British Council a lansat în această toamnă o serie de filme documentare la care accesul este gratuit, proiectate în studioul Horia Bernea de la Muzeul Þăranului Român. M-am aflat și eu printre spectatori, și aceasta este o prezentare a celui de-al doilea documentar din serie (primul, numit „Exit through the Gift Shop” a fost oarecum neconvențional și a avut în vizor culisele graficii stradale și pe un foarte în vogă reprezentant al ei, Thierry Guetta). „Requiem for Detroit?” este o poveste a unui oraș-simbol. În prezent o combinație între oraș-fantomă, cu zgârie nori abandonați și gata să se descompună în bucăți, și comunitate agricolă de gospodării de subzistență, Detroit a fost cândva leagănul înfloritor al industriei automobilului, întruchipare a visului american. Critica de specialitate a văzut constant în acest film o previziune sumbră a viitorului post-industrial al omenirii.
Povestea merge pe o formulă clasică, aceea de testimonial multiplu, glasul auctorial, al naratorului neutru, se aude relativ puțin. Sunt peste zece personaje-reper între care se țese cronica acestui oraș ce a renăscut de câteva ori din propria cenușă și ele aparțin celor mai diverse medii sociale și grupe de vârstă (o majoritate o constituie ... artiștii!). Un sociolog, doi director executivi, un „explorator urban”, o fostă cântăreață „Motown” și actuală membră în consiliu orașului, o bătrână de culoare, o doamnă din aristocrație, un fost polițist și mulți artiști în genul „pop” își aduc contribuția la acest portret colectiv al orașului, al cărui destin stă sub semnul triadei industriale Ford – Chrysler – GM (General Motors) și aparent sub deciziile luate de magnații acestora. Meritul realizatorilor documentarului este acela că totul se asamblează într-un interesant studiu de caz. Filmul dezvăluie o matrice de conexiuni între tehnologie, concepte de marketing, gândire capitalistă, inginerie socială, relații umane, artă și infracțiune totul ilustrând o relație cauză-efect ce acționează pe durata a mai multe cicluri de viață ale orașului – care coincid cu însăși durata ciclurilor de viață a conceptelor de marketing amintite.
Câteva exemple: linia automată de asamblare utilizată în premieră de Henri Ford, cea mai simplă soluție de a atrage forță de muncă necalificată, deci ieftină, induce un adevărat exod din zonele agricole ale Sudului, dar importă și prejudecățile care duc la segregare rasială și violență. Măsura de dublare a salariului mediu este o strategie de marketing abilă și stă la temelia consumerismului: muncitorii vor deveni ei înșiși cumpărători ai produsului final, automobilul. Producția de masă este potentată de consumul de masă.
Povestea se continuă cu apariția unui nou concept lansat de GM, companie rivală – automobilul particularizat prin pret si model, măsură și marcă a poziției în ierarhia socială dar și bun de consum, care se uzează moral și trebuie schimbat din timp în timp. Nu peste multa vreme magnații inventează două noi concepte socio-tehnologice: „autostrada”, care taie cartierele în două nu numai fizic ci și emoțional și „suburbia” care la rândul ei determină o maree umană și impulsionează nașterea unei noi necesități: automobilul personal (înainte era câte unul per familie) devine indispensabil pentru a ieși din izolare. Ca și conceptul de „mall”, hyper-providerul de produse și servicii.
Un final de ciclu vine odată cu crahul din 1929, altul când războiul înlocuiește producția de mașini cu cea de avioane, iar unul mai apropiat de zilele noastre și care pare definitiv este dat de inadaptarea marilor concerne industriale (obișnuite cu monopolul) pentru a face față concurenței asiatice. Așa se întâmplă când etica și morala lipsesc, conchide unul dintre cetățenii orașului. Și totuși ... un reviriment de scurtă durată este adus de apariția greoaielor SUV-uri, mari consumatoare de benzină și acestea repede scoase de pe piață de explozia prețurilor la combustibil și de criza ultimilor ani.
Lipsiți de o ramură economică alternativă, oamenii se refugiază în artă, într-o artă a kitch-ului și a disperării, cu case pictate cu cerculețe de culoare și „împodobite” cu jucării de pluș care spânzură pe pereți ... dar și în „distracții” precum incendierea caselor părăsite („diavolul a intrat în oraș”, zice un personaj).
După ce orașul pare a-și fi găsit „vocația” în singura ocupație rentabilă – traficul de droguri, locuitorii săi găsesc resursele să meargă mai departe pe o cale mai bună – agricultura de subzistență.
Povestea nu se încheie însă aici. „Requiem for Detroit?” poartă un semn de întrebare în titlu. Filmul se termină cu o nouă provocare. Un fragment de discurs al unui personaj politic e bruiat și zădărnicit prin suprapunerea imaginii de infern a incendiului – personajul devine extrem de necredibil și de superfluu. Se vor mai lăsa oamenii din Detroit manipulați pentru a „n”-a oară de oamenii momentului (și ai puterii)? Răspunsul este clar: NU. Aceasta mi se pare a fi în rezonanță cu dubiul din titlu. „Requiem” înseamnă ad-literam o slujbă de pomenire a morților. Dar orașul a învățat din greșeli și refuză să moară.

PS. De remarcat câteva procedee tehnice speciale, de mare efect emoțional. Unul este suprapunerea unor filme de arhive pe decorul pustiu și fantomatic al orașului de azi. Nu știu dacă este obținut în tehnologie digitală sau dacă pur și simplu filmul vechi este proiectat pe acele ruine părăsite ca pe un ecran. Al doilea este coloana sonoră. „Speed up the belt, speed up the belt, Sam”, răsună obsesiv un vechi cântec care ironizează (elogiază?) procesul de producție pe bandă al lui Ford. Muzica sprințară a acelor ani nu ne părăsește nici când documentarul prezintă reprimarea sângeroasă a grevelor din anii interbelici sau victimele revoltelor de stradă din 1967. Aceeași bandă nemiloasă care nu se oprește: bună, rea – viața orașului merge înainte.