este cu putință cunoașterea metafizică, cunoașterea unor chestiuni precum existența lui Dumnezeu, nemurirea sufletului și existența liberului arbitru la ființele umane. Kant depășește scepticismul lui Hume privitor la cunoașterea lumii naturale, dar este de acord cu scepticismul lui referitor la propozițiile metafizice. Negarea cunoașterii metafizice are marele merit de “ a lăsa loc pentru credință” în etică și religie. Cînd Kant se ocupă de filosofia morală în Întemeierea metafizicii moravurilor și în Critica rațiunii practice, el se bazează mai degrabă pe o convingere morală decât pe orice gen de metafizică speculativă.

Dacă demontăm structura prin care Kant își susține teoria sa morală, observăm cât de aproape se situează gândirea lui față de convingerile și supozițiile noastre etice de fiecare zi. Faptul că noi recunoaștem o cauzalitate naturală, dar în același timp gândim, fără să știm , că libertatea, frumosul, binele, pacea, sunt posibile, este dovedit de practicile noastre de fiecare zi. Pentru orice acțiune pe care susțin că am ales-o liber, există întotdeuna o explicație din perspectiva unei cauzalități naturale a mișcărilor care o determină, și nici o prezentare a acțiunilor care ignoră posibilitatea unei explicații sub raportul cauzalității naturale nu este acceptabilă din punct de vedere obiectiv. Totodată, acțiunea în sine este înțeleasă prin referire la rațiuni. Noi cedem că acțiunea este efectuată datorită anumitor motive, deși nu negăm că mișcările cerute de ea se conformează cauzalității naturale.



De ce, în politică, scopul nu scuză mijloacele?


Pacea în sine, nu este considerată de Imm. Kant doar consecința societală a interacțiunilor echilibrate dintre politică și morală, ci și un ideal a cărui tangibilitate poate fi exersată cu ajutorul filosofiei. Acesta ar putea fi rostul proiectului filosofic al lui Immanuel Kant, un fel de schiță ce s-ar fi vroit probabil adaptarea politică a decalogului sinait; o lucrare structurată pe două secțiuni.

Secțiunea întîia, cuprinde “articolele preliminare pentru pacea eternă între state” iar secțiuneaa doua cuprinde “articolele definitive pentru pacea eternă între state”.

Secțiunea întîia cuprinde următoarele șase articole:
1. Nici un tratat de pace să nu fie considerat ca atare, dacă a fost încheiat cu rezerva secretă a unui motiv pentru un război viitor.
2. Nici un Stat de sine stătător (mic sau mare, aici e indiferent) să nu poată fi dobândit de alt Stat prin moștenire, cumpărare sau donație.
3. Armatele permanente (miles perpetuus) cu timpul vor fi desființate cu desăvârșire.
4. Să nu se contracteze datorii de Stat în vederea unor conflicte externe între State.
5. Nici un Stat să nu se amestece, întrebuințând forța, în constituția și guvernarea altui Stat.
6. Nici un Stat nu-și va îngădui în război cu alt Stat ostilități care ar trebui să facă cu neputință încrederea reciprocă în pacea viitoare, precum sunt tocmirea de asasini (percussores), otrăvitori (venefici), ruperea capitulării, instigarea la trădare (perduellio) în Statul împotriva căruia se poartă războiul.


Secțiunea a doua, cuprinde următoarele trei articole definitive:

I. Constituția cetățenească în fiecare Stat trebuie să fie republicană. Constituția întemeiată mai întâi pe principiile libertății membrilor unei societăți (cu oameni), al doilea după principiile atârnării tuturora de o singură legislație comună (ca supuși), și al treilea, după legea egalității dintre dânșii (ca cetățeni) - singura care rezultă din ideea contractului primordial, pe care trebuie să se întemeieze orice legislație dreaptă a unui popor este cea republicană.

Constituția republicană are pe lângă puritatea originii sale, de a fi izvorât din izvorul limpede al noțiuni de drept, și perspectiva urmării dorite, adică a păcii eterne.

II. Dreptul ginților trebuie să fie întemeiat pe un federalism de State libere.

III. Dreptul cosmopolit trebuie să fie limitat la condițiunile ospitalității universale.


Kant susține că nu poate exista nici un conflict între politică-ca doctrină politică aplicată- și morală ca doctrină teoretică; morala este o noțiune ce desemnifică legile după care necondiționat oamenii trebuie să se conducă, și de aceea este considerată o datorie. Politica este, în viziunea filosofului, aplicarea în practică a moralei și justiției, și, așa cum între teorie și practică nu ar trebui, în mod logic, să existe contradicții, la fel nu trebuie să existe conflicte între morală și politică, politica și morala fiind două noțiuni compatibile, nu însă și apodictice, politica în afara moralei devenind o regulă.

Politica- văzută ca înțelepciune practică, și ideea de drept, sunt noțiuni lipsite de obiect, în viziunea lui Kant, în absența unei libertăți de acțiune întemeiată pe legea morală. La Immanuel Kant, în mediul politic, scopul nu scuză mijloacele, pentru că, în cazul rațiunii practice, începutul trebuie să se facă pornind de la principiul formal (ansamblu de mijloace) - stabilit numai pe libertatea în raporturile exterioare, și nu de la cel material (scopul acțiunii), chiar dacă acesta este cel care orientează acțiunea în sine. Principiul formal are întâietate pentru că, spune Kant, el conține o necesitate necondiționată, este un principiu de drept. Principiul material nu este obligatoriu. Dacă acest scop ar fi și datorie, ar trebui ca aceasta să fie dedusă din principiul formal al maximelor pe care se întemeiază acțiunile exterioare. Potrivit acestor două principii, pacea eternă, trebuie văzută mai întîi ca o stare rezultând din recunoașterea datoriei și abia apoi ca un bun fizic. Kant propune în acest scop chiar și o butadă:
“Năzuiți mai înainte de toate spre împărăția rațiunii pure practice și spre dreptatea ei, și astfel scopul vostru (binefacerea păcii eterne) vi se va împlini de la sine”.Căci, după cum spune Sf. Apostol Matei, “ce câștigă omul, dacă se luptă să câștige universul, dar își pierde sufletul?”

Supremă virtute omenească, întâlnită atât la Immanuel Kant cât și la Nicolae Titulescu, dragostea – creatoare de filosofii și de acte de viață, filia, eros și agape, este marea încercare din care ieși om, în care umanul și divinul se împletesc aproape până la confuzie. Tocmai de aceea ea este suprema tentație, suprema primejdie, prin care se joacă soarta duhului.Una singură este strădania ambilor ; învierea pe dinăuntru și în ea, nașterea unui univers interior înnoit, învierea inteligenței în raporturi largi, trecerea din cea mai înaltă și largă înțelegere spre dăruirea către ceilalți, spre duhul pur materializat într-un dinamism veșnic viu, stare de spirit identificabilă atât în discursurile politice ale lui Nicolae Titulescu, cât și în filosofia lui Imm. Kant, și care nu poate atrage învinuirea că ar pastișa stilul biblic, care nu este afectație, ci este expresia efortului spiritual lucid și ordonat, de pură esență europeană.

În lumina filosofiei în acord cu religia, pentru acest tip de înțelegere și fundamentare a politicii în România, visez încă, în urcușul dragostei, o mare înțelegere între români.



Eduard Rosentzveig, 6.10.2011


INDICI BIBLIOGRAFICI:

(*) L’ancienne solidarité balkanique et la Roumanie, în “Les Balkans”, Atena, mai-iunie 1934, p.462
(**) N. Titulescu. România și revizuirea tratatelor, București, 1934, p.77